Am desenat o graniță în minte,
Mi-am impus atâtea restricții,
Și vise îngropate în morminte,
Și ale inimii grele interdicții.

Pentru că lumea m-a pus jos,
Mi-a frânt aripile către stele,
Iar hainele speranței s-au ros
Și din dorințe am făcut nuiele.

Pumnul însângerat l-am strâns,
M-am adunat din mii de cioburi,
Am legat rana sufletului deplâns
Și am început să pictez globuri.

Unul câte unul le-am format
Și ușor le-am prefăcut în fluturi,
Căci experiența mi-a confirmat
Că istoriile au doar începuturi.

Cerul înalt nu poate fi o limită
Când există atâția pași pe lună,
Puterea umană este nesfârșită,
Orice încercare poate să răpună.

De aceea mi-am astupat auzul,
M-am izolat de părerile din jur,
Și nu am mai primit refuzul,
Și-am șters nuanțele de sur.

Nu îmi spuneți voi, unde este
Al meu propriu lucid orizont,
Căci pot trăi chiar și în poveste,
De margini, însă, fără a ține cont.

Visele-mi sparg bolta cerească
Și se rotesc libere în univers,
Iar dacă ele o să se risipească
Am să le-așez în al poeziei vers.