Într-o zi, un tată şi un fiu urcau un munte cu greu. Era dificil pentru cel dintâi să ferească toate piedicile care apăreau în cale, pentru ca fiul lui sa urce în urmă cu bine, însă cei doi îşi continuau călătoria, pentru că ştiau că dincolo de munte se afla un loc special şi frumos, cu ape limpezi şi iarbă fină, cu înalți copaci verzi şi păsări cântătoare. Acolo, soarele radia o căldură iubitoare şi vântul duios răcorea trupul oricărui călător ostenit. Acolo pe înălțime dorea tatăl să îşi ducă fiul!

Cu toate că drumul era greu de parcurs, el ştia că merită tot efortul. La fel şi fiul cunoştea acest lucru. Din câte îi spusese tatăl lui, acel loc trebuia să fie unul cu adevărat frumos, şi micuțul avea credință numai în vorbele părintelui, deşi ochii lui nu văzuseră acel peisaj de vis niciodată. El mergea voios pe cale, imaginându-şi cu ochii lui strălucirea întinderii câmpiei şi hotărând în minte ce avea să facă prima dată când va ajunge: să zburde? Să se arunce în apa de cristal? Să asculte cântecul păsărilor sau să admire copacii?

Cu aceste gânduri, fiul înainta pe făgaşul tatălui său.

— Tată?

— Da, fiul meu.

— Când ajungem? Mai avem mult? Mă dor picioarele...

Disperarea şi neputința se puteau citi uşor din glasul lui, respirația îi era sacadată şi, când privi la fiul său, tatăl remarcă picuri de sudoare care îşi făceau drum către bărbie şi buze uscate care nu mai reuşeau să se umezească. Zâmbi uşor, apreciind eforturile pe care le făcea copilul.

— Dragul meu, mai avem puțin de mers.
 
Părintele îi şterse fața cu o batistă, văzu nevoia de apă şi îi întinse contenitorul rece. După ce fiul bău cu nesaț apa, tatăl continuă cu o voce încurajatoare:

— Fii tare! Am parcurs şi eu acest drum când eram de vârsta ta şi acum am hotărât că este timpul să te duc şi pe tine. Dar ştii ceva? Apropie-te ca să îți spun un secret.
  
Copilul, curios, se apropie de tatăl lui. Acesta din urmă îi şopti:

— Eşti fiul meu! Copii mei întotdeauna pot orice!

Atunci, pe chipul copilului apăru un zâmbet larg, şi ochii îi scânteiară.

— Orice? Ai dreptate! exclamă băiețaşul. Dacă poți tu, tată, pot şi eu!

Astfel, cu noi puteri îşi continuară calea. Muntele era abrupt şi, dacă nu erai atent, puteai aluneca cu uşurință, chiar şi din cauza unor mici pietricele aflate la locul nepotrivit. Băiatul, din urmă, se ținea strâns când de mâna tatălui său, când de poala lui, când de un copac de alături... Însă nu renunța la călătorie! Era cu tatăl lui, ce rău să i se poată întâmpla?

Tatăl, pe de altă parte, ştia ce face şi de ce urcă împreună acel munte anevoios. Ştia unde îl duce pe fiul lui. Când era mai greu şi copilul părea că nu mai poate, el îl lua pe brațe şi încerca din răsputeri să îl facă să înțeleagă că toate eforturile lor nu sunt zadarnice.

Copilul mai cădea pe jos, şi de la unele căzături se mai alegea cu câte o lacrimă sau cu câte o cicatrice pe picioare sau pe mâini. Ca întotdeauna, tatăl îl susținea, îi vindeca rănile cu drag şi îi spunea cu ochii în lacrimi să aibă încredere în el. Îl durea să vadă ce greu poate urca muntele acest copilaş, dar altă cale pentru a ajunge la înălțime, nu era.

La un moment dat, tatăl îşi întreabă îngrijorat fiul:

— Eşti bine?

— Sigur tată, răspunse voios copilul. Sunt bine, nu te îngrijora! Merg pe urmele tale!

* * *

Fiecare dintre noi suntem călători pe pământ, cu o țintă sigură: să ajungem în cer!
Acest copil, care urcă muntele, suntem tu şi eu... Tatăl, este Dumnezeu. Chiar dacă nu am văzut niciodată întinderea cerului şi nu am simțit cum este în locul unde împărățeşte Dumnezeu, mergem pe pământ încrezători în vorbele rostite de Mântuitor:
„Eu Mă duc să vă pregătesc un loc... Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi și voi.” (Ioan 14:2,3)

„Dar, după cum este scris: «Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc».” (1 Corinteni 2:9)

Muntele vieții uneori pare greu de străbătut, şi chiar micile pietricele deranjează înaintea noastră. De multe ori am căzut frânți şi fără puteri. Am spus în nenumărate rânduri în gândul nostru că nu mai reuşim să mergem înainte. Au curs lacrimi pe obraz fără să fim mângâiați. Viața noastră pare o cale nesfârşit de lungă şi întrebăm Tatăl: Când vom ajunge dincolo de munte? Mai este mult până vom fii în Împărăția Ta?

Ne-am ales cu cicatrici când am căzut... Sudoarea de multe ori a curs pe fețele noastre de la efortul alergării, în timp ce fugeam de păcat... Nevoia de apă am simțit-o fiecare... şi doar Cel de Sus, ne-a trimis înviorare şi apă cerească. Nu ne-a întins o apă murdară, ci una limpede şi curată, direct din mâinile Sale!

Doar cei ce se țin de poala hainei Lui, doar cei ce apucă mâna Tatălui, doar cei ce mai primesc avânt de la câte un ajutor trimis parcă din cer la momentul potrivit... doar aceştia merg înainte!
  
Dar care este secretul?
Suntem copii de Dumnezeu, putem totul, prin Hristos care ne întărește! (Filipeni 4:13)

Aşa cum acel copil mergea pe urmele Tatălui, aşa să mergem şi noi după urmele lăsate de Dumnezeu. După standardele de viață frumoase care ne vor permite mai apoi, să trăim veşnic în cer! Pentru că osteneala noastră pe pământ, într-o zi, va fi răsplătită...

„De aceea, preaiubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci știţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică.” (1 Corinteni 15:58)

Să mergem cu avânt în urma Tatălui nostru, să mergem zâmbind pe cale, ştiind că la capătul drumului ne aşteaptă o Împărăție „de aur curat, ca sticla curată.” (Apocalipsa 21:18).

Text: EllyEliza
Autor original necunoscut