I. Gauner Cel Viclean

✦

     A fost odată ca niciodată, pe când hoţul neprins era negustor cinstit şi boii bătrâni făceau brazda dreaptă, un drac al naibii de viclean care trăia la marginea Pădurii Întunecate, lângă Regatul Regelui Cel Sur.

„Din ciupearca-aceea mică, patru viermi iar se ridică;
O culeg tot singurel, ș-o pun în buzunărel.
Cina, iacă, vine-acușa, tre' să tai și găinușa,
Dacă nu, n-am ce hali și n-am nici ce ronțăi."

     Omulețul care fredona în barbă se opri în loc. Oftă ca să audă numai el, apoi se aşeză în fund şi se sprijini de un pietroi de trei ori mai mare ca el, în vreme ce-și scotea din buzunar ciuperca pe care o adunase mai devreme. Miji ochii la ea, căutând cu entuziasm viermişorii despre care cântase adineaori. Îl văzu doar pe unul cum încerca să se ascundă la loc în pălăria ciupercii.

     — Hah! surâse omuleţul cu nasul lung şi dinţi de şobolan.

     Apucă repede viermişorul cu degetele lui scurte şi umflate şi fără să mai stea pe gânduri şi-l îndesă în gură. Începu a mesteca cu poftă, căci viermele era numai bun. Slinos şi lunecos, aşa cum îi plăceau lui.

     Dar, spre nefericirea acestuia, bucuria nu dură mult, căci viermele abia că-i ajunse pe o măsea. Decise să rupă pălăria ciupercii pe din două ca să caute mai bine viermii.

     — Ah, haha! râse el plin de mândrie, cu vocea lui malefică. Unu-n burta mi s-a dus, încă trei am de răpus!

     Dar entuziasmul lui îi făcu mâinile să tremure. Fără să îşi dea seama scăpa pe jos cele două bucăţi ale pălăriei ciupercii. Când se aplecă să o ridice, ochii i se făcură cât cepele şi mai că erau să îi pice în iarbă şi să se rostogolească la vale spre rău.

     Chiar acolo, între firele de iarbă, stătea o bucată de aur. Era rotundă, cu marginile zimţate, destul de subţire, dar avea un model de cap de om imprimat pe ea. Era o monedă!

     — Măi să fie, mai să fie! Ce mai, ce mai bucurie!

     Spiriduşul cu urechi ascuţite se aplecă să apuce moneda – căci aurul era printre lucrurile lui preferate de colecţionat. Şi doară toată lumea ştia că spiriduşii erau mari colecţionari. Unora le plăcea să aibă de toate, de la bucăţi de hârtie aruncate pe jos până la oale şi crătiţi pe care le furau de la gospodinele din regat când intrau noaptea pe geamurile de la bucătarii. Altora le plăceau lucrurile mai de colecţie, alea ceva mai rare şi cu mai multă valoare. Ca aurul. Sau diamantele. Sau chiar poţiunile pe care le furau de la tămăduitori sau vrăjitori.

     Spiriduşul apucă moneda şi începu să ţopăie de fericire, dând uitare viermişorilor din ciupercă. Dar când se uită iar în iarbă, creatura pitică şi subțirică începu se ţopăie şi mai tare. O dâră de monede de aur se afla chiar acolo; pleca de la picioarele lui şi se continua în vale pe coastă până la malul râului.

     — Ha, ha, ha! Iac-a dat norocu peste mine, astă seară mănânc bine!

     Fără să mai stea pe gânduri spiriduşul se avânta în iarbă şi începu să îşi îndese monezile în buzunar. Se prelingea pe pământ ca un şarpe căutându-şi prada. Dar când ajunse la ultima monedă, ceva greu îl lovi în cap. Vru să se ridice, dar realiză că era acoperit de o plasă grea de pescuit.

     — Blestemat să fii, să te ia toţi sfinţii!

     — Nu ţi-a zis mama ta că nu e frumos să înjuri de sfinţi, măi, urechi ascuţite! se auzi o voce, iar de după trunchiul copacului bătrân de lângă mal răsări un băiet blonduţ cu părul creţ. Se repezi către spiriduş, apucă plasa de la bază şi târî creatura până la rău.

     — Măi, ce faci, drac împieliţat? Cred că eşti puţin cam iritat. Hai să ne calmăm niţel şi zi-mi de ce-ai nevoie, iubiţel!

     — Spune-mi ce ai auzit despre vocea prinţesei!

     — Despre vocea prinţesei eu n-am auzit nimic, s-a întâmplat ceva cu al ei glas melodic? întrebă spiriduşul cu vocea lui diavolească.

     — Nu te mai chinui. Nu mă duci tu pe mine cu zăhărelul, nu m-am născut ieri, băi, elf de grădină! Ştiu că un spiriduş i-a furat vocea prinţesei.

     — Cine ţi-a zis ţie o astfel de minciună? Aşa o persoană tre' să fie chiar nebună!

     Tânărul cârlionţat pufni dispreţuitor. Sătul de bălmăjeala şi rimele enervante ale spiriduşului, acesta ridică plasa de peşte şi intră în râu, ţinându-şi prada cu capul în jos deasupra apei.

     — Slujnica prinţesei a văzut un spiriduş fugind din camera ei pe geamul dinspre pădure în noaptea în care i s-a furat vocea. Acum... vrei să încerci din nou? Sau te bag cu capu-n baltă până ţi se umplu plămânii cu apă.

     Spiriduşul scrâşni din dinţi şi începu să se zbată în încercarea de a scăpa. Îşi blestemă zilele în gând că nu avea şi el gheare ca ielele pădurii ca să poată să taie plasa ce-l ţinea captiv. Iar pe de altă parte, ura apa. Nici nu îşi aducea aminte ultima dată când se spălase. Să moară înecat nu era exact ceea ce plănuise el în acea dimineață.

    — Bine, bine, o să-ţi zic! Doar nu mă lăsa să pic.

    — Fie, dar io n-am încredere în tine. O să îţi dau drumul după ce îmi spui ce ştii despre vocea prinţesei.

     Spiriduşul îşi dădu ochii peste cap şi îşi puse mâinile în sân, vizibil enervat de faptul că tânărul fecior nu avea încredere în el. Şi bine făcea! Niciodată nu trebuia să te încrezi în cuvintele unui spiriduş. Ei vorbeau numai minciuni. Ăsta fiind şi motivul pentru care erau consideraţi cei mai pricepuţi hoţi de pe faţa pământului.

     — Umblă vorba printre draci, ca vocea e la un vraci.

     — Vraci!? Ce vraci? Cum a ajuns vocea prinţesei la un vraci?

     — A vândut-o hoţul, că aşa-i negoţul.

     — Cui? Cui a vândut-o?

     — La un preţ redus, i-a dat-o lu' Gaius.

     — La dracu! înjură feciorul. Unde stă acest Gaius, în ce parte a pădurii?

     — Nu crezi că ţi-am zis cam multe? Mie ce o să-mi rezulte?

     Blondinul îmbrăcat în pantaloni largi şi cămaşă de in albă ridică o sprânceană în semn de indignare. Oare dracul împieliţat nu realiza că nu avea de ales decât să facă tot ceea ce voia feciorul? Ca să îi demonstreze că de rezultat nu avea să îi rezulte nimic spiriduşului, tânărul lăsă plasa de peşte în jos până când apa învolburată a răului îl acoperi pe elful de grădină în totalitate. Acesta începu să se zbată, lovind în stânga şi în dreapta cu toate patru membrele.

     — Eşti nebun, nebun îţi zic! urlă spiriduşul când feciorul îl scoase la suprafaţă şi după ce scuipa toată apa care îi intrase în gură şi în nas. De mai aşteptai un pic, nu te-alegeai cu nimic!

     Băiatul alese să ignore spusele dracului – căci aşa îi mai numeau uneori oamenii –, deşi ştia că avea dreptate. Dacă spiriduşului murea, ar fi trebuit să stea să prindă altul care să îl ajute, iar el nu avea timp de așa ceva.

     — Mă ajuţi să recuperez vocea prinţesei, iar eu o să îţi dau drumul. Dacă nu, te înec şi o să las râul să îţi ducă corpu' tău zbârcit unde o vrea Bunul Dumnezeu.

     — Ochi albaştri, de ce aş avea încredere în tine? Tot ce ai făcut până acum a fost să te iei de mine!

     — Numele meu e Ionah, nu ochi albaştri. Şi nu prea văd ce altă alternativă ai avea, măi, urechi ascuţite. Nu prea eşti în poziţia în care să negociezi cu mine. În plus, aş face oamenilor un favor dacă aş omorî un drac ca tine.

     Spiriduşul strânse din dinţi şi îşi dădu ochii peste cap. Ura să admită, dar băiatul care îl ţinea cu capul în jos deasupra unui rău învolburat avea dreptate. Dacă îi dădea drumul în rău, avea să moară. El nu era mare, nici nu îi ajungea la genunchi băiatului, nu avea el atâta forţă încât să înoate - nu că ar fi ştiut să o facă - şi nici să îşi ţină respiraţia pentru mult timp nu se pricepea prea bine.

     — Fie, străine, facem ca tine. Dar ascultă şi reţine! Vocea prinţesei când o găsim, tu şi eu ne despărţim.

     — De acord! grăi feciorul. Dar îţi dau drumul din plasă când primesc ce vreau.

     Spiriduşul începu să protesteze, dar nu mai apucă să și termine. Ionah aruncă plasa peste umăr de parcă era doar un sac de cartofi şi ieşi din râu, îndreptându-se spre pădure. Aveau de mers până în mijlocul Pădurii Întunecate, acolo une singurul drum existent se împărţea în trei.

    Noaptea se lăsa cu paşi repezi. Soarele cobora tot mai mult în jos, căldura razelor acestuia dispărând. Aerul începea să se răcească şi câteva adieri de vânt rece se simţeau din când în când. Ei tot merseră şi tot merseră, până când luna începu să se ridice mândră deasupra copacilor deşi.

     — Străine, eu am obosit! La răscruce am sosit. Hai să ne calmăm niţel, să mâncăm un ficăţel.

     — Nu ştiu de unde vrei tu să mănânci ficat, cred că visezi. Dar o să dormim aici în noaptea asta. Şi înainte să întrebi, nu, nu te las afar' din plasă.

     — Urâcios tu ce mai eşti, nu-ncetezi să mă uimeşti! Am picioarele-amorțite şi degetele-nvinețite. Vreau să mă întind un pic, în picioar'-să mă ridic!

     — Stai acolo, că stai bine. N-am încredere în tine.

     Spiriduşul strânse din dinţi şi începu să se zbată. Dar tânărul îi agăţase deja cu tot cu plasă de o creangă a copacului, la o înălţime destul de mare. Piticania se opri din mişcat când îşi dădu seama că dacă ar rupe plasa, cel mai probabil şi-ar rupe și el ceva la aterizare.

     Rămase acolo atârnat în timp ce îl privea pe tânăr cum îşi scotea din paporniţă o bucată de pâine şi începu să mănânce. Rupse din ea o parte şi i-o oferi spiriduşului, care nu mai stătu pe gânduri şi se înfruptă dintr-însa cu lăcomie.

     Luna urca tot mai sus pe cer, iar aerul devenea tot mai rece. Ionah îşi luă pe el vesta pe care o avea prinsă la talie, se puse jos pe iarbă şi se rezemă de trunchiul copacului de care era agăţat spiriduşul cu pielea zbârcită. Tânărul îşi închise ochii, încercând să adoarmă. Dar diavolul atârnat deasupra lui nu avea de gând să îl lase pe cel care l-a capturat să se odihnească.

     — Ia spune-mi tu mie, dragule fecior, ce îţi iese ţie pentru ajutor? Vocea vrei să o găseşti, dar tu în schimb de primeşti?

     Ionah oftă, deschizându-şi ochii.

     — Regele a spus că cel care îi aduce vocea înapoi fiicei sale are binecuvântarea lui în a o lua de soţie.

     Spiriduşul râse, vocea lui groasă diavolească răsunând în întreaga pădure.

     — Deci tu cauţi bogăţii, noul rege vrei să fii!

     — Nu vreau să fiu rege, pitic de grădină. Vreau să mă însor cu o fată bună. Şi nu e fata mai bună în regatul ăsta decât fata regelui. Acum taci, piticanie, vreau să dorm!

     — Nu mă mai striga pitic, nu sunt chiar atât de mic. Eu sunt Gauner Cel Voinic, cad în fund şi mă ridic.

     Feciorul izbucni în râs. Ştia că spiriduşii vorbeau în rime ca să introducă confuzie în creierele persoanelor cu care interacţionau. Era o metodă deşteaptă ca să jefuieşti pe cineva. Decise totuşi să îl ignore pe zbârcit şi să încerce să doarmă câteva ore până când avea să răsară soarele. Pădurea Întunecată nu era un loc în care se avânta oricine, iar ei aveau de parcurs în ziua următoare nişte poteci despre care babele din sat ziceau că-s tare anevoioase.

     Dar nu era să se sperie el de vorbele unor babe care stăteau toată ziua în pragul porţii sau în mijlocul pieţei ca să croncăne şi să vorbească de rău pe alţii. Dar poate că ar fi trebuit să asculte, că până la urmă nu ajunseseră babele alea babe. Ştiau ele ce ştiau de apucaseră să facă riduri şi să meargă în ciomag. Poate că aveau dreptate. Poate că nu era înţelept să se ducă singur îndrumat de un spiriduş pe cine ştie ce cărări pe unde mai încercaseră şi alţii să meargă şi de unde puţini izbutiseră să se întoarcă.

     Ionah îşi puse paporniţa sub cap şi se întinse pe iarbă printre rădăcinile copacului de care era agăţat spiriduşul. Se acoperi cu vesta lui de lână şi îşi aduse picioarele la piept ca să îşi ţină de cald. Închise ochii, spunându-şi că trebuie să se odihnească, dar rămase cu urechile ciulite în cazul în care venea vreo creatură dubioasă să-l mănânce în timp ce sforăia.

✦✦✦

     Şi înainte cu poveste', că de-aicia mult mai este... Când soarele începu să răsară pe cer şi păsările sălbatice să-i cânte pe la urechi, Ionah făcu ochi şi mare-i fu mirarea că nu păţise nimic în timpul în care dormise. Îi mulţumi lui Dumnezeu în gând că nu-l mâncase vreun lup flămând şi îşi aruncă ochii în sus către plasa de peşte. Spiriduşul Gauner dormea în plasă cu mâinile împreunate şi picioarele încolăcite. Ionah se gândi că trebuia să fie destul de inconfortabil să fii captiv într-o plasă veche de pescuit, care mai şi mirosea a mocirlă şi mațe de peşte.

    Cască să îşi alunge somnul şi un abur gros şi alb îi ieşi din gură. Era frig! Mai frig decât era el obişnuit în diminețile când se ducea la fântâna din vale să ia apă sau să facă rost de vreascuri ca să aprindă focul care se stinsese peste noapte.

     Se ridică din culcușul lui de iarbă, îşi luă vesta pe el şi îşi puse paporniţa pe umăr. Aruncă un ochi către spiriduşul care sforăia şi plecă să bântuie prin apropiere ca să caute de-ale gurii.

     Și merse el ce merse până dădu de un părâu mic care curgea din vârful dealului, unduindu-se printre trunchiurile copacilor. Se puse lângă el în genunchi şi îşi făcu mâinile căuș ca să bea apă. Era rece ca gheaţa – că doar venea din muntele la ale cărui poale era construit Regatul Regelui Cel Sur. Dar lui îi era sete, aşa că mai lua câteva înghițituri chiar dacă îi îngheţaseră dinţii.

     Se ridică în capul oaselor şi începu să urce puţin, urmărind invers pârâul. Se gândise că poate avea să găsească nişte mâncare de-a lungul lui. Şi bine gândise.

     Dădu peste un murar mare plin cu mure negre şi apetisante. Era final de august, deci erau numai bune. Dar când se aplecă să culeagă câteva murarul începu să se miște şi un zumzet dubios ieşi de undeva din interiorul lui.

     Speriat, flăcăul apucă de jos un băţ mai lung cu capul ascuțit și grăi suspicios:

     — Ce-i asta? Cine-i acolo?

     Dar singurul răspuns pe care îl primi fu un zumzet mai puternic.

     — Ieşi afară din rug şi arată-te! zise el, începând să scotocească cu băţul printre crengile murarului.

     Auzi un piuit puternic şi parcă cineva șoptea cuvinte neînțelese. Se aplecă lângă plantă şi începu să scotocească printre rămurele cu ajutorul bățului. Mare-i mai fu mirarea când văzu agățată de un spin o zână. Era subţirică şi cât degetul lui mic de pitică. Avea părul blond ondulat şi hăinuţe albastre care păreau făcute din petale de flori strălucitoare . Aripile ei argintii sclipicioase erau prinse de nişte spini, iar cu cât încerca mai mult să se elibereze cu atât se rănea mai tare. Când îl zări pe tânăr, speranţa i se întipări pe fața ei mică şi gingaşă.

     — Tinere fecior, te rog, dă-mi o mână de ajutor!

     Fără să mai stea pe gânduri Ionah îşi băgă mâna printre rugi, îndepărtând spinii care îi găuriseră aripile zânei. O apucă uşor în palma lui mare, trăgând-o la suprafaţă unde avea să fie în siguranţă – asta dacă nu se mai baga iar prin cine ştie ce văgăună.

     Când îşi deschise palma sa o elibereze, zâna îi făcu semn să o aşeze pe bolovanul de lângă apă.

     — Îţi mulţumesc, spuse zâna cu vocea ei firavă de copil, privind la mâna plină de zgârieturi a băiatului. Dacă nu ai fi apărut, nu ştiu ce aş fi făcut!

     — Cum ai ajuns acolo? o întrebă el.

     — Încercam să adun nişte mure ca să duc acasă, dar m-au agăţat spinii şi nu am mai reuşit să ies, explică ea, scuturându-şi aripile. Un praf sclipitor ieşi din ele, iar rănile pe care le avea i se vindecară instant.

     Îşi luă zborul şi se apropie de faţa băiatului.

     — Ionah, îţi mulţumesc că mi-ai salvat viaţa! Ca răsplată pentru altruismul tău o să îţi dau un avertisment. Nu oricine vrea să te ajute ţi-e prieten bun!

     Şi fără să mai stea pe gânduri îşi luă zborul. Flăcăul ridică din umeri şi se apucă să adune mure. Se gândi că poate zâna îl avertizase cu privire la vraciul spre care se duceau. Sau poate că se referea la spiriduş, dar deja ştia să nu se încreadă în el.

     După ce îşi umplu buzunarele pantalonilor cu mure, se întoarse la locul în care îl lăsase pe spiriduş atârnând. Scutură de plasă să îl trezească. Acesta se sperie şi începu să urle cu vocea lui piţigăiată şi malefică de drac:

     —  Nu eşti sănătos la cap? Vrei de inimă să crap?

     —  Ia şi mănâncă, zise Ionah, întinzându-i spiriduşului un pumn de mure. Altceva de ale gurii nu avem.

     Mai zăboviră câteva minute în acel loc până îşi terminară gustarea şi apoi o luară iar la drum. Spiriduşul Gauner tot în spatele flăcăului mergea şi începea să îşi piardă răbdarea. Voia şi el să îşi întindă picioarele pe care nu şi le mai simţea de vreme bună. Dar nu mai deschise subiectul, căci ştia că dacă avea să se roage iar de Ionah să îl lase să meargă singur, avea să îşi piardă respiraţia degeaba.

     Aflaţi în fața drumului împărţit în trei, flăcăul îl întrebă pe spiriduş:

     —  Încotro mergem? Care potecă duce la vraciul Gaius?

     —  Drumul ăl din mijloc duce către vraci, dar să ştii că pe la colţuri este plin de draci!

     —  Ah, deci mai mulţi din neamu tău! Ce bine! zise Ionah sarcastic, neavând chef să mai dea de alţi spiriduşi de teapa lui Gauner. Şi până la urmă, toţi erau de teapa lui, nu există vreun spiriduş pe lumea asta care să fie mai plăcut în vreun fel.

     Ionah o ţinu pe drumul de mijloc şi observă cum pădurea se strângea în jurul său, devenind tot mai deasă şi mai deasă. O linişte rece începu să se lase cu cât se avânta mai mult printre copaci. Nu se mai auzea nicio creatură. Nicio pasăre ciripind sau zburând, nicio lăcustă cântând, nu mai vedea nicio furnică trecând poteca și niciun greiere ţopăindu-i pe la picioare. Era linişte ca de mormânt.

     Înghiţi în sec şi îl întrebă pe spiriduş în şoaptă, căci nu voia să dea de ştire niciunei creaturi că ar fi fost acolo:

     —  Eşti sigur că pe aici e drumul bun?

     —  Ține înainte bine, n-ai încredere în mine? îl întrebă spiriduşul, mai mult sarcastic.

     — Nu, n-am! șopti Ionah înapoi.

     Şi deşi nu se încredea în spiriduş, acesta continuă să meargă înainte. Voia să îi recupereze vocea prinţesei, iar asta era singura lui pistă de urmat. Mai căutase şi mai întrebase şi prin regat, dar nimeni nu ştia unde putea fi vocea. Asta până când auzise zvonul pe care îl împrăştiase servitoarea, cum că ar fi fost furată de un spiriduş. Iar Ionah a început atunci de îndată să facă cercetări, sperând să găsească pe vinovatul cu pricina.Dar totul fusese în zadar. Asta până când se gândise că i-ar fi de folos să prindă un spiriduş, trebuia ei să ştie ceva despre vocea prinţesei dacă unul din ei era vinovat. Că ei erau hoţi pricepuți şi doară le plăcea să se dea mari cu prăzile lor, să îşi facă în ciuda unu' la altu'.

     Liniştea de mormânt îi îngheţă sângele în vene băiatului, care începu să se gândească la mama lui. Aceasta îi spusese să rămână acasă, căci dacă el murea în călătoria lui, ea cui avea să îi mai facă de mâncare în fiecare zi? Pe cine mai punea ea pătura în mijlocul nopţii?

     Dar Ionah îi spusese că o iubeşte şi că l-a crescut bine, nu avea el să moară aşa cu una cu două – sau cel puţin, aşa spera el. Îi promisese ca să o recupereze vocea şi că o să se căsătorească cu prinţesa –  că era fată bună – și să o poată muta şi pe ea la palatul regelui şi să poarte şi ea straie scumpe. Îi promisese că acolo, la palat, aveau alţii să gătească pentru ea, în loc să stea ea să gătească pentru alţii. Nu voia sa fie rege, voia doar să aibă o nevastă bună și să îi mai ușureze viața maică-sii.

     Un pocnet puternic îl rupse pe Ionah din reveria lui. Se auzise un sunet de parcă mai multe crengi se rupseseră pe din două. Ionah se opri în loc, iar spiriduşul încremeni şi el de frică. Un ţipăt prelung urmă şi băiatul putea să jure că auzi ceva lovindu-se de pământ de la mare distanţă. Începu să se învârtă în jurul propriei axe în căutarea zgomotului.

      — Către zgomot nu te duce, poate-ţi pune unu cruce! îl avertiză spiriduşul, dar Ionah nu îl ascultă.

     Se strecură printre copaci, îndreptându-se către zgomot. Încercă să evite să calce pe crengile picate, căci trosnetele lor răsunau prin toată pădurea. Mare îi fu uimirea băiatului când în faţa lui apăru o groapă adâncă din care ieşeau sunete dubioase. Feciorul se apropie de gaura din pământ. Era puţin mai mare decât gura unei găleţi, dar mult mai adâncă. Se aplecă lângă ea şi ascultă cu atenţie:

     — Ajutor! Ajutor!

     Ceva sau cineva era blocat în groapa 'ceea. Şi apoi ce era să facă Ionah? Îşi suflecă mânecile şi cu spiriduşul încă în spate îşi băgă o mână în gaura din pământ. Simţi ceva, ca un material textil înţepător. "Lână!", gândi el. Apucă de el şi trase, dar când îşi privi prada văzu că nu capturase altceva decât o pălărie roşie ascuțită.

     O aruncă cât colo şi mai băgă mâna odată în văgăună, rugându-se la Dumnezeu să nu apuce naibii vreun şarpe sau vreo altă creatura de care îi era frică. Şi totuşi, tot pipăind prin gaură şi încercând să ignore ţipetele nefericitului care se prăbuşise în groapă, simţi un cap de om, ca de copil aproape. Părul îi era cam slinos, dar îl apucă cu putere şi îl trase la suprafaţă.

     Când îl şcoade la lumină se sperie şi mai că îi dădu drumul creaturii. Era un gnom care se uita speriat la el. Avea picioare scurte şi degete borcănate, o burtă de două ori cât el de mare şi un nas lung şi gras. Avea ochii mari cât cepele şi mai că îi venea să plângă.

     — Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc! se plânse el. Mi-ai salvat viaţa, tinere fecior!

     — Cu plăcere? Dar cum ai ajuns în groapa aia?

     — Mă plimbam prin pădure. Căutam şi eu ciuperci că au dat ploi zilele trecute. Şi cu ochii după mânătărgi, nu am văzut că s-a surpat pământul. M-am dus în jos ca pe tobogan. Ar fi fost amuzant dacă nu era aşa întuneric acolo jos.

     Ionah surâse. Îl puse jos pe gnomul gras şi puţin mai pitic decât spiriduşul şi îl sfătui cu dragă inimă, că așa îl învățase mama lui:

     — Să ai grijă pe unde mergi, data viitoare s-ar putea să nu mai găseşti pe cineva să te scoată din gropi.

     — Ah, câtă dreptate ai! O să fiu mai atent! zise el hotărât. Şi ca să te răsplătesc pentru ajutorul tău, o să îţi dau un sfat: Tot ce cauţi e mai aproape decât crezi. Nu te lăsa înşelat de ale ochiului iluzii.

     Fără să mai zăbovească, gnomul mic şi îndesat îşi plecă capul către flăcău şi o luă din loc. Ionah strânse mai bine plasa în mâini şi se întoarse la drumul lui ghidat de spiriduşul netrebnic. Nu îşi putea scoate din minte totuşi cuvintele gnomului. La ce se referise el oare când spusese "tot ce cauţi e mai aproape de cât crezi"? Cât de aproape de el era de fapt vocea prinţesei? Și de ce era așa de greu spiridușul pe care îl căra în spate? Era o piticanie de douăzeci de centimetri la urma urmei.

     Merseră ei ce merseră până când ajunseră în inima pădurii, acolo unde se afla o cocioabă făcută din lemne şi paie pe care crescuseră o mulţime de muşchi, licheni şi alte plante pe care Ionah nu le mai văzuse până atunci. Se întrebă ce erau, dar ştia că nu avea timp să caute răspunsuri la întrebări atât de inutile pentru el. Ajunsese în sfârşit la locuinţa vraciului; era mai aproape de vocea prinţesei decât fusese în ziua precedentă.

     Vru să înainteze spre cabană, dar Gauner îl opri:

     — Ce crezi tu că faci? Dai ştire la vraci? Nu trebuie să ştie că suntem aici, că altfel surpriza ai să o strici!

     — Ce surpriză? Mai taci, nu ţi-am cerut ajutorul, îi răspunse Ionah, care continua să se apropie de uşa vraciului.

     Odată ajuns în faţa ei, ciocăni de trei ori în lemnul dur. Nu primi niciun răspuns. Mai ciocăni odată şi auzi în sfârşit zgomote dinăuntru. Îl lovi panica. Dacă vraciul voia să îl omoare? Ce să caute un muritor de rând ca el la un vraci în inima unei păduri în care nu se avânta nimeni sănătos la cap?

     Nu apucă să vină cu un plan, ca uşa de la cabană se deschise. În prag apăru un bătrânel cocoşat cu glugă şi barba lungă albă care mergea sprijinindu-se de un toiag de lemn care avea în capăt cioplite multe modele florale. Bătrânul îl privi cu interes pe băiat, apoi îl întrebă cu vocea lui tremurândă:

      — Cu ce te pot ajuta, băiete?

     Ionah se încruntă puţin. Era cam prietenos pentru un hoţ care furase vocea prinţesei.

     — Bună ziua! îl salută el pe bătrânel - că aşa îl învăţase maică-sa că e frumos. Cred că aveţi ceva de care aş avea nevoie...

     Nu era prea sigur pe ce spusese, dar era mai bine decât orice l-ar fi sfătuit spiriduşul să facă. Nu ştia el prea multe, dar de asta era sigur.

     — Se prea poate, zise bătrânelul, am multe lucruri de valoare în casa mea. Dar mie ce îmi iese la schimb?

     Pentru asta nu era pregătit. Ce ar fi putut el să dea la schimb pentru vocea prinţesei? El nu avea bani. Cele câteva monezi de aur pe care le avusese le folosise drept momeală pentru spiriduş, şi chiar dacă le-ar fi luat înapoi de la el, tot nu i-ar fi ajuns să răscumpere vocea prinţesei. Hainele de pe el nu valorau nici ele prea mult şi nici vreo bijuterie nu avea la el care să îl fi interesat pe un bătrânel singuratic.

     — Am un spiriduş într-o plasă de peşte!? zise Ionah, sperând ca poate urechile de spiriduş ar fi fost vreun ingredient secret şi rar care să îi fi trebuit vraciului la vreo poţiune sau vrajă despre care el nu auzise.

     — Cum adică ai un spiriduş? Nu valorez nici cât un pescăruş. De vânzare eu nu sunt, pentru acest moşneag cărunt!

     — Hmm, începu bătrânul să se gândească, vreme în care îşi mângâia barba lungă şi albă. Nu mi-a mai oferit nimeni un drac până acum. Nu prea am ce să fac cu el decât să-i trag şuturi în fund pentru divertisment.

     — Mă tot abţin şi eu de ieri să nu-i trag vreo câteva, credeţi-mă!

    Moşul surâse.

     — Spune-mi totuşi, ce vrei de la mine, flăcăule?

     — Vreau să îmi dai vocea prinţesei ca să i-o înapoiez şi să pot să îi cer mâna tatălui ei în faţa întregului regat! zise feciorul, încercând să pară sigur pe sine.

     Moşul surâse iar.

     — Ionah, nu? întrebă el.

     — De unde ştii cum mă cheamă?

     — Ştiu multe lucruri. La fel cum ştiu şi că vocea nu e la mine, n-am furat-o eu.

     — Păi şi atunci... la cine să fie?

     — O să îţi dau un indiciu, zise moşneagul, zâmbind. E undeva în spatele tău.

     Ionah făcu ochii mari şi realiză la ce se referiseră zâna şi gnomul. Spiriduşul nu îi fusese prieten şi nu încercase niciodată să îl ajute să găsească vocea prinţesei. Băiatul dădu drumul la plasă, iar spiriduşul căzu în fund pe pământul bătătorit din casa moşului. Îl prinse de picioare, îl întoarse cu capul în jos şi începu să îl scuture.

     — Unde e? întrebă Ionah. Unde e vocea prinţesei, drac afurisit ce eşti. Trebuia să te înec în rău când am avut ocazia.

     — Boule, pune-mă jos! Nu mai fi un ticălos! Vocea să ţi-o dau nu am, nu am nici măcar un gram!

     — Minte! zise vraciul, uitându-se la el într-un mod intens, de parcă încerca să îi vadă prin buzunare. Scutură-l mai tare!

    Zis şi făcut! Ionah îl apucă de ambele glezne şi începu să facă morișca cu el pin casa moşului. În afară de spiriduşul care începuse să urle de speriat ce era, nu se întâmpla nimic.

     — Are farmece pe buzunare! zise moşneagul. Stai aşa că rezolv eu imediat!

     Acesta bătu cu toiagul său de trei ori în pământ, iar din buzunarele spiriduşului începură să cadă o sumedie de lucruri. Îi picară monezile pe care Ionah le folosise pentru a-l prinde şi chiar şi ciuperca pe care o culesese cu o zi în urmă care acum era strivită şi moale. Pe lângă astea mai cădeau şi tot felul de pietre colorare, sticluţe mici de toate dimensiunile, flori şi frunze, linguri, ceşti şi crătiţi, crengi şi pene.

     Ionah nu înţelegea unde încăpeau toate minunile acelea, dar presupunea că buzunarele erau fermecate în aşa fel încât să devină mai încăpătoare.

     — Vocea nu-i aici, mai scutură! îl îndemnă vraciul.

     — Năşicule, nu îi mai da apă la moară ca asta mai are oleacă şi mă zboară!

     Dar Ionah nu ascultă, continuă să l învârtă şi să îl scuture pe spiriduş cât îl ţinură braţele. Curând, lui Gauner i se făcu rău. Deschise gura, gata să verse, dar spre mirarea lui Ionah, din gura spiriduşului pică o sticluţă mică albastră strălucitoare.

     — Uite-ţi vocea! zise vraciul. Dacă îmi lași mie spiridușul să îl folosesc pe post de strajă, te las să pleci cu vocea.

     — Am o inimă vitează, dar eu nu-s câine de pază! zise Gauner indignat.

     — O să fii de acum înainte, râse Ionah. La urma urmei, tu m-ai adus aici.

     — Mai mult ca sigur voia să fure ceva de la mine.

     — Multe eu voiam să-ți fur și de ele să ma bucur.

     — Nu cred ca o să mai furi ceva prea curând, măi, Gauner Cel Voinic!

    — Gauner cel viclean, mai bine zis, completă bătrânelul. Sper că ți-ai învățat lecția!

    — Niciodată să nu ai încredere-n străini!

✦✦✦

     Ionah lua vocea şi se întoarse la el în sat. O lua pe maică-sa de mână şi se duseră la palat, unde cerură o audienţă regelui, spunând că i-a găsit vocea prinţesei. Când fu adus în faţa tronului, la dreapta regelui stătea cea mai frumoasă fată pe care o văzuse el în toată viaţa lui.

     Era mai scundă ca el, dar subţirică, cu fața gingaşă şi rumenă în obraji. Avea ochii ca smaraldul de strălucitori şi părul ruginiu ca frunzele de toamnă. Dar frumuseţea ei era ruinată de expresia plină de tristeţe şi amărăciune. Pe cât era de frumoasă pe atât era de tristă şi supărată, iar Ionah nu mai văzuse pe nimeni atât de trist niciodată – dar el oricum nu văzuse prea multe la viaţa lui.

     Când Regele cel Sur îi ceru să dovedească că nu era un şarlatan – ca alţii care veniseră înaintea lui –, Ionah scoase din buzunar sticluţa albastră pe care i-o înmână prinţesei. Fata deschise sticla şi bău din ea. Imediat aceasta începu să cânte şi să danseze prin sala tronului cu o veselie contagioasă. Toţi servitorii de la curte o urmară, iar regele îi dădu voie lui Ionah să se mărite cu fata lui.

     Şi nuntă mare urmă cu tot regatul. Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai o bucată de cozonac și-un picior de iepure șchiop ca să îmi aducă noroc. Am mai zăbovit și eu pe acolo cât a ținut veselia trei zile și trei nopți și poate mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-ar fi sfârșit.

✦

gauner [ger.] = hoț