Carolinne nu putea să creadă că Jimm o lăsase pentru o simplă femeie cu care împărțea pasiunea comună a artei abstracte. Venise aici cu ea şi avusese impresia că tot cu ea urma să iasă de aici. Dar nu... Fusese abandonată aici, lângă bărbatul pe care nu voia să îl suporte. Îşi muscă buza inferioară ştiind că domnul Dylan se uita la ea ca un şoim la prada lui. Îi simţea privirea arzătoare pe spatele ei, urmărindu-i fiecare curbă a corpului.

—Să înţeleg că am rămas doar noi doi? în vocea lui se putea citi amuzamentul alături de acea tentă perversă caracteristică posesorului de nume Sean Dylan. Mai devreme când acea enervantă Bridgit întrebase ce făcuseră ei doi acolo, văzuse raspunsul care atârna pe vârful limbii lui. Nu putea să spună că nu era adevărat. La urma urmei făcuseră sex. Amintirea acelei nopţi în care se abandonase în braţele unui străin -necunoscut care era chiar lângă ea- o cutremura de fiecare dată, mai ales acum când obiectul dorinței sale își lipea bluza de brațul ei. Cum putuse să fie într-atât de proastă să creadă că nu îl va mai întâlni vreodată? Era New York-ul - centrul comercial American de Nord. Normal şi evident că urma să îl mai întâlnească. Expiră prelung şi îşi impuse să pară matură şi experimentată. Nu trebuia să îi dea de bănuit cu nimic. Trebuia să fie stăpână pe ea. Se întoarse cu faţa spre el şi aproape ameţi văzând acea frumuseţe naturală pe care părea să o posede.

Cum puteau fii unii bărbaţi așa frumoşi? Dar dacă ei arătau doar bine, el arăta chiar frumos. Prea frumos pentru sănătatea ei mintală. Buzele sale erau uşor arcuite într-un început permanent de zâmbet, şi ea ghici la ce se gândea. Invocându-şi puţin curaj -pe care îl lăsase cu desăvârșire acasă- îi zise:

—Ascultă, domnule -sublinie cuvântul mândră de tonul ei serios, formal și care avea capacitatea de a impune.

—Domnule? Dar mă simt... jignit, draga mea. Totuşi nu părea jignit. Părea relaxat, liniştit, ca şi cum Muzeul de Artă NYC era casa lui, iar ea - o musafiră. Veni mai aproape de ea dominând-o cu înălţimea, şi îşi trecu uşor mâna peste curbura cotului său. Se aplecă uşor spre urechea ei şi îi zise: Credeam că noaptea aceea ne-a apropiat... Carolinne. Ea tresări şi îşi atinse cotul, roşind uşor. La naiba! De ce roşea atât? Doar pentru că un bărbat ştia că fusesei virgină până la douăzeci şi patru de ani asta nu însemna că trebuia să se simtă prost în fața lui. Aşa-i?

Respiră adânc, prinzând puterea necesară rostirii unor fraze ample, urmate de mii se digresiuni și care nu respectau decât definiția limbajului prolix, pentr ca mai apoi să îşi înceapă tirada:

—Nu ştiu ce aţi crezut dumneavoastră, dar ce a fost a fost. Nu permit să-mi faceţi avansuri chiar în Muzeu...

—Prea bine, atunci. Maşina mea e parcată afară. Să ieşim acolo.

O lua în râs. Carolinne îşi încordă maxilarul si, întorcându-se cu faţa spre el, pur şi simplu zise:

—Nu mă mai lua tu pe mine în râs. Nu-ți merge! Și sti ceva, castitatea mea – își coborî tonul pentru a nu șoca întreg muzeul - e un simbol cu care mă mândresc...

—Te-ai mândrit, o apostrofă bărbatul. Pot să bag mâna în foc că-i la perfect compus.

Carolinne putea jura că făcea asta dinadins. Simţi cum ia foc, de nervi, şi, ca să nu „explodeze" în Muzeu, înghiți excesul de salivă din grură, spunând:

—Eu plec.

Îi întoarse spatele şi se îndreptă spre direcţia opusă lui. Va ieşi de aici cu demnitate şi mândrie, lăsându-l cu ochii în soare. Şi, acum că ştia că el era aşa de aproape de ea în acest oraş, urma să fie mai atentă pentru a nu mai da nas în nas cu el. Se va feri ca de însuşi Diavolul de el. Întâi, trebuia să iasă de aici, înainte de a se mai face din nou de râs. Parcă vedea lumea cum o privea. Şi ei chiar o priveau. Se uitau insistent la ea de parcă păcătuise. Putea auzi cum unele doamne şuşoteau. Poate era doar paranoică dar era aproape sigură că de ea se vorbea pe întreg etajul.

Ignoră mulţimea şi merse cât mai departe. Începea să se întrebe dacă el o urmărea cumva, chia dacă nu îi simţea privirea aţintită în spatele ei. Nu îl auzea strigând-o. Nu te întoarce, Carolinne! Însă curiozitatea era prea mare. Mult prea mare. De aceea își întoarse capul în timp ce continua să meargă pentru a privi înapoi. Fu surprinsă când nu îl văzu acolo unde îl lăsase. Oprindu-se, se uită după el, fără a-l vedea, arătând debusolată, ba chiar puțin beată, drept care un chelner veni spre ea şi o întrebă:

—Doriţi ceva, doamnă?

—Nu, răspunse Carolinne scanând încăperea. Îi zâmbi bărbatului. Nimic.
Şi continuă să meargă spre... ieşire ?

***

La incipit, Sean ar fi vrut să strige spre ea şi să îi zică:

—Ieșirea e în partea cealaltă!

Apoi, își închisese gura, zâmbise și îşi ticluise planul. Ieşise din Muzeu, înspre parcare. Oricum venise aici doar pentru Bridgit. Bridgit era una dintre bunele lui prietene de când sosise în New York cu un vis. Astăzi ea împlinea treizeci de ani şi pentru că ştia cât de mult adora tânăra arta dorise să îi facă o surpriză, ducând-o la muzeu. Se arătase încântată, astfel încât Sean considerase că îşi îndeplinise rolul de bun prieten. Cu puţin noroc îi va oferi şi idiotul acela de Jimm Hawkins o noapte în aşternuturi – pentru care tot el primea meritele.

Se întrebă dacă el îşi planificase aşa ceva cu Carolinne; dacă își planificase să se culce cu ea de cum o văzuse intrând în clădire. Apoi, scuturându-și capul, abandonă gândul, în momentul în care, ajunse în parcarea subterană. Se urcă la volanul maşinii mari şi o scoase din parcare, poziţionand-o în faţa muzeului.

Cine ar fi crezut că o va întâlni tocmai aici şi că va rămâne singur, cu ea? Punea pariu că femeia nu îşi luase maşina, şi cum căutarea lui Hawkins nu era o soluţie, Carolinne se vedea nevoită să meargă pe jos. Aici apărea Sean. Prinţul pe cal alb... sau mai bine zis într-un Mercedes ce se camufla perfect în noapte.

Era frig ca naiba azi, însă soarele strălucea undeva în mintea lui. Nu ştia ce era atât de diferit la ea, însă, ceva cu siguranţă trebuia să fie. Să fii fost comportamentul ei îndărătnic? O dată i se oferea pe tavă ca mielul la tăiere, iar apoi îl ignora şi i se adresa cu „domnule". Probabil că temperamentul ei straniu, rapid schimbător și mândria din ochii săi îl atrăgea incredibil de puternic.

Îşi scoase telefonul din buzunarul pantalonilor şi îşi verifică e-mail-urile. Văzu numele tatălui său pe unul dintre ele şi îl şterse imediat. Pe următorul - de la mama lui - îl deschise. Citi printe rânduri detaliile noii ei cărti şi câteva notații despre vreme, după care îl şterse și pe acesta. Altul era de la secretara lui care îl anunţa că mâine trebuia să fie prezent la firmă la ora şase, pentru a semna acele contracte vânzare-cumpărare a maşinilor de care ar fi trebuit să se ocupe astăzi. Oftă şi îşi închise mobilul, aruncându-l în suportul pentru telefon cu care era dotat vehiculul.

Iubea maşinile. Ele erau pasiunea lui, şi de aceea decisese să îşi deschidă o afacere legată de ele, pentru că le cunoștea și le prețuia mai mult decât o făcuse vreodată cu o persoană. Investise toţi banii în această firmă, iar rezultatele nu întârziau să apară făcându-se rapid recunoscut. Era un om corect care îşi urmase visul. Dacă n-ar fi fost tatăl său, probabil că nici acum nu şi-ar fi arătat îndemânarea în afaceri şi, mai ales, în maşini.

La naiba! Devenea melancolic, şi asta nu îi plăcea. Oare cât urma să îi ia să îşi dea seama că nu se îndreptase spre ieşire? Aşteptă douăzeci de minute în faţa muzeului, începând să se plictisească cu mâna pe volan, când o văzu ieşind din clădire. Arăta superb şi în lumina lunii. El ştia ce se ascunde sub acel material albastru şi cât de lungi sunt picioarele ei. Ştia textura pielii şi cât de strâmtă și de fierbinte poate fi. Ştia toate astea, el şi numai el. Se surpinse pe sine când îi veni gândul ăsta sălbatic. Poate că fusese primul, dar ea nu era o propietate care să-i aparţină. Şi de aici pornea o altă întrebare şi mai ciudată: De ce fusese ea virgină? În America, dacà nu aveai ambiţia de a te călugări sau nu aveai sub cincisprezece ani nu prea se mai întâmpla să fii virgină. Şi totuşi ea fusese, Sean fiind convins că nu avea mai puţin de douăzeci şi ceva de ani. Nici ca o călugăriţă nu arăta. Nu cu acel decolteu generos ascuns de şalul negru. Nu cu picioarele şi şoldurile acelea atrăgătoare şi nu, pentru că îşi petrecuse noaptea cu el.

Îi urmări glznele subțiri coborând delicat scările pe tocurile negre şi înalte, iar când fu suficient de aproape de maşină, domnul Dylan se hotărî să apese claxonul. Tresări şi văzu că şi buclele cocului ei lejer o făcură. Se uită înspre maşină şi când îl văzu se încruntă. Își ridică partea stâgă a nasului, într-un dispreț prost jucat și continua să meargă până ajunse în faţa portierei. Apoi, cu o expresie care îi lăsa de înţeles că dacă ea ar fi fost la volan şi el pietonul nu s-ar mai fi trezit a doua zi, se întoarse pe călcâie şi merse în direcţia opusă. El oftă, uşor enervat -nicio femeie nu îi rezista atât de mult- şi ambală motorul mergând la o viteză mică, luând-o după ea. Deschise geamul şi îi zise:

—Ai nevoie de invitaţie specială?

Femiea continua să meargă dreaptă, ca şi cum ar fi fost însuşi Regina Marii Britanii, cu fundul cât mai în spate, deformându-i coloana vertebrală lombară și cu pumnii strânși. Numai sunetul tocurilor ei cui se auzea pe pavaj, alpături de motorul maşinii lui.

—Aţi surzit, domnişoară Brenda?

—Nu e bine să vorbeşti cu străinii, zise ea continuând să meargă.

—Ce drăguţ! excclamă el, zâmbind enervat şi descoperindu-şi dinţii. Se întinse cât de mult putu, făcând o manevră periculoasă, și îşi aşeză o mână pe a sa, înfigându-și degetele în braţul ei.

—Dă-mi drumul! Se împotrivi, privindu-l nervoasă.

—Domnişoară Carolinne, cred că nu mai suntem străini.

—Ba da. Nu vă cunosc.

—Serios? Păcat, căci eu vă cunosc destul de bine. Aţi stat sub mine o noapte şi am făcut sex. Asta vă spune ceva?

Chiar şi cu întunericul de afară el putu desluşi roşeaţa obrajilor ei. Apoi îi auzi vocea:

—Să nu mai zici asta niciodată!

—De ce? E ilegal să faci sex?

—Dacă te aude cineva?

—Pe strada asta? Doar nebunii ca tine umblă fără maşină.

—Am venit cu aşa zisul meu prieten, Jimm.

—Prietenul tău e cu prietena mea, probabil zvârcolindu-se pe bancheta din spate al mijlocului tău de transport. Ea îşi ţuguie buzele nemulţumită, iar el îi zise: Urcă!

—Voi lua un taxi.

—Ba nu, vei merge cu mine. Urcă, sau te iau pe sus.

—N-ai îndrăzni!

Fusese mai mult un icnet dar provocarea era deja aruncată. Încă ţinând-o de mână deschise uşa. Îi dădu drumul pentru a-şi putea trece mâna peste geam, moment în care ea avu şansa de a fugi. Făcu ochii mari şi o luă la goană pe stradă. El pufni, căci nu avea unde să ajungă cu tocurile acelea, arătând și extrem de caraghios în încercarea de a nu-și rupe vreun picior și de a ajunge cât mai departe. O prinse repede din urmă, însă nesocotita se luptă ca un diavol Tasmanian. Îi dădu un picior care îi nimeri coapsa. Unghiile ei i se înfipseră în umeri când el o întoarse cu faţa spre el şi gura ei se deschise pentru a ţipa. Îi acoperi buzele cu o mână -era uşor de ţinut cu un singur braț- şi îi zise:

—Dacă ţipi, drumul nu va fi la fel de plăcut pentru tine.

Ea păru să cântărească cuvintele lui şi apoi îi simţi dinţii mici înfigându-i-se în palmă. Îl muşcă puternic, astfel încât, atunci când îşi luă mâna de la gura ei se miră că nu îi rămase un strat de carne în gura sa.

—Ce dracu'!?

—Nu-mi mai ţine mâna aşa. Nu-mi place!

—Eşti nebună?

—Oamenii au tendinţa de a înnebuni când sunt fugăriţi de psihopaţi.

—Bine, Domnişoara Sarcasm, tu ai vrut-o.

O ridică în braţele lui şi o aruncă pe umărul său. Trezindu-se cu capul în jos Carolinne îi zise, zbătându-se:

—Lasă-mă jos, pshihopatule!

—Nu te mai zbate. Ţi se ridică fusta.

La auzul acestor cuvinte, Carolinne se opri imediat. Nu avea cum să scape de acest nebun şi ştia bine asta. Îl văzuse când ieşise din muzeu dar nu crezuse că o aştepta pe ea. La urma urmei, se învârtise câteva minute bune înainte să-şi dea seama că nu pe acolo era ieşirea. Mârâi nervoasă gândindu-se că asta intenţionase să fie o ieşire plăcută. Nu fusese. El îşi aseză o mână pe capul ei şi o aşeză pe scaunul pasagerului, înconjurând vehiculul și punându-se la volan, trântind puternic ușa. Apoi îşi întoarse mâna în sus şi ea văzu urmele de dinţi lăsate pe aceasta. Avea gust sărat. Îşi linse buzele, uşor înfierbântată la gândul că îi lăsase un semn, -unul temporar- dar totuşi un semn.

—Nu pot să cred că m-ai muşcat!

—Am reacţionat, îi zise ea filosofic şi el îşi dădu ochii peste cap. Locuiesc pe Maddison Street.

—Serios? Întrebă el. Ce te face să crezi că te duc acasă?

Un fior de nelinişte o străbătu. Îl privi uşor panicată şi întrebă, când îl văzu că nu are de gând să zică nimic:

—Ei bine? Mă duci sau nu acasă?

—Mi-e teamă să mă gândesc cum ai reacţiona dacă aş zice „nu". Apăsă pedala pentru viteză şi se urniră din loc.

—Am reflexe bune, se apăra ea încrucişându-şi braţele la piept.

—Am văzut asta. Şi acum... şi înainte.

Remarca despre noaptea pe care o petrecuseră împreună nu trecu neobservată de Carolinne.

—Ar trebui să vorbim, fără să ne prostim, măcar câteva secunde.

—Cam da.

—Şti că atunci a fost prima dată pentru mine...

—Mă tot întreb de ce.

—Păi... Nu! Nu am de gând să-ţi răspund la întrebarea asta.

—Foarte bine, capitulă şi viră spre o intersecţie. Continuă, te rog.

—Dar mulţi nu ştiu asta.

—Ce om întreg la minte s-ar gândi că o femeie mai e virgină, în zilele noastre?

—O zici de parcă e ceva rău, zise ea încruntându-se spre el.

Nu era ceva rău, doar ceva surpinzător. Dădu negativ din cap, ca şi cum ar abandona gândul şi ea afirmă. O văzu încrucişându-şi mâinile cu încheieturi delicate, zicând:

—Aş vrea ca nimeni să nu mai afle asta.

Deci de asta era aşa de speriată în legătură cu perspectiva de a-l întâlni. Sean zâmbi şi îşi strânse mai tare mâinile pe volan, lăsând aerul iernatic să intre pe geam. O văzu înfiorându-se şi apăsă butonul de închidere a geamului.

—Nu-l închide, protestă femeia. Am... am rău de maşină, dacă aceasta nu e bine aerisită.

Îl redeschise şi îşi continuă drumul. Stătu să se întrebe ce mină avea de ea îl credea în stare să se laude cu dezvirginarea unei femei ajunsă la o anumită vârstă? Era monstrul visurilor ei? Poate ar fi trebuit să-i dea o lecţie pentru a nu-l mai judeca greşit, aşa că îi spuse:

—Nu o să zic nimănui, dacă...

—Dacă? întrebă ea. Mereu există un „dacă". Îşi încrucişă mâinile sub sâni -o pereche de sâni cu adevărat incredibilă, şi îşi bosumflă faţa. Nu îi plăcea să o vadă aşa, chiar dacă, literalmente ea era o străină pentru el.

—...accepţi să iei cina cu mine.

—Cina? părea surprinsă.

—Da. Duminică seara. Vazând-o încă extrem de confuză oftă şi îi zise: Ştii, uneori, oamenii se hotărăsc să mănânce împreună şi...

—Ştiu ce înseamnă „să iei cina", răspunse ea pe un ton uşor enervat. Sean opri maşina, crezând că ajunsese la casa ei. Unul din apartamentele luxoase din Maddison Street. Uitându-se afară, bărbatul putu auzi rotițele învârtindu-se în capul ei.

Stătură tăcuţi câteva momente înainte ca ea să ofteze şi să zică:

—Bine.

—Bine? Intrebă, nevenindu-i să creadă că cedase aşa de uşor.

—Dacă ăsta e preţul tăcerii, ea oftă teatral, atunci, aşa să fie!

—Bine, atunci.

—Bine. Aici locuiesc, mulţumesc. Se dădu jos din mașină, făcu câțiva pași și se opri brusc, întorcându-se spre el, Sean ferindu-și privirea de pe fundul ei la fix pentru a nu fi observant holbându-se.

—Cu ce să mă îmbrac?

—Cu ce vrei, răspunse el.

Ea încuviinţă şi intră în casă. Domnul Dylan ambală motorul şi plecă întrebându-se de ce acceptase ea aşa uşor. Zâmbi diavolesc zicându-şi că nici măcar nu întrebase unde se ţine cina. Unde altundeva dacă nu în locul în care găsea cel mai repede un pat?

***

Acasă, Carolinne ieşi de la duş după douăzeci de minute. Se aşeză pe pat şi îşi zise că mâine urma să se termine acest chin de a sta cu inima cât un purice. Zâmbi. Oare el credea că răspunsul ei afirmativ urma să fie un semn al docilităţii?

Se înşela amarnic. Închise ochii şi îşi imagină ce faţă urma el să facă, atunci când ea va insista să plece cât mai repede pentru că oh! Se simţea rău. Probabil că, îşi imagina că va face sex duminica asta. Ei bine, ea îşi imagina că va scăpa de un ghimpe din coastă. În fond, alesese să petreacă o noapte în patul unui... „străin".

2933 de cuvinte