Capitolul 1 - Podul amintirilor

          Totul este perfect. Viața mea e perfectă... Măcar asta încerc să arăt.

          Stau pe un pod, cu picioarele atârnând. Nu mai simt nimic. Nu simt frigul, picăturile de apă care îmi pică în cap, vântul care îmi alintă părul sau chiar rimelul care îmi acoperea genele mele lungi și dese.

          Gâtul îmi este uscat, dar nu mă ridic ca să iau o sticlă de apă de la magazinul din colț. Sunt obișnuită cu puținul pe care îl am, sau măcar îl aveam. Acum nu mai am nimic. Absolut nimic.

          De la accidentul acela de mașină, am devenit o altă persoană. Închisă în ea... Timidă.

          Închid ochii, apoi îndrept capul spre cer. Chiar dacă nu văd nimic, sunt sigură că pe pânza aceia neagră numită cer, sunt o mulțime de stele care ard cu nerăbdare să fie privite.

— Nu mai vreau suferință, șoptesc încet tot cu ochii închiși. Vreau să fiu lângă tine mami, continui deschizând ochii și uitându-mă la cerul prin de purici arginti. Cu tine, tati și Bella... Pe vecie.

          Cu ochii ușor deschiși încep să îmi pun mâna la gât căutând ceva. Pandantivul mamei. Ușor, îl scot de la gâtul meu, apoi îl privesc câteva secunde.

— Îmi e atât de dor de voi, șoptesc ștergându-mi două lacrimi nărăvașe care și-au făcut loc pe obrazul meu stâng.

          Cu greu și cu inima în dinți, am deschis pandantivul și imediat am regretat. Lacrimi au început să-mi curgă șiroaie pe obrajii acum roșii de la frig. Înăuntrul micuței bijuterii, zăcea o poză. În poză erau patru persoane

           Eu, mama... Tata și sora mea, Bella. Ce nume frumos. Mereu am fost invidioasă pe ea. Nu prea ne înțelegeam și asta ne-am făcut sa ne îndepărtam. Când ea împlinise optsprezece ani, mi-a dăruit o mică brățară. Nu era cine știe ce. Nu era din aur sau argint, dar pentru mine înseamnă mult. Era primul cadou primit din partea ei. Aceia a fost ziua în care am văzut-o pentru ultima dată.

          Cu un oftat, am închis pandantivul punându-l în dreptul inimii.

— Ce aș vrea să fi aici surioară... Să-mi ți morală și să-mi vorbești ore întregi despre iubitul tău enervat, chicotesc trist la ultima parte, zâmbind ușor.

         Închizând ochii încă o dată, încep să fredonez melodia preferată a tatei. Dacă acum șase ani nu eram așa încăpățânată, acum puteam sa cânt la chitara lui.

          Cu o strângere de inimă, mă uit în jos. Doar apă. Apă cristalină în care se reflectă luna. Obosită de toate necazurile și neajunsurile din ultimele zile, îmi închid pleoapele parcă încercând să adorm.

— Dar dacă aș fi lângă familia mea? mă întreb în gând apoi cu o mișcare bruscă îmi deschid ochii și mă las în față, căzând în reflexia lunii, acum tulburată.

          Minutele trec, iar eu nu mai pot asimila nimic. Nu-mi simt corpul, iar pleoapele mele sunt din ce în ce mai grele. Totul e negru în jurul meu, dar nu mă sperii, cum o făceam când aveam 5 ani. Nu îmi mai este frică de întuneric.

          Sirenele se aud din ce în ce mai aproape. Nu știu ce s-a întâmplat, nu știu ce căuta ambulanțele aici... Eu mă simt bine.

          Chiar și dacă am corpul înghețat și nu simt nimic, pot simți o atingere caldă pe umărul meu stâng.

          "Nu, lasă-mă! Lasă-mă la familia mea!"

----

Gata. Păi... O să fiu eliminată fin prima...

Aia e, ei v-am spus.

AdaCriminal
Elena_Cosmina

{ 600 cuvinte }