10 decembrie,

Muzeul de Artă din New York,

Ora 17:23

Arta este admirabilă, mai ales când tu nu te pricepi deloc la ea.

După motto-ul acesta trăia şi Carolline, astfel încât, atunci când Jimm Hawkins se oferise să o scoată în acea seară la Muzeul de Artă din New York, ea se gândise „De ce nu?"

Ce dacă oficial era căsătorită? Urma să divorţeze şi asta îi dădea dreptul să iasă cu cine voia şi când voia. Jimm Hawkins nu trezea, însă, în ea un interes ca acel Sean Dylan. Imediat ce îi trecu prin minte acel nume se gândi că iar o comisese. Îl evocase involuntar, apelând la formele lui, la trăsăturile lui, la... atingerile lui. Iar se gândise la el.

În ultimile cinci zile începuse să îi compare pe toţi bărbaţii cu acest domn Dylan. Jimm, de exemplu, nu era nici la fel de înalt şi nici la fel de puternic ca el. Atunci îşi spusese „STOP!". Ce dacă el fusese primul bărbat care o atinsese? Nu însemna că urma să rămână pentru totdeauna cu el. Probabil că cel la care ea se gândea părăsise deja New York-ul, însemnând, pentru el, ceea ce şi fusese. O aventură de o noapte. Nu trebuia nici să dispere. Astfel de incursiuni erau normale la vârsta ei și în locul în care se afla.

Reuşise să îşi facă munca de stagiar, şi azi, fiind sâmbătă, Jimm o întrebase dacă i-ar plăcea să iasă cu el la Muzeu. Jimm Hawkins avea în jur de douăzeci şi opt de ani, fiind avocat la firma Lawyers unde lucra şi ea.

Era un bărbat interesant, drăguţ şi un gentalman desăvârşit. În această seară venise să o ia din faţa apartamentului ei, îmbrăcat într-un costum clasic din trei piese. Ea optase pentru o rochie de un albastru închis, care îi ajungea la jumătatea coapsei. Decolteul adânc era estompat de şalul negru care se asorta cu pantofii cu toc cui. Nu alesese nicio bijuterie, decât un pieptănaş negru pentru cocul lejer care să completeze ţinuta. Un luciu de buze transparent era utilizat drept machiaj alături de puţin rimel. Era pregătită.

Frigul de afară nu concură cu abilitățile atletice ale lui Jimm care o traversă distanța de la ușa blocului la mașină simplă în nici o secundă, ceea ce, în parte, o amuză terbil. Se urcară, în cele din urmă, la volan, bărbatul frecându-și degetele între ele pentru a le încălzi, când ea roti de maneta care lăsa geamul în jos. Carolinne se ciocni, cu toate astea, de refuzul bărbatului:

—Nu-l deschide! îi zise Jimm pe un ton aspru, încruntându-și sprâncenele. Adică... –o drese frumos, realizându-și gafa. Este frig afară şi nu vreau să răceşti.

Îi dezvălui unul dintre zâmbetele lui -care nu semăna deloc cu zâmbetul pervers a lui Sean Dylan. Aproape că lovi bordul, trosnindu-și degetle și mușcându-și nervoasă unghia degetului arătător. La naiba! Te-ai gândit din nou la el. Lăsă geamul închis şi încercă să se concentreze pe drum. Nu putu... Adevărul era că avea rău de maşină și chiar dacă ea se străduia să uite de senzația dulceagă din gură, de vârtejul din stomac și de mișcările spasmodice ale vehiculului, nu putea să uite acel aspect. Începu să se roage tuturor sfinților, să o salveze din calvar fără a se face de râs. Făcu promisiuni, imploră și strânse scaunul de sub ea în încercarea de a-și ține în frâu stomacul. La toatea astea adăugă mulțumiri Cerului pentru că Jimm nu era genul vorbăreţ. Cel puțin, nu la această întâlnire.

Avea o întâlnire?

Probabil că avea. Probabil că nu avea. Jimm păruse interesat de ea din urmă cu doi ani când ajunsese la compania de avocatură, însă întotdeauna se purtase cu ea ca şi cu restul angajaţilor. Posibil să nu fi observat ea comportamentul iubăreț al bărbatului; fusese întotdeauna prea concentrată pe muncă. De aceea, niciodată nu îl văzuse pe Jimm altfel decât ca pe un bun amic.

Poate că el o făcuse. Poate că el o văzuse întotdeauna ca pe o potenţială iubită. Îl privi cum îşi ţinea ambele mâini pe volan, fiind concentrat asupra drumului. Era o noapte de decembrie friguroasă, iar pe străzi, grămezile de omăt date cu lopata străluceau în lumina roşiatică a soarelui care nu putea face faţă frigului. Îşi aminti de ea, la şcoală. Întotdeauna îşi dorise să întâlnească un tip tandru şi grijuliu aşa ca Jimm. Sau cel puţin asta crezuse atunci. Acum nu mai era chiar aşa de sigură. Probabil că în subconştientul ei visase întotdeauna la tipi aroganţi şi răi ca... Sean Dylan. Iar el... Îi memorase chipul până la cel mai mic şanţ, care era ascuns pe faţa perfectă. Probabil, acum mult timp, Sean Dylan suferise de acnee ca un adolescent normal. Mâinile lui mari... Îşi aminti cum îi cuprinsese mijlocul cu un braț. Erau aşa de mari... Amintirea lor îi trezi furnicături de-a lungul feselor.

Nu ar fi trebuit să se gândească la el. Probabil că se gândea la el pentru că fusese primul. Sau poate că, pur și simplu, se îndrăgostea de el. Își alungă ideea – era absurdă. Cu trecerea timpului îl va uita.

Frâna bruscă pe care o puse Jimm o făcu să se țină de scaun pentru a nu se da cu capul de parbriz, chiar dacă avea centura pusă.

—Am ajuns! zise el pe un ton vesel. Nici nu păruse a observa că abilitățile lui de șofer îi întorcea stomacul pe dos, grăbindu-se să-i deschidă ușa ca un adevărat domn. Carolinne ieşi în aerul rece al anotimpului scoţând abur pe gură şi pe nări. Muzeul arăta sclipitor, luminat de mii de becuri aurii. Clădirea înaltă avea arcade în stil ionian, cu scări de marmură la intrare.

Îi prinse mâna pe care Jimm i-o oferise, intrând în clădire. Pe lângă ei doamne îmbrăcate extreme de împopoţănat, în rochii negre, îşi făceau apariţia la braţul bărbaţilor îmbrăcaţi în costume la fel de formale ca cel pe care îl alesese Jimm. Putea jura că era singura femeie în albastru din tot centrul cultural.

În muzeu era cald, o atmosferă plăcută, parcă de bal, un chelner întâmpindându-i la intrare cu șampanie. La zâmbetul său cald, Jimm își drese glasul și ridică palma spre tavă, defensive.

—Eu nu beau.

—Serios? Intrebă Carolinne care luă un pahar din care sorbi imediat. Eu nu consider că alcool-ul îţi face rău, consumat, bineînţeles, în proporţii mici.

—Da, dar se poate ajunge rapid la dependență.

—Nu crezi că dă un motiv de autocontrol? Adică... Unii oameni nu devin dependenţi.

—Ai dreptate, îi răspunse pe un ton nu foarte entuziast continuând cu : Să mergem ! Era vizibil plictisit de ideologiile ei.

Coridorul avea un covor roşu, şi pe pereţii aurii erau expuse tot felul de picturi. Pentru că nu se pricepuse la artă, Carolinne o aprecia, găsind-o, uneori, plictisitoare. Poate prea plictisitoare. Îl strânse mai tare de braţ pe Jimm şi se îndreptară spre o pictură abstractă. Înafară de linii colorate divers şi cu puncte, pictura nu întruchipa altceva decât o mare de plictisenie.

—Superb! Exclamă partenerul ei cu fața luminată brusc de bucurie, aşa cum i se lumina ei când vedea încă un alineat în Constituţia S.U.A. Nu ţi se pare că pictorul a întruchipat câmpul perfect?

—Da, minţi Carolinne. Arată... Ciudat, urât, greţos. Toate acestea îi trecură prin minte, dar răspunse scurt: Frumos.

El oftă, ca şi cum tabloul era însuşi un actor de la Hollywood, continuându-și drumul printre acuarele. După vreo cinci tablouri complet nereuşite, Carolinne băuse toată şampania. Lăsă paharul pe tava unui alt chelner şi se îndreptă, de data asta spre o pictură mai bine realizată, din punctul ei de vedere, care întruchipa o casă intr-o poieniţă. Pictorul surprinsese detaliile râului de lângă casă, lăsându-ţi impresia că poţi simţi răcoarea acestuia. Oamenii nu aveau fețe, dar nici nu trebuia să aibă pentru a face pictura și mai frumoasă. Schimbul de culori și, bineînțeles, minunatul acela verde îi dădea o stare de bine, îi încălzea stomacul și îi făcea picioarele să se înmoaie.

—Ăsta chiar că este frumos! spuse ea.

—Hmm, da. Răspunse Jimm, părând uşor nesigur. În orice caz, mă gândeam că ne vom cunoaşte mai bine cu prilejul întâlnirii.

— Exact, zise și Carolinne, acceptând termenul. Îşi îndreptă atenţia spre chipul radios al bărbatului, şi zâmbind, întrebă: înafară de ce şti deja, ce ai mai vrea să aflii?

El râse, iar ea zâmbi. Arăta bine când râdea, cu toată acea fericire molipsotoare.

—Păi, să vedem. Se îndreptară spre o altă pictură nereuşită, cu mici tente de vomă, iar glasul său reverberă. Ştiu că te-ai născut în Londra, dar nu ai accentul acela englezesc deloc.

—Pentru că am locuit în America dintotdeauna. Mama mea a murit într-un accident de avion când aveam doi ani, şi atunci tata m-a trimis în America la bunicii materni. Cred că a vrut să compenseze lipsa mamei.

Chiar dacă tatăl ei nu îşi dăduse seama, Carolinne fusese conştientă de cele întâmplate. Sub masca lui fericită în rarele zile în care venea să o viziteze, ea îi vedea faţa tristă. În copilărie nu-şi petrecuse prea mult timp în New York, alături de ea, dar nu îi purtase ranchiună. Pur şi simplu îl înţelesese.

—Apoi?

—Păi, am crescut, şi el m-a luat înapoi în Londra. Nu m-am putut integra aşa că a revenit cu mine în America. Şi de atunci locuiesc aici. Tata este plecat mai tot timpul, dar ne vedem...

Şi totuşi, nu ne prea înţelegem, adăugă pentru sine. Şi asta, pentru că eu nu-ţi zic despre faptul că sunt căsătorită. Alese să omită informația. Nu putea să fie complet sinceră cu el până ce nu divorţa. Era o femeie semi-liberă. Niciodată liberă. Niciodată încătuşată.

—Interesant, alese Jimm să spună. Ca să nu acaparez discuţia, să-ţi spun şi eu câteva amănunte despre mine. Ce şti?

—Mai nimic, râse femeia. Ştiu că ai douăzeci şi opt de ani... și... atât.

—Păi, e de ascultat.

Luând o mină serioasă ea răspunse:

—Îmi asum riscul.

Apoi începu să îl asculte:

—M-am născut normal în Africa, dar eu sunt american. Părinţii mei erau, de fapt, într-o excursie de binefacere şi...

Nu mai era, însă, atentă la ce zicea el, asta pentru că deja i se părea plictisitor și pentru că simţea ceva. Un fior îi străbătu coloana vertebrală îmbrăţişându-i fesele într-un dans erotic. Un val de căldură coborî de pe ceafa ei, pe şolduri, iar senzaţia de suspans şi aşteptare se intensifică.

—...și atunci ei... își continuă Jimm expunerea autobiografică în urechea ei stângă.

—Azi va fi frig, o auzi Carolinne pe o doamnă împopoţănată.

—Şi tu ce i-ai zis? întrebă un domn pântecos o domnişoară care chicoti fals.

—El... Nu ştiu... Se bâlbâi o altă doamnă cu o aluniţă imensă pe nas.

Dar Carolinne nu găsea rodul neliniştii ei. Se simţea studiată milimetric, până în vârful rădăcinii de par. I se părea ciudat, pentru că nimeni nu se uita la ea. Toţi erau atenţi la discuţia partenerului, arta fiind preludiul unei întâlniri amoroase. Preludiu...

Ca şi cum privirea o şi atingea, simţi mângâierea pe şold. Atingerea o făcu să se cutremure, declanșând umezeala cât mai accentuată dintre picioare. Auzi acel râset gutural, când creierul ei urlă:

—Sean Dylan.

Fara să vrea îşi înfipse unghiile în braţul lui Jimm. Parfumul inconfundabil de mosc venea de la... Privi sacoul alb, cămaşa neagră şi blugii negri și adidaşii sport, de aceași nonculoare, cu şireturi albe, completați în sus de chipul splendid cu păr brun. Bărbatul se remarca prin înălţimea nordică şi zâmbetul pervers. Ochii săi căprui o priviră, parcă dezbrăcând-o, cu zâmbetul devenindu-i tot mai larg. Bruneta de la braţul său privi spre obiectul care îi atrăsese atenţia interlocutorului, când Carolinne oftă.

De ce i se întâmpla doar ei? Bărbatul se apropie de ea şi Jimm, alături de acea femeie. Se simţi mică, genunchii tremurându-i încet. Apoi el îşi drese glasul, pentru a se face observat de cel care avea un dialog de la care Carolinne lipsea. Jimm se încruntă, deranjat de intervenţia necunoscutului, şi îşi ridică privirea spre el. Sean se uita doar la ea, zicând:

—Bună, Carolinne Brenda.

Carolinne se ţinu de Jimm, încercând să smulgă din energia sa, şi răspunse:

—Sean Dylan!

—Unicul şi în persoană, intervene fără a fi nevoie, zâmbind totodată demonic.

Sean o recunoscuse pe frumoasa blondină de cum aceasta intrase în muzeu alături de idiotul de la braţul ei. Arăta superb într-o rochie minunată, albastră, cu pantofii şi şalul de umeri negru. Luase douăsprezece guri din şampania ei, până ce o terminase. Le numărase pentru că, fiecare atingere a buzelor ei pe pahar îi declanșa un fior pe care îl ajungea un altul, determinându-i dimensiunile pe care pantalonii negri i le ascundeau acum. Buze dulci şi fine... O măsurase din cap până în picioare.

În ultimile cinci zile doar la ea se gândise. Pe lângă trupul ei minunat, la castitatea pe care i-o oferise pe tavă. De ce rămânea o femeie atât de mult timp virgină? Venise la club în fiecare zi, dar nu o găsise acolo. Pe stradă se uita la toate femeile în încercarea disperată de a o găsi. Dar nu o mai găsise. Carolinne Brenda era de negăsit; intrase în pământ. Începuse chiar să se gândească că ea fusese în trecere prin New York. Când toate speranţele pieriseră, se întâmpla să o găsească aici, lângă un idiot care râdea şi vorbea de unul singur. Amabilitatea, probabil, o făcea să zâmbească. Şi, Doamne... Avea un zâmbet minunat!

Fu surprins când ea îşi ridică singură privirea spre el. Citi uimirea în ochii femeii, iar Bridgit Collins -domnişoara de lângă el- îl privi. Se apropie de ea şi se întrebă cum ar reacţiona, atât lumea cât şi ea, dacă ar săruta-o chiar acolo? Apoi, îşi înfrână pornirea şi doar o salută, mulțumindu-se cu numele lui rostit de gura sa.

—Vă cunoaşteţi? intrebă bărbatul de lângă ea.

Carolinne îşi drese glasul şi deschise gura -minunăţie de gură- pentru ca mai apoi să roșească. Pomeţii ei prinseră o nuanţă stacojie, cu siguranţă gândindu-se la noaptea de amor dintre ei.

—Eu şi Carolinne, femeia tresări iar el zâmbi, ne-am întâlnit în Make It Bad.

—Nu ştiam că frecventzi astfel de cluburi, zise bărbatul dezgustat.

—Eu... – încercă să se scuze, fără vreun folos, pentru că fu întreruptă.

—Şi ce aţi făcut acolo? întrebă râzând Bridgit.

Sean vru să zică: „Sex.", dar o văzu tresărind şi prinzând o nuanţă la fel de roşie precum buzele lui Bridgit, astfel încât răspunse:

—Am vorbit.

—Aţi vorbit, doar? Păru tânăra neconvinsă.

Da, se uită la ea. Am vorbit.

O văzu răsuflând uşor. Întorcându-se spre amicul ei, ea îl prezentă rapid, pentru a nu mai lăsa loc de alte întrebări penibile.

—Jimm Hawkins el este... Ochii ei îi întâlniră pe ai tânărului şi înghiţi în sec. Sean Dylan.

—Încântat, domnule Hawkins, zise Sean.

—Sunteţi cumva, acel domn Dylan?

—Eu sunt, zise Sean, încrezător.

—Nu pot să cred! exclamă Jimm, strălucind îmbujorat.

Carolinne zâmbi şi încercă să pară calmă chiar dacă nu înțelegea nimic.

—Cine? Întrebă.

Primi drept răspuns privirile şocate ale lui Jimm şi ale brunetei ca şi zâmbetul pervers al lui Sean.

—N-ai auzit de S.D Industries? întrebă șocată bruneta.

Crezi că dacă aş fi auzit aş fi fost atât de şocată?

—Nu, alese să răspundă scurt.

—S.D Industries este una din companiile de top pentru cele mai bune, la modă şi sigure maşini din lume, răspunse Jimm.

—Oh, făcu Carolinne şi îl privi pe tipul din faţa ei. Să înţeleg că domnul Dylan este şeful, acolo?

—Cam aşa ceva, răspunse Sean zâmbind. Iar tu, Carolinne îmi poţi spune Sean. Doar ne-am cunoscut suficient de bine, aşa-i?

Iar acel zâmbet o întâmpină făcând-o să-și amintească de noapte aceea. Îşi strânse pumnii şi continuă să întrebe:

—Şi ce faceţi aici, domnule Dylan? În niciun chip nu avea să îi zică Sean doar pentru că se culcase cu el. Suna ilar? Jena începu să o cuprindă si mai mult, menţinută de stare de uoşară excitaţie pentru senzaţiile pe care i le provocase bărbatul cu cinci nopţi în urmă. Sean zâmbi înfrânt şi răspunse:

—Eu şi Bridgit ne-am gândit să vedem expoziţia.

—Şi eu şi Carolinne ne-am gândit la acelaşi lucru.

—Dar, ştiţi, zise Bridgit facând o faţă bosumflată care o făcu pe Carolinne să se încrunte, omul ăsta nu apreciează arta abstractă.

—Serios? Întrebă şocat Jimm. Păi, ştiţi, domnişoară...

—Bridgit Collins. Dar puteţi să-mi ziceţi Bridgit. Fata râse şi adăugă: Domnule Hawkins...

—Oh, Bridgit, dar insist să-mi zici Jimm.

—Jimm, repetă fata zâmbind şi lăsând-o pe Carolinne gură-cască.

—Păi, nici lui Carolinne nu îi place arta abstractă.

—Nici mie, se bagă în seamă Sean.

—Hmm... făcu Bridgit. Atunci, am găsit o soluţie. Eu şi... Jimm... ne ducem la galeria abstractă, iar voi la celelalte. Ne întâlnim aici la douăsprezece.

Jimm se arătă binevoitor şi îi oferi braţul lui Bridgit, dezlipindu-se de strânsoarea lui Carolinne. Femeia rămase uimită privindu-i pe cei doi râzând şi îndepărtându-se. Glasul lui Sean se făcu auzit, uşor ironic:

—Ca să vezi...

—Da, răspunse ea şi strânse din dinţi. Ca să vezi...

2824 de cuvinte