Londra, Marea Britanie, 2009

          A fost odată ca niciodată...

          Uitaţi de această formulă de început. Pot să spun că a fost odată într-un „regat", unde domnea haosul şi înşelăciunea, un prinţ. Numai că, prinţul nu era prinţ. Sebastian Colchester nu era prinţ. Semăna într-adevăr cu un cap încoronat, însă nu avea sânge albastru. Sau poate că mă înşel... Adevărul e că Sebastian -domnul Colchester- avea douăzeci şi opt de ani şi era fiul unuia dintre marii regi hotelieri din Londra. Râvnitul „prinţ" se bucurase nespus de viaţa şi tinereţea sălbatică pe care o trăise timp de douăzeci şi opt de ani. Până în seara asta...

          Astăzi aniversa cel de-al douăzeci și optulea an al existenței sale. Era într-unul din cluburile prietenilor lui, bând şi pipăind o brunetă incendiară sumar imbracată, când decisese că ora patru dimineaţa era o oră bună de venit acasă.

          Şoferul lui -căci el nu era în stare să conducă, iar în ciuda nesăbuinței sale, nu dorea să omoare pe cineva- îl dusese spre casa ce se afla pe James Street, o frumoasă vilă care era doar a lui. Şi, când intrase în casă, avusese vaga bănuială că cineva mai era acolo. Se îndreptase spre bar –nefiind, totuși, un consumator înrăit, când auzise glasul puternic al tatălui său.

          —Credeam că vrei să-ţi petreci noaptea cu vreo târfă din club.

          Sebastian chicotise şi luase carafa de wisky. Sorbi din aceasta, fără a-şi mai lua un pahar, strâmbându-se la gustul spirtuos al băuturii ce-i arse gâtul, şi se întoarse spre tatăl său care stătea pe canapeaua pe care o considera doar a lui.

          —Marele Richard Colchester a spus cumva... „târfă"? îl luă peste picior acesta pe bărbatul mai în vârstă, însă tatăl său plescăi plictisit din limbă. Nu îl deranjase remarca fiului său, dar nici nu o băgase prea tare în seamă. Sebastian se trânti pe canapea şi oftă, supărat de faptul că părintele său nu reacționează la remarca sa răutăcioasă.

          —Nu mă feliciţi? Întrebă brusc Sebastian.

          —Intenţionez să o fac, Sebastian. Glasul tatălui era grav, iar dacă nu l-ar fi cunoscut ar fi spus că era cu adevărat mâhnit de ceva. Richard era, de obicei, un bărbat vesel, glumeț, dar serios exact atunci când trebuia, iar tristețea din glasul celui mai în vârstă îl intrigă pe bețiv, făcându-l să se intereseze.

          —Şi ce te împiedică?

          —Darul meu, spuse tatăl său, fără vreo pauză.

          —Ce mi-ai luat? Întrebă Sebastian, la fel de pus pe șotii. O nouă mamă?

          Richard Colchester- regele- era cunoscut pentru afacerea hotelieră, dar şi pentru numeroasele soţii pe care le avusese. În total, cincisprezece soţii, iar doar din prima căsnicie rezultase un copil. Sebastian nu se înţelesese cu nicio mamă vitregă, poate pentru că toate erau de vârsta lui. Băiatul obișnuia să stea doar cu mama sa, care revenise de curând din Londra după o croazieră în Pacific -aceasta având calitatea de scriitoare. Motivul divorţului părinţilor lui era necunoscut presei, dar şi fiului lor. Cei doi pur şi simplu divorţaseră. Mama lui nu se recăsătorise niciodată, însă ţinuse legătura cu fiul său, chiar dacă îl evitase cu încăpăţânare pe fostul soţ.

          —Nu fi obraznic, Sebastian! zise Richard, profund deranjat de aiureala tânărului. Bărbatul nu era mai prejos, iar pentru răutatea cu care se luase copilul său de situația lui amoroasă, răspunse doar cu foc. Mă intrebam doar dacă o să plângi sau o să râzi de darul meu... ambiguitatea mesajului hrănea orgoliul tatălui, pe măsură ce inima lui Sebastian bătea din ce în ce mai tare, de emoție.

          În același timp, privind în ochii căprui ai tatălui său, Sebastian se revăzu pe el însuşi. Păr veșnic maroniu, urmat de ochi căprui, înalţi şi bine făcuţi. Aşa erau bărbaţii Colchester. Însă comportamentul lui Sebastian era ingrijorător, cel puțin pentru tânăr, deoarace semăna până și din acest punct de vedere cu Richard. Amândoi erau deci ușuratici. Din această cauză, Sebastian nu avea de gând să-şi pună pirostriile, cel puțin nu prea curând. Ar fi fost o pierdere de energie și de bani, pe cât nu ar fi suportat țipetele și injuriile unei femei nemulțumite de modul său de a trăi.

          —Spune-mi şi vom vedea, încercă el să pară calm, deși nu era.

          Ridicându-se de pe canapea în costumul său Armani, Richard se indreptă spre geamurile mari, cât peretele, ale camerei, cu mâinile prinse la spate.

          —Acum mai bine de douăzeci şi opt de ani, eu şi Wesley Flinn... începu el, privind pierdut un colț întunecat al cartierului.

          —Necunoscut nume, îl întrerupse Sebastian, prefăcându-se plictisit.

          —Eu şi Wess, întări Richard, pentru a nu mai lăsa loc de întreruperi, am urmat aceeaşi facultate, fiind buni prieteni. Când eu m-am căsătorit în al doilea an al faculăţii cu...-pentru un moment ezită, însă oftatul dădu drumul cuvintelor- mama ta, ne-am făcut o promisiune.

          —Ce promisiune?

          —Vezi tu, amândoi eram îndrăgostiţi de epoca modernă şi atunci ne-am promis ca fiul unuia dintre noi să se căsătorescă cu fiica celuilalt.

          —E ridicol! râse Sebastian după o clipă extrem de lungă de tăcere în care digeră informația. Suntem în 2009, nu 1800. Aici oamenii se aleg singuri! Simți nevoia să întărească, parcă având cel mai îngrozitor sentiment, acela că este prins cu un lanț mult prea puternic de gât.

          —Şi totuşi, după naşterea fiicei lui, zece ani mai târziu de la naşterea ta, am întocmit un document prin care tu, Sebastian Colchester, va trebui să te căsătoreşti cu Carolinne Flinn, când aceasta va împlini optsprezece ani, continuă tatăl, neluând în seamă cuvintele fiului său.

          Inima lui Sebastian stătu în loc, informația unei prostii vuindu-i încă în urechi. Era imposibil ca o alianţă să fie impusă, vru să se asigure mental de acest lucru, pentru a se putea liniști. Însă, cum el împlinise douăzeci şi opt de ani, înseamna că Flinn împlinise... Optsprezece ani! Atunci sărise ca ars de pe canapea, simțindu-și burlăcia amenințată de o forță în care nu credea deloc, şi zise:

          —Inimaginabil şi aberant!

          Cum să faci aşa ceva? Cum să facă el așa ceva ?

          Logodit cu o necunoscută! Işi strânse mâinile în pumni, nervos, fiind martorul regimului totalitar pe care tatăl său se încăpățâna a-l păstra și aplica pe fiul său. Tot acel alcool ingerat nu îi făcuse bine, iar vestea ajunse ca un cuţit în creierul său înceţoşat de aburi distilați. Lăsase sticla pe masă şi işi auzise tatăl zicând, în ciuda împotrivirii ființei sale.

          —Fata are optsprezece ani şi astfel se împlineşte contractul dintre noi. Nu avea timp de pierdut, își zise el, impunându-şi un ton calm, prin care să scape de povara ce amenința să-i strice întreaga tinerețe și să-l oropsească la bătrânețe. Sebastian spuse:

          —Voi aţi semnat contractul?

          —Da. Afirmația era liniștită, de parcă Richard nu ar fi înțeles de ce este întrebat un asemenea lucru, din moment ce fusese sigur de clarificare.

          —Atunci, cred că vă va sta bine împreună! Victoria nu era de partea lui Sebastian, cu tot cu umorul și ironia de care dădea dovadă, căci nervos, Richard spusese:

          —Uite de-asta nu anulez contractul. Nu păru a înțelege ce voia să zică „bărbatul de la geam", iar de aceea, părându-i-se de-a dreptul ilogic, întrebă cu mâinile încrucișate la piept :

          —Ce vrei să spui?

          Richard se intorsese cu faţa la el. Părea învingător, ameninţător şi un afacerist, ceea ce şi era. Iar Sebastian... ei bine, el era doar beat.

          —M-am gândit să anulez contractul. Eşti adult şi ai dreptul să te însori cu cine vrei. Dar apoi am văzut o poză cu această fată, recent făcută, şi mi-am dat seama că ea te poate aduce pe calea cea bună. O cunosc de copilă şi este o fată ambițioasă, deşteaptă, uneori rebelă. A studiat în America, iar tatăl ei a chemat-o în Londra pe perioada vacanţei. Digresiunea amenința să îi încețoșeze de tot șirul ideii lui Sebastian, așa că-l opri din discursul falnic, zicând:

          —Exact. Vacanţa! Poate fata vrea să facă o facultate...

          —Vrea. Facultatea de Drept din America, una dintre cele mai bune din lume. A fost acceptată şi, începand cu cincisprezece septembrie, va fi studentă acolo, așa cum spune protocolul.

          —Cu siguranţă nu-şi doreşte un soț, întări băiatul, cu un zâmbet din ce în ce mai larg pe chipul frumos.

          —Nu ştie de tine. Wess îi va spune şi ei, zilele astea. Mâine trebuie să ajungă în Londra. Se va conforma. E fată isteaţă şi cuminte, spuse Richard, cu un sadism perfecționat în fața epavei ce îi era fiu.

          —Pe scurt, trebuie să mă însor cu o puştoaică, rezumă Sebastian, dându-și seama că fata trebuia să aibă creierul cât o nucă, sau să fi învățat la nu știu ce mănăstire, ca să fie tatăl său atât de sigur că aceasta va accepta imediat propunerea unui moșneag.

          —E majoră.

          Ridicându-se de pe canapea, sătul de această conversație, Sebastian zise:

          —Nu mă poţi obliga să mă însor. Nu o fac! și își ridică semeț nasul, strângându-și mai tare mâinile ce deveneau din ce în ce mai reci odată cu emoțiile.

          Râzând, Richard spuse:

          —Ba o vei face. Era atât de convins de asta, că-l enervă pe Sebastian. Răspunsul său necesita o contrazicere.

          —Ba nu. Contrazicere ce ceru numaidecât o amenințare :

          —Ori asta ori... Sebastian îl privi şi simţi cum se îneacă în eșec. Simţi gustul amar al înfrângerii. Pierdea controlul. La naiba! Işi dori să nu fi băut într-atât și poate să fi avut o armă la dânsul. Te dezmoştenesc! Şi amândoi ştim că, fără banii mei eşti... un nimeni.

          Un nimeni. Nu! Nu era un nimeni. Nu putea fi un nimeni...

          Ba da, era.

          Conştientizarea faptului că era un nimeni fără ajutorul banilor tatălui său fu ca şi cum ar fi primit o lovitură în moalele capului. La douăzeci şi opt de ani, cu o diplomă în economie, Sebastian Colchester era un... nimeni. Tatăl său putea imediat să-l dea afară din apartamentul cumpărat din banii acestuia, ca mai apoi să-l lase pe drumuri, și asta pentru că nu se obosise să lucreze din moment ce viitorul îi era asigurat. Chiar dacă oribilă, această perspectivă era verosimilă, așa că trebuia să se conformeze. Trebuia să facă ceva cu viaţa lui! Toată ființa lui striga acest lucru, iar atunci își dădu seama cât de captiv era în povestea asta învechită. Nu putea spune „nu", căci ar fi ajuns să cerșească la metrou, iar spunând „da" putea... se încruntă. Putea să meargă pe burtă ca un tâlhar, să-și facă un viitor sponsorizat de banii ce i se cuveneau prin actul de moștenire și apoi putea dovedi că nu era ca tatăl său. Era mai bun. Işi privi părintele în ochi cu o ură pe care nu o putea descrie şi, strângând canapeaua în mâini, zise:

          —Vreau să plec în America după.... strâmbă din nas, nemulțumit, nuntă. De parcă nu l-ar fi auzit, Richard continuă, cu un zâmbet triumfal :

          —Ca să-şi poată continua şi fata studiile, vă veţi căsători legal, iar nunta o veţi face când ea iese de la facultate.

          —Convenabil, zpuse Sebastian. Cât timp am?

          —Şase ani. Apoi vă veţi uni destinele în faţa Domnului.

          Richard Colchester credea că îl poate controla? Că poate controla pe oricine? Zâmbi machiavelic şi spuse:

          —Atunci, batem palma!

          —Foarte bine!

          Însă Sebastian nu urma să rămână căsătorit cu o necunoscută. Urma să semneze procura de căsătorie şi să plece în America, acolo unde urma să-și piardă urma.

***

Mayfair, în acelaşi timp

          —Carolinne, spuse Wessley Finn. Trebuie să înţelegi...

          —Ce să înţeleg, tată? Nu este drept față de mine...

          —Eu şi Richard am ajuns la un acord profitabil pentru ambele părți, se chinui tatăl să-i explice pentru a suta oară.

          —Profitabil? Carolinne îşi strânse pumnii nervoasă. Avionul care plănuise aterizarea mai târziu aterizaze azi. Fusese bucuroasă să-şi vadă tatăl care o întâmpinase uşor stresat. Ar fi trebuit să-şi dea seama că ceva nu era în regulă de atunci.

          Însă nu crezuse asta... Până ce tatăl ei îi spusese de acordul aberant între două părți la fel de nebune. Şi atunci căzuse pradă isteriei.

          Pentru Dumnezeu, trăiau într-o societate modernă cu ideologii diferite de acum două sute de ani! Trebuia să găsească o cale de scăpare! Spusese că nu va fi de acord cu această căsătorie, însă tatal ei pur şi simplu o ameninţase că nu ïi va plăti facultatea, iar ea îl credea în stare. Îşi dorea aşa de mult să studieze dreptul, iar în același timp, dacă el trăgea bine sforile, nimeni nu ar fi angajat-o pentru a avea o sursă de venit.

          —Veţi semna actele care vă leagă ca soţi, însă tu îţi vei termina studiile şi apoi veţi face nunta.

          —Aşa spun termenii?

          —Da, scumpo. Am vrut să-ţi asigur viitorul...

           —Şi dacă acest bărbat este un... un beţivan violent? Crede-mă, tocmai mi-ai asigurat un drum spre spital.

           —Carolinne, eşti mare şi înţelegi.

          —Şi dacă nu îl voi iubi niciodată pe acest bărbat găsindu-l dezgustător şi nepotrivit ?

          —Sebastian Colchester nu este aşa, Carolinne. N-aş fi ales un asemenea bărbat pentru tine.

          —Off, tată... I se părea că se lupta cu morile de vânt, iar războiul era câștigat de cel ce avea puterea financiară. Carolinne îşi acoperi ochii cu mâinile. Nu va plânge. Era prea mândră şi puternică pentru a face asta. Tot ce putea face era să se supună învoielii. Apoi, găsind o portiță de salvare prin cei șase ani de studiu, îşi va construi un viitor în America şi va divorţa cu orice preţ de acest bărbat. Dădu aprobator din cap, gândindu-se că era imperativ să plece cât mai departe de locul unde se afla soţul ei.

***

          Necunoscute sunt însă căile Domnului. A doua zi, cei doi nici măcar nu se deplasară spre Tribunal. Primiră actele acasă şi le semnară, fiecare cu gândul de a evada undeva departe.

          După ce semnă actele şi i le trimise Carollinei, Sebastian conduse spre aeroport.
Iar după ce Carolinne semnă actele devenind doamna Colchester luă un taxi spre același aeroport. Pierdu avionul în care se afla soţul ei, însă îl luă pe celălalt printr-o înțelegere cu personalul aeroportului care, cel mai probabil, o văzuse și așa disperată. Şi astfel fiecare dintre cei doi ajunse în aceeași țară, gândindu-se că sunt cât mai departe unul faţă de celălat. Dorința ce le ghida instinctul și înstrăinarea domnea în sufletele amândurora, devenind o mantră:

          Să scape de celălalt pentru a putea fi din nou LIBER!

          Așa cum am promis, m-am apucat de edita. Voi corecta greșelile și propozițiile incoerente, însă acțiunea va rămâne aceași scrisă în stilul persoanei care eram atunci. Știu că, din punctul meu de vedere, romanul nu se va ridica la aceleași așteptări, dar cred că este o parte din mine ce merită citită.

2372 de cuvinte