Lui Sean i se părea că arăta precum o zână, o ființă mitologică desprinsă din basmele pe care le auzise în copilărie, sau în poveștile mamei sale. Oricum mai puțin reală. Părul se ridica perfect compact la fiecare pas al său, fiind lung, desfăcut, blond și, mai știa el din urma cu câteva nopți, extrem de mătăsos. Expirând brusc, îi deschise portiera când o văzu apropiindu-se de mașină. Îi menținuse privirea la geam și păruseră a se înțelege de minune, femeia fiind cu adevărat o prezență agreabilă. Tremură, izbindu-l un val de răcoare, nefiind îmbrăcat deloc gros, în momentul în care Carolinne spuse:

—E în regulă dacă mă duc până sus? Am uitat ceva...

—Du-te, îi zise el, închizând aprobator din ochi o dată cu portiera. Femeia se răsuci pe călcâie și o porni din nou în centrul locuințelor de lux. Luă liftul, nu spre apartamentul ei, ci spre cel al persoanei în grija căreia îl lăsase pe Max, astfel încât se îndreptă spre uşa Deborhei în care bătu de trei ori, înainte ca femeia să-i răspundă. Zâmbindu-i, Carolinne își împreună mâinile și spuse:

—Ştii că Max face nazuri la vitaminele prescrise de medic, dar...

—Ştiu toate astea, Carolinne. Nu-ţi face griji pentru că în seara asta Max este responsabilitatea mea.

Dinăuntru Max lătră fericit, aprobator. Carolinne se înmuie şi încuviință. Apoi, îşi luă la revedere şi se grăbi din nou spre maşină. Imediat, Sean porni mașina ieșind din zona sa și mergând cu viteză drept înainte.

—Ce s-a intamplat? o întrebă curios în timp ce ieşea de pe străduţă.

—Este Max, câinele meu. A avut ceva probleme, iar doctorul i-a prescris vitamine. Se simte mai bine de la ele, doar că îmi făceam griji. Chipul îi radia în timp ce vorbea despre „copilul" ei, despre câinele său. Rotind volanul, Sean zise, mulțumit să o vadă zâmbind:

—Puteai să-l iei cu tine.

Ridicând din sprâncene, ironică, femeia răspunse:

—Nu ştiam că-ţi plac animalele.

—Nu-mi plac, fu acesta de acord. Dar, pentru câinele unei... zâmbi din nou, demonic, amice - continuă pronunțat - foarte bune, pot face o excepţie

Carolinne se încruntă şi îl întrebă, neluând în considerare șicanele sale:

—De ce nu-ţi plac animalele?

—Pentru că sunt zgomotoase şi murdare.

—Max nu e aşa. E cel mai bun prieten al meu şi e curat şi liniştit. Aşa l-am educat.

—Acum înţeleg.

—Ce înţelegi? întrebă de dragul conversației, fiind luată prin surprindere de răspuns.

—De ce o femeie ca tine a mai fost virgină la vârsta ei.

Țâțâind, femeia îl pocni jucăuș peste braț, pe când el râse.

—Glumeam.

—Nu-mi plac glumele tale.

—Nici mie. De-aia le fac rar.

Carolinne îl privi cu o sprânceană ridicată, moment în care el zâmbi. Ninsoarea începuse a se domoli chiar dacă era doar impresia lăsată de cerul înşelător. Străduţele New York-ului erau întunecate în ciuda faptului că, erau luminate de felinare. Privindu-l în obscuritate, Carolinne îşi permise să-l analizeze. Cum de putuse să se culce cu un asemenea bărbat? Nu era numai înfăţişarea lui cea care o determina să-și pună acea întrebare. Da, bărbatul ei perfect arăta blond, cu ochii albaştri şi nu foarte înalt pentru a nu o intimida. Sean era complet opus așteptărilor sale; era atât de înalt încât ea îi ajungea la piept, era brunet și avea ochii căprui. Într-un cuvânt, arăta ca oricare alt bărbat, detalii pe care le observase încă de la început. Un alt aspect era şi atitudinea lui. Viziunea sa onirică închipuia un bărbat romantic, iubitor şi dulce. Din nou, domnul Dylan nu corespondea cerințelor pentru că femeia sfârşise în pat cu un tip dur, arogant şi pervers de bogat.

I se mai părea și că, în ciuda faptului că nu o arăta, Sean era bântuit de fantomele trecutului. Probabil că, exact de aceea fusese atrasă de el. I se părea că semănau, oarecum. Totuși, ce îi spusese Jimm? Că nu vedea în ea genul acela de persoana sociabilă?

Avea dreptate, dar asta nu însemna că nu tânjea după acest bărbat. Își găsea clemența perfectă în ideea că în sex nu se socializa. Un gând îl aducea pe un altul, întrebările curgând șiroaie printe girusurile sale, ajungând până la neînțelegerea formulată astfel: Atunci, de ce nu îşi permitea o aventură cu acest tip?

Simplu. Unu eşti căsătorită, doi: eşti prea timidă şi trei: el este prea periculos.

Ah, da. Aşa era. Oftă, şi îşi luă gândul de la aventură, chiar dacă un fior i se prelingea în jos, pe şira spinării când îl vedea şi îl simţea. Se întrebă dacă şi el simţea acelaşi lucru. Nu. Probabil că ea fusese doar o aventură din miile de aventuri pe care el le avusese. Recunoştea că, ardea de curiozitate în legătură cu el, dar nu îşi dorea să afle mai multe. Trebuia să pună capac relaţiei, nu să o continue. La urma urmei, fusese obligată să iasă cu el. Ea nu îşi dorise asta. Sau cel puţin, dacă îşi tot repeta cuvintele urmate de substantivul „obligație" urma să le şi creadă.

—Un bănuţ pentru gândurile tale, o surprinse el zicând.

—Mă întrebam unde mă duci? minţi atât de uşor Carolinne.

—Hmm, luă o mină serioasă şi continuă: Sunt un barbar nomad care îşi duce prada în propria peşteră.

—Să inţeleg că asta înseamnă că cinăm la tine acasă?

—Cam asta înseamnă, răspunse el.

—Mă bucur că nu m-am îmbrăcat prea pretenţios, atunci. Când tăcură amândoi, femeia oscilă un moment şi apoi zise: Şti că ăsta este sfârşitul relaţiei.

—O relaţie care nici nu a început? Îi suna extreme de logic, dar Carolinne nu dorea să o ia aşa.

—Înseamnă că... Se lăsă bătută şi zise: Ce vrea să însemne, de fapt?

—Începutul unei relaţii.

—Începutul...? Dar eu nu vreau o relaţie! protestă ea.

—Adică, vrei doar sex?

—Eu... se fâstâci un moment până să-i observe zâmbetul de pe faţă. Era un joc al minții care o prinsese total nepregătită, ceea ce o ajută să evoce imprecația: Tu! Nenoro...!

—Te pot contrazice. Nu sunt nenorocit. Mă simt chiar norocos pentru că am lângă mine o doamnă încântătoare.

—Aha... Nenorocit și linguşitor! Te foloseşti de faptul că şti că am fost lipsită de experienţă...

Maşina se opri brusc în faţa unei vile somptuoase, iar ea încetă să mai vorbească. Casa părea construită aparent într-un stil boem care nu permitea decât celor mai atenți să îi observe simplitatea. Chiar dacă ascunsă pe o stradă în care vilele predominau, părea cu mult mai primitoare şi mai spaţioasă ca celelalte.

—Haide să intrăm în peştera mea, doamnă, şi să vorbim acolo unde numai umbrele ne mai pot auzi şi vedea.

Replica părea scoasă dintr-un film, iar tonalitatea cu care el rostise cuvintele o făcu să creadă că era supărat, pentru ca mai apoi, când îşi întoarse privirea spre el, să vadă că zâmbea într-o parte. Înainte ca ea să-i mai arunce altă injurie, Sean ieşi, şi ca un gentalman desăvârşit, îi deschise uşa. Ieșind din mașină, femeia se hotărî să îi joace mai departe jocul, drept care rosti:

—Atunc,i vino, barbarule. Să vedem cine pe cine omoară în seara asta.

—Vrei să ne duelăm, frumoasă inocentă? Intrebă, prinzând-o de şolduri şi lipind-o de pieptul său. Îşi aplecă puţin capul spre al ei şi îi şopti la ureche: Aleg eu armele. Aşa este onorabil când ești provocat la duel. Mă gândeam la propriile noastre trupuri, iar ca locaţie patul din camera mea. Să vedem cine pe cine învinge.

Cuvintele lui generară o plăcere invazivă în măruntaiele ei, topindu-se în pasiune fierbinte. Carolinne nu mai simţea nici frigul, nici întunericul. Îl simţea doar pe el. Frumosul Sean, barbarul. Îşi ridică o mână şi îi mângâie faţa care începea să se înroşească de la frig. Cum putea să îi genereze o dorinţă aşa de primitivă? Era greşit ce gândea şi ce îşi dorea. Ştia că el nu e acel gen de bărbat, tipul de casă. Cu toate astea, inima ei prostuţă îşi dorea altceva. Corpul ei dorea acelaşi lucru şi tare se temea că până şi creierul ei va fi invadat de aburii plăcerii. Însă, momentan, raţiunea se furişă între cele două trupuri care îşi ţineau de cald şi o făcu să zică:

—Nu. Îmi este teama să nu mă acuzi că ai făcut pneumonie. Şi se retrase din braţele lui îndreptându-se spre uşă. Abandonat acolo, după ce se trezi din tabloul duelului închipuit, Sean zise:

—Asta înseamnă că îţi faci griji pentru mine?

O văzu dându-şi ochii peste cap şi oftând se controlă în buzunare pentru chei. I le aruncă, fără ca ea să le prindă. După ce o văzu aplecându-se după ele, Sean îi zise:

—Intră în casă! Parchez maşina şi vin şi eu.

Se urcă în vehicul şi îşi zise că urma să fie o seară cu adevărat interesantă.

***

Carolinne descuie uşa şi intră. Căldura o izbi, alături de mirosurile divine de mâncare. Atunci îşi aminti că nu mâncase la prânz. Fusese ocupată toată ziua cu mici însemnări legislative şi recuperări. Închise uşa în urma ei când simţi că viscolul de afară vrea să îşi facă loc în casă. Îşi dădu jos căciula şi o băgă pe mâneca gecii pe care o atârnă în cuierul de la intrare, din vestibul. Se descălţă de cizme, pentru că acestea nu aveau un aspect prea plăcut, înzăpezite cum erau, şi le puse în dulapul pentru pantofi.

Îşi afundă degetele în covorul pufos şi oftă. Semăna cu teritoriul lui Sean. Străbătu holul de la intrare până descoperi lumina. Apăsă întrerupătorul şi toată încăperea deveni vizibilă și pentru ochiul său. Probabil că era în vreun salon de primire, căci acesta avea două fotolii şi o canapea cu măsuţă de cristal, care tronau în mijloc.

De după arcada care susţinea scara în partea stângă se puteau observa uşile deschise ale bucătăriei. Într-acolo se şi îndreptă, încurajată de foame. Străbătu distanța și ajunse în bucătărie, urcând cele două scări mici. Bucătăria era mobilată simplu, cu dulapuri maronii, pèreții fiind galbeni. Era curat, iar Carolinne bănui că o agenție de curățenie îi vizita casa săptămânal, pentru că Sean nu părea genul menajerei.

Apoi, văzu căruciorul pentru mâncare pe care erau așezate regește platourile și băuturile. Arăta interesant, chiar foarte bine, ceea ce o făcu să se întrebe dacă el fusese cel care gătise. Se îndreptă spre un platou și vru să ia capacul, însă vocea lui se auzi din spatele ei:

—Nu atinge!

Tresări și se trase înapoi, întorcându-și atenția spre bărbatul care intra în camera. Și el se descălțase, în rest rămânând la fel de lejer ca și atunci cand venise să o ia.

—Tu ai gătit?

—Da, însa desertul este comandat pentru că nu sunt deloc priceput la dulciuri.

Carolinne rămase cu gura căscată. Cine ar fi crezut că tocmai afaceristul Sean Dylan gătește? Deodată simți că nu știa o groază de lucruri despre acest bărbat despre care, aparent, ar fi trebuit să știe multe.

—Atunci...

—Voi duce căruciorul cu mâncare în sala mesei. Urmează-mă!

Execută ordinul și îl urmă. Mușchii mâinilor, neacoperiți de tricou, erau încordați, în timp ce el ținea mâna pe căruciorul pentru mâncare. Acele brațe care o cuprinseseră cu totul păreau a insufla aceași forță pe câtă putere păreau să aibă în ele. Își trase de gâtul puloverului, simțind deja valuri de căldură inundând-o.

—Ți-e prea cald? întrebă el, observând-o cu coada ochiului.

—Nu...

—Înțeleg, răspunse acesta și ea putu jura că îl văzuse zâmbind, pentru că știa ce se petrecea în corpul său în momentul de față. Ajunseră într-o incăpere mică în care erau prezente doar o masă cu zece scaune. Invitând-o pe unul din locuri, Sean începu să înșire felurile pe masă. Din instinct – pentru că așa se așeza și când cina cu tatăl său - se așeză în dreapta scaunului din capul mesei, urmărind procesul de aranjare a mâncării extrem de docilă. În cele din urmă, el scoase dintr-un dulap un sfetnic și așeză o lumanâre roșie pe acesta, pentru ca mai apoi să o aprindă. Arăta a cină romantică, doar că atmosfera era ușor tensionată între ei. Terminând, bărbatul se așeză și el în capul mesei, cu un oftat.

—Deci, cum și se pare? o întrebă în timp ce Carolinne era focusată pe primul platou. Dădu jos cloșul, și niște fripturi suculente o făcură să-și dorească neapărat o porție.

—Cred că e drăguț.

—Drăguț... Repetă el. Da. Poate să fie drăguț.

Servindu-se fiecare cu ceea ce simțea impetuos nevoia, Carolinne realiză că avea în fața sa un bucătar priceput, probabil unul care stătuse prea mult singur și se săturase de mâncarea de la KFC.

—Stii, începu brusc ea, data viitoare aduc eu desertul.

—Te pricepi la gătit?

—Nu mâncăruri extravagante, și probabil nu la fel de bine ca tine, dar da. Gătesc. În schimb sunt excelentă la deserturi.

—Cine ar fi crezut?

—Păi, eu nu mă așteptam ca tu să știi să gătești.

—Și totusi, știu. Însă eu mă refeream la altceva.

Ducând furculița la gură, Carolinne întrebă:

—La ce anume?

—Ai spus „data viitoare", atunci își dădu și ea seama de greșeala comisă. Deci, va exista o dată viitoare?

Îi văzu chipul satisfăcut și își încleștă mâna pe furculiță. Apoi, oftă și răspunse:

—Sean, noaptea aceea a fost o greșeală.

—Mie nu mi s-a părut a fi o greșeală.

—Și totuși, a fost.

—Ce e rău în a face dragoste? Păru acesta puțin iritat, ba chiar afectat de cuvintele sale fără a-și dori să arate asta.

—Nu ăsta este răul. Răul vine atunci când partenerii nu se cunosc. Este ca și cum... trăgând adânc aer în piept, Carolinne dădu frâu liber cuvintelor sale. Eu am fost o... târfă, și tu clientul.

—Nu ai fost o târfă, Carolinne, o contrazise el, menținându-i privirea. Doar pentru că nu ne cunoșteam asta nu înseamnă că ne-am comportat ca într-un bordel.

—Dar noi încă nu ne cunoaștem, Sean.

—Păi, sti cum mă cheamă. Ăsta este un inceput.

Carolinne își dădu ochii peste cap, pufni și reveni cu privirea asupra lui.

—Vrei mai multe detalii?

—Da, răspunse ea, încrucișându-și brațele la piept și odihnindu-se cu ele pe masă.

—Sti deja că dețin S.D Industries. Mașinile au fost pasiunea mea de copil și le-am transformat în ceva profitabil acum. An treizeci și patru de ani...

—Treizeci și patru? întrebă ea. Pari cu mult mai tânăr.

—Un compliment, dar asta este vârsta mea. Continuându-și monologul, o făcu să zâmbească dezvăluindu-și alergia la proști și iubirea pentru femei.

—Acum te supraestimezi, își tamponă gura, împingând farfuria la mijlocul mesei.

—Deloc. Și... își ridică umerii, ăsta sunt eu.

—Păi, nu este suficient.

—Dar tu, domnișoară Sarcasm. Ce-mi poți spune despre tine?

—Am douăzeci și patru de ani și, contrar oricărui dubiu, sunt stagiară la o firmă, Lawyers. Mai am șase luni și dau examenul. Apoi, voi deveni avocat deplin.

—Atât? Vru el să se asigure.

Mai sun și căsătorită, dar nu cunosc moaca soțului, de care vreau să divorțez. Sunt certată cu tatăl meu, și... cam atat. Adaugă pentru sine, chiar dacă aprobă zâmbind.

—Vezi, acum suntem chit. Nu văd de ce relația această nu poate să continue.

—Nu vreau să ajung la televizor, mărturisi ea.

—Nu sunt chiar atât de popular în lumea asta.

—Sunt, de asemenea, și multe alte lucruri pe care...

—Le vom afla, pe parcurs, unul despre altul, o completă el.

Carolinne oftă:

—De ce?

—Nu vreau să te mint. Te doresc atât de mult, încât simt că înnebunesc.

—Și când dorința nu va mai exista?

—Atunci, putem să spunem „stop".

Nu făcea nimic rău dacă avea o relație cu acest barbat. Explicațiile lui logice o făceau să-și dea seama că nimic nu putea merge rău. Absolut nimic. Vor renunța la această relație rapid, pentru că știa că dorința va dispărea treptat.

Îi privi adâncimile ochilor. Era o decizie extrem de importantă. Mai importantă ca niciodată. Își promise că tatăl ei nu urma să afle. Va divorța curând, iar totul va fi bine. Între timp, va fi cu el, într-o relație. Se va bucura de această relație până când va dura. Nimic rău nu urma să se întâmple.

—Bine.

Sean zâmbi și se ridică în picioare, ca mai apoi să se îndrepte și spre ea și ăa o ridice de pe scaun, să îi înconjoare șoldurile cu mâinile lui și să se aplece ușor spre gura sa, pentru ca mai apoi să-i șoptească:

—Îți promit că nu îți voi știrbi cu nimic libertatea și, îți mai promit, o sărută pe frunte, protectiv, că atunci când vei dois ă închei relația voi accepta totul docil.

—Da, fu ea de accord, încolăcindu-și mâinile pe după gatul lui. Îi mângâie părul și, înghițind greu, își ridică privirea de la mărul lui Adam, proeminent, până la buzele sale, apropiindu-se periculos de ele. Da, așa vom face...

2777 de cuvinte