Un peisaj trist și melancolic apare în fața ochilor mei, o imagine ce dă naștere unor sentimente profunde în mine, un vis efemer în drumul lui spre schimbare. Picioarele stau înfipte în nisipul mării azurii, simțind fiorii dragostei prin tot corpul. Privirea ce pare îndrăgostită de întinderea de ape mă dă de gol. Sunt amorțită în fața unui asemenea moment.

      Talazurile care se izbesc ușor de țărm provoacă un sunet liniștitor, care parcă există pentru a medita. Privesc înmărmurită peisajul muzical al nopții, rămânând fără glas o clipă, apoi îmi îndrept ochii spre lună. Ea e acel felinar care luminează întreaga atmosferă apăsătoare. O admir. E înconjurată de o aură albă, iar malul mării e unul dintre cele mai potrivite locuri din care poți vedea o asemenea măreție.

      Pentru un moment uit de mine, de motivul pentru care sunt aici, de tot, doar mă uit în sus. Dar ca orice clipă de minunăție, trece. Iar odată cu trecerea timpului, toate acele momente petrecute în lumina lunii, devin niște amintiri pe care le uit. Cred că acesta este cel mai trist lucru pe care-l poartă luna cu ea: blestemul uitării.

      — Tot aici ești? aud o voce cunoscută în spatele meu.

      Tresar speriată și mă întorc pe călcâie spre Yakira. Era și cazul să ajungă.

      — Da, te așteptam, îi răspund cu o voce răgușită.

      — Pe mine? se convinge, îndreptând degetul arătător spre ea. De ce?

      Ezit. Nu știu dacă e în regulă să îi spun ce mă macină. Așa cum spuneam, acele momente fermecătoare se transformă doar în amintiri care se uită în timp, dar dacă Yakira nu uită? Dacă dau greș și pierd în fața unui prieten? Dacă ceea ce credeam eu un adevăr e de fapt, o iluzie? Sunt atâtea întrebări fără un răspuns evident!

     — Crezi că oamenii caută specialul sau fug după normal? încep, încercând să-mi răspund la unele întrebări imaginare.

      — Același tipar devine plictisitor, eu aș vrea să găsesc ceva special. Schimbarea este normală, presupun, trebuie doar să știm s-o folosim în propriul scop.

       Așadar, după spusele ei, specialul este normal. Hmm, ironic! Aș putea să o contrazic, dar nu pot fără o demonstrație.

      — Yakira, trebuie să-ți arăt ceva, rostesc după un moment lung de tăcere.

      Îi fac semn să se apropie, iar ea face un pas spre mine cu o oarecare teamă. Închid ochii și încerc să mă concentrez, împreunându-mi totodată mâinile. Le mișc ușor cu mișcări rotunde, ca și cum aș modela un vas. O surprind pe Yakira încruntându-se și neînțelegând ce se întâmplă.

      Dintr-o dată, o mică scânteie se produce în interiorul mâinilor mele, transformându-se în curând într-o bilă de foc alb. Reușesc să le controlez și cu un gest elegant, arunc mingea în aer, iar aceasta se împarte în mici scântei care luminează întregul cer.

      Mă întorc spre Yakira pentru a-i vedea reacția, dar nu apuc, fiindcă o văd fugind pe nisip și împiedicându-se din când în când. Înghit în sec și încerc să-mi revin. Mi-am speriat cea mai bună prietenă printr-o singură mișcare de mâini. Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi arătat tot ce puteam unui om oarecare?

      Ochii mei de sticlă se sparg în lacrimi argintii. Se pare că m-am înșelat în privința ei, m-am înșelat în mai multe privințe. Probabil că acel moment de groază i se va șterge din memorie odată cu trecerea timpului, dar cu mine timpul nu e atât de îngăduitor. Eu nu pot uita. Eu nu sunt o trecătoare. Eu rămân aici.

      Privesc absorbită marea și luna gata să apună și îmi dau seama că trebuie să plec, să dispar. Mă mai uit pentru o ultimă dată la lună, iar ochii mei rămân încleștați. O rază luminoasă a soarelui își face simțită prezența. Eu știu ce înseamnă acest lucru. Trebuie să rămân doar cu sufletul în lume, trupul meu va fi la adâncime, în mare.

      O ultimă privire ascunsă și mă arunc în apă, iar corpul meu capătă o coadă ca de sirenă. Încerc să înot, iar în drumul meu observ tot felul de pești și de plante. Ele nu au șansa de a cunoaște oamenii, eu o am. Totuși, nu pot sta la suprafață decât pe timpul nopții, puterile nu-mi permit să privesc răsăritul, razele soarelui, lumina în general. Luna e singurul lucru strălucitor la care mă pot uita.

      Credeam că orice moment scăldat în frumusețe se uită, dar nu este așa și pentru mine. Asta pentru că nu am ce uita, având în vedere că nu am astfel de momente. De ce? Fiindcă trebuie să mă întorc în lumea mea când întunericul se luminează.

-_SassyButClassy_-
Cazuta_din_rai_
780 de cuvinte