— Zero! Ai încurcat-o rău!

     Sunt nervoasă. Defapt nu. Nervoasă e prea puțin spus.

     Calc apăsat in timp ce mă învârt în jurul fiecărei căsuțe, încercând să îl găsesc pe chiulangiul de Zero, care iarăși a fugit de treabă, lăsând totul doar pe capul meu. L-am pus de dimineață să meargă să cumpere din oraș un cofraj de ouă și linguri pentru cursă, dar e deja trecut de amiază iar el nu e de găsit. A abandonat cumpărăturile pe masa din cabana mea apoi a dispărut. A patra oară pe săptămâna asta.

     Deși e un mare leneș, Zero e chiar un tip amuzant. De fiecare dată când l-am certat el doar a râs și m-a luat în brațe pe fugă de parcă eram prieteni din copilărie. Și de fiecare dată l-am iertat pentru că adopta o expresie de copil plângăcios care îți topea inima. Ca a doua zi să o ia iar de la capăt.

     Dar acum chiar am nevoie de ajutorul lui. Nu pot căra cutiile alea grele cu alimente lăsate de domnul Trevor. Și nu voiam să le mai las mult timp in soare, dar Zero era de negasit.

     Când am ajuns in fața arcadei cu numele taberei, am putut vedea că mașina lui Zero lipsea și mi-am strâns mâinile în pumni, de-a dreptul înfuriată.

     Oftând, mă întorc pe călcâie și merg pe cărarea făcută, trecând pe lângă terenul de joacă unde copii se distrau. Lăsând în urmă și locul pentru focul de tabără, am ajuns la cabana mea și am privit deznădăjduită spre cutiile mari și atât de grele că nu le puteam ridica. Am incercat. Ori eram eu prea slăbănoagă, ori erau ele prea încărcate. Votez pentru a doua variantă.

      Mi-am trecut mâna prin păr și cu greu m-am abținut să nu țip de frustrare. Trevor m-a avertizat să mă grăbesc cu depozitarea lor, dar de unde? Am rămas singura în tabăra asta, și mă îndoiesc că copii vor putea să mă ajute cu ceva.

      Oare dacă duc conținutul pe rând? Mă întreb iar speranța îmi înflorește in suflet, dar a fost de ajuns o singura privire asupra zecilor de cutii cu suc și conserve ca acea speranța să dispară brusc.

     — Bună, Rachel! Tot aici sunt cutiile?

     Tresar și mă întorc spre Trevor care mă privea, învârtind cheile pe degetul arătător. Îmi scarpin ceafa rușinată și zâmbesc inocent.

     — Ah, v-ați întors. Ei bine, cât despre cutii, nu le-am putut ridica. Și nu-l găsesc pe Zero nicăieri, îi explic sperând că tontul ăla va intra în bucluc.

     — Înțeleg. Atunci o sa le duc eu iar tu doar va trebui să le aranjezi, în regulă?

     Mă așteptam să devină nervos pe Zero și să-l sune de îndată ca să-i ceară socoteală că trage chiulul. Atunci treaba asta îmi va reveni mie, când va apărea iar. Trevor ridică două lăzi deodată și merge spre casă, și urmându-l îndeaproape. După ce mi-a adus și restul cutiilor, se așează pe canapea cu laptopul in poală, începând să tasteze cu repeziciune.

     O oră mi-a luat să aranjez toate cumpărăturile, dar într-un final am terminat. Ortez obosită și ies din cabană, căutând un loc liniștit unde să mă relaxez până când va veni timpul cursei cu ouă în lingură, pregătită pentru copii.

     Găsesc copacul cel mai umbros și mă așez la rădăcina lui, întinzându-ma pe iarba moale cu ochii închiși. Foșnetul pădurii, briza răcoroasă și liniștea care mă înconjoară îmi dau o stare de somnolență. Așa că las somnul să mă fure, dar din păcate nu dură mult căci am fost deranjată de ceva pufos care-mi gâdila nasul.

     Am strănutat și m-am ridicat într-un cot, privind spre cauza trezirii mele dintr-un somn mult prea plăcut. Îngheț pe loc și fac ochii mari când dau cu ochii de lupul care stătea liniștit lângă mine, cu botul pe labele mari. Mă dau puțin în spate, recunoscând lupul din prima zi petrecută aici.

     Încerc să rămân calmă. Am citit pe internet că lupii nu atacă oameni, dar nu poți ști ce e în capul unui animal sălbatic.

     Lupul scoate un mic scheunat și își lăsă urechile pe spate, arătând atât de drăguț. Nu mă pot abține și zâmbesc, iar acesta, încurajat de zâmbetul meu, se mută mai aproape, așezându-si botul pe dosul palmei mele.

     — Aww, esti atat de drăguț! Spun după ce văd că e inofensiv și încep să-l mângâi, afundându-mi palemele în blana lui groasa si deasă.

     După ce il mângâi puțin, mă întind înapoi pe iarbă, căscând. Dar se par că blănosul nu se mulțumește și își așează capul pe abdomenul meu, închizând ochii când încep să-l mângâi iar.

     — Ce e cu tine, hm? Parcă ai fi un cățel, spun zâmbind și îmi închid ochii, simțindu-i grei.

     Lupușorul meu pufos se ridică de pe mine și trece prin spatele meu, uimindu- mă cu dimensiunea lui când reușește să îmi înconjoare corpul. Mă aflund în blana lui moale și curată, îmbrățișându-l. Nu știu ce e cu mine, dar cert e ca orice gram de teamă s-a risipit când s-a arătat atât de prietenos.

     Și am adormit în scurt timp, ascultând bătăile inimii lupului care îmi mângâia creștetul cu botul lui, făcându-mă să zâmbesc in somn.

     🌙

     Când m-am trezit afară era deja pe inserat și m-am panicat. Privind în jur mi-am dat seama că sunt singura, lupul plecase, însă acum eram mai preocupată de faptul că am ratat cursa copiilor.

     — Pe toate fursecurile, o să am problemele! Exclam și încerc să-mi scot firele de iarbă din păr și din haine, fugind în același timp spre centrul taberei unde toți stăteau în jurul unui foc de tabără și mâncau bezele.

     M-am oprit în spatele lor, sprijinindu-ma de genunchi ca să respir, încercând în același timp să găsesc o scuză suficient de credibilă care să mă salveze de la o nouă concediere.

     — Îmi pare atât de rău! Nu am vrut sa lipsesc. Eu doar am adormit și... și de la oboseală... Ahh, va rog, nu mă concediați! Nu se va mai repeta, promit!

     Arăt jalnic. Plină de iarbă simcu blugi înverziți, cu părul ciufulit și o expresie care strigă "Mi-a fost somn!". Trevor doar începe să râdă, acompaniat de Zero care se părea că își amintise că are un loc de muncă.

     — Nu-ți face griji, dragă Rachel. Nu am pentru ce sa te concediez. Ne-am ocupat noi de cursă, spuse cu un zâmbet blând și mă mângâie pe cap, făcându-mă să oftez ușurată.

     Apoi îmi mut privirea pe Zero, devenind supărată.

     — Tu, chiulangiul chiulangiilor! E vina ta că am muncit singură și am adormit pe unde am apucat! Unde ai fost iarăși? E a patra oară când mă abandonezi, tontule! Spun și-i dau un pumn în cap, nici prea ușor dar nici prea tare, ci suficient cât să scoată un "Au!" de copil și să-și frece căpățâna goală.

     — Scuză-mă! Nu se va mai repeta! Spune si face botic, sperând să-l iert, dar nu fac altceva decât să-i mai dau un pumn în cap.

     — Așa ai spus și ieri, și alaltăieri, in fiecare zi de când ești aici, spun supărată dar mă așez lângă el, dându-i un cot în coaste când încearcă să mă îmbrățiseze.

     — O haide, Rey! Știu că mă iubești, spune și dă iar să mă ia în brațe dar se oprește brusc, provind undeva în spatele meu, apoi își retrage brusc mâinile.

     — Idiotule, mormăi și mă ridic de pe buștean. Mâine dacă nu te găsesc gata de treabă mă supăr rău de tot, îl ameninț și îi întorc spatele. Eu mă duc să dorm, pe mâine. Noapte buna tuturor!

     Aud in urma mea chicotelile copiilor apoi un cor mare ce "Noapte bună" care mă face să zâmbesc. După un duș rapid și un sendviș mâncat mai mult din obișnuită, mă bag în pat, privind cerul prin fereastra din tavan pe care am lăsat-o deschisă ca să pot auzi sunetul pădurii.

     Adorm curând, ultimul lucru simțit fiind o atingere ușoară și caldă pe obraz, care m-a făcut să zâmbesc în colțul gurii.

🌙

     — Bun, vom începe dimineața cu puțin sport, bine?

     Copiii mă aprobă entuziasmați și mă întorc spre Zeromcsre stătea într-un scaun, dormind. L-am obligat să își pună un trening și să participe și el, dar mă îndoiesc că mă va ajuta cu ceva. Dar măcar e aici și asta contează.

     — Vreți să alergăm puțin? O vom lua pe după cabane, prin fața arcadei de la intrare și ne întoarcem aici, ați înțeles? Întreb iar când toți strigă da, îi îndemn să mă urmeze.

      Însă câteva minute mai târziu regret că am ales sa alergam. Am rămas în urma copiilor, respirând greu și abia pășind. Mă sprijin de o cabană și îmi trag sufletul, intrebându-mă cum e posibil sa obosesc așa de repede, deși abia am inceput.

     Când îi ajung din urmă pe copii, ei deja mă așteptau în locul de plecare, arătând voioși și plini de energie. Nici un fir de transpirație, nici o reparație greoaie.

     Într-un final, alte câteva exerciții care numai pe mine m-au obosit, le dau o minge și îi las sa se joace, eu întorcându-ma la Zero pe care îl dărâm cu tot cu scaun. Cât timp el pupă pământul, eu ridic scaunul și mă așez, respind de parcă nu mai exista aer și pentru mine.

     — Ce naiba, Rey? Visam fete sexi la piscină, se plânge iar eu îl privesc urât.

     — Eu îmi dau duhul aici și tu te plângi că n-ai apucat sa ți-o tragi într-un vis? Zero, ești tâmpit! Spun și mă întind spre sticla de apă pe care o are în buzunar.

     El mormăie ceva cum că îi iau apa de la gură dar îl ignor și beau toată apa, simțind cum încep să mă simt mai bine.

     — Auzi, nu ți se pare că puștii par cam atletici pentru vârsta lor? Adică fost uită-te la ei, niciun semn de oboseală și sunt de-a dreptul rapizi, îl întreb cu privirea ațintită pe locul unde copiii se jucau un meci de fotbal.

     Zero se îneacă cu aer când mă aude și capătă o expresie ciudată. Ridic o sprânceană la el, așteptând să-și revină.

     — Ți se pare. Sunt mici, mănâncă o mulțime de dulciuri și au prea multa energie. Nu sunt rapizi, ești tu prea lenta, spune și își ferește privirea, arătând suspect.

     Când aud ultima remarca, îi dau cu sticla goala în cap și îmi strâng brațele la piept.

     — Dacă îți spun că mi se par prea energici. Adică ce copil de vârsta lor aleagă așa mult într-un timp scurt fără să transpire măcar?

     — Gata, renunță la ideea asta stupidă. Ți se pare ție, ți-am spus. Merg să mănânc, spune și pleacă imediat de lângă mine, dispărând în cabana mea.

     Aruncând o ultimă privire spre locul de joaca, îl urmeze și eu în cabană, vrând să mă adăpostesc de căldura de afară și să-mi hrănesc stomacul care se revolta înfometat.

     Poate că are dreptate și sunt eu prea certată cu sportul.

     Dar doar poate.