Într-un apartament din New York

Greșise, iar șeful avea să fie extrem de nervos din cauza asta. Femeia aia, Carolinne, care îl văzuse și pe prietenul său, fusese martora crimei, din nou. Își aminti ordinal strict al șefului, iar mai apoi cum, acel bărbat dubios venise pentru a-l ucide pe prietenul lui din cauza asta.

Dacă șeful afla că o dăduse în bară urma să moară și el. Nu!, își spuse îfricoșat de ideea morții. Trebuia să îi facă felul femeii aceleia și asta repede pentru că sefu' urma să vadă crima și martora la știri, a doua zi. Frica il încolți. Poate că trebuia să ii spuna. Puse mâna pe telefon, dar nu avu curaj să o facă.

Se va ocupa singur de băgăreața aia. O va omorî repede. Nimic nu va merge greșit de data asta, și șeful nu va vrea să îl omoare pentru că nu lăsase martori în urmă. Știa unde locuia deoarece o dusese cu mașina acasă. Idioata! Cât de credulă putuse fi! Cu taote astea, începu să se gândească la modul în care stătuse ea culcată pe locurile din spate și nu putu să nu spună că nu arăta bine. Arăta minunat, nu ca târfele alea ieftine cu care își pierdea el timpul. Mirosea ca o doamnă și arăta ca una. Poate că o va avea înainte să o împuște. Hmm... Șeful nu va afla de asta.

Dădu negativ din cap; trebuia doar să o omoare și să nu lase urme.

24 decembie, Ajunul Crăciunului,
Mall-ul din centru
Ora 9:20

În acea dimineață, Carolinne se trezise cu poftă de cumpărături. Trecuse pe la gogoșărie unde mâncase cele mai delicioase gogoși, iar apoi se îndreptase spre mall-ul din centru. Trecuseră două zile de când fusese martora unei alte crime. Nu se găsise încă criminalul, dar urma să fie găsit. Profilul acestuia fusese difuzat pe posturile de televiziune, iar ea era convinsă că cineva va alerta poliția.

Se învârti în micuțul magazin de nimicuri care o atrăsese. Găsise niște bețișoare parfumate pe care le luase. Se îndreptă spre un magazin masculin cu gândul de a-i trimite un cadou și tatălui ei. Inițial se gândi să îi ia ceva formal, dar apoi văzu pijamalele cu reni. Oho! Asta era o mică răzbunare interesantă. Le cumpără imediat și îi zâmbi vânzătoarei. Mai apoi, văzu observă articole de noapte și pentru ea, așa că se gândi să o cumpere. Făcu shopping în continuu și se gândi că mai are de împodobit un brad și de copt prăjiturele în jurul orei douăsprezece, când oboseala o cuprinse.

Conduse până acasă, oprindu-se în drumul ei la poștă. Pijamaua pentru tatăl ei era deja aranjată într-o cutiuță drăguță, asa că îi lăsă un bilet și scrise adresa. Apoi i-o dădu femeii pentru a o expedia. Tot drumul auzi clopoței și urări de bine, astfel încât, brusc, se bine-dispuse.
Poate că un sfert din inima ei era încă inrobita de dor și tristețe, dar remediul sărbătorii se anunța un medicament bun, cel puțin pentru moment.

Ajunse acasă la unu, Max întâmpinând-o fericit.

—Ți-am luat și ție ceva, amice, zise ea mângâindu-l pe cap. Dar vei vedea mâine ce e. Îi făcu cu ochiul, grăbindu-se să aranjeze cadourile. Se chinui să scoată bradul din pungile de depozitare; nu era el adevărat, ci din plastic, dar arăta real. Îl împodobi, proces care dură aproximativ o oră, mulțumită de munca sa. Mai apoi, începu să coacă prăjituri. Când era mică, bunica ei făcea prăjiturile, iar femeia era convinsă că și mama ei făcuse. Apoi, tradiția fusese transmisă la Carolinne.

Tatăl ei nu gătise niciodată, deci nu știa ce gust putea să aibă mâncarea sa. Oftă și mai adăugă niște făină în compoziție. Se anunța o zi normală, de decembrie, chiar dacă mercurul din termometru atingea cifra cinic. Primul ei Crăciun problematic, ca să zică așa. De fapt, de când se căsătorise cu Sean totul fusese problematic. Așa cum trăise fără el înainte, trebuia să o facă și acum. Își aminti momentul în care îl văzuse pentru prima dată. Își aminti de emoțiile și de sentimentele pe care le simțise în momentul în care privirea lui îi străbătuse trupul.

Se simțise cu adevărat unică. Feminină și puternică. Nu știuse că el este de fapt bărbatul cu care tatăl ei hotărâse ca ea să-și împartă viața și cu care ea nu fusese de acord. Cine ar fi știut că se va îndrăgosti de soțul ei, și totuși... că îl va pierde la fel de repede așa cum îl primise. Nu avea rost să se împotrivească în fața deciziei lui. Nu își dorise niciodată să îl mențină pe Sean, sau pe alt bărbat, cu forța lânga ea. Dacă el nu își dorea să fie alături de ea... Era greu. Simțise cum se sfâșie în două, și incă simțea asta când își amintea că el nu reacționase în fața declarației ei de dragoste.

Adăugă și fulgii de ciocolată în fursecuri, ist apoi amestecă. Orice se va întâmpla, ea va fi alături de copilul pe care îl iubea. Tot ce conta era ca el să nu afle de copil.

***

Sean fusese indecis în privința cadoului pentru Carolinne, pentru că, atunci când se văzuse în fața rafturilor viu colorate, își daduse seama că nu știa nimic despre ea.

Fusese cu ea în pat. Niciodată in afara lui. Tot ce știa se lega de plăcerea sexuală și, mai nou, că este soția lui. În rest... nu știa mai nimic. Ce culoare îi plăcea? Care era mâncarea ei preferată? Ce îi plăce și nu să facă? Nu știa nimic despre ea.

Bărbatul era conștient de un singur lucru, acela că îi plăcea de ea. Părul ei auriu arăta ca o coroană. Pielea albă si acele buze rozalii... Totul la ea era plăcut! Cu toate că îi cunoscuse trupul, își dorea enorm să îi cunoască și mintea, iar această sete de cunoaștere îl izbise când nimic de pe rafturi nu-i fusese pe plac. Nemulțumit, o apucă în susul străzii, prin nămeți și prin vântul năprasnic, încercând să socotească cum era mai bine să facă.

Încă nu consultase vreun avocat. Nu o făcuse pentru că, își zisese el, fusese foarte ocupat. Nu ăla era adevărul, în orice caz.

Văzu un cuplu plimbându-se vesel. O doamnă însărcinată zâmbind la peisaj și se întrebă cum ar arăta copii lui cu Carolinne. Așa cum nu prea îndrăgea animalele, nu o făcea nici cu copii, dar totuși gândul sâcâitor adus de imaginea unei fetițe brunet cu ochi mari și albaștri nu îi dădu pace. Asta îl făcu să se gândească că, poate că el fusese cel care greșise. Nu ar fi trebuit să pomenească de divorț. Aruncă furios zăpada pe care o luase de pe o mașină și care înghețase în mâna lui caldă. El chiar își dorea să mai divorțeze acum? Carolinne era o super femeie. Zâmbetul, ca toată prezența ei, radia în jurul lui, încărcându-l cu pozitivism.

Serios, Sebastian, tu chiar îți dorești să dezamăgești o femeie?

Și mai era și asemănarea izbitoare dintre el și tatăl său. Ar fi dezamăgit-o, ajungând la divorț. S-ar fi certat și ar fi spus cuvinte care s-ar fi înfipt ca un cuțit în carne. Ar fi rănit-o, iar ea nu merita să fie raniă.

Oftă, negăsind vreo soluție; era spre binele ei să divorțeze. Oh, dar Sean își dorea o relație alături de ea. Își dorea să o țină în brațe, să râdă și să se distreze cu ea. Problema intervenise când femeia își dezvăluise sentimentele. Era atrasă mult prea tare de el. Mai apoi lacrimile și scena și Sean își dădu imediat seama că...

La naiba! O rănise oricum.

***

—Aproape e Crăciunul, spuse Katherine, întinzându-se spre Henry pentru încă un sărut.

—Așa e! aprobă el, îmbrățișând-o. O vom suna pe Sarah mâine.

—Da! Mi-ar plăcea să văd ce face...

—Și mie. Bărbatul își drese glasul, așezându-și mai bine perna la gât. Și... pe Carolinne. Ultima dată am dat-o în șuturi afară din birou pentru că nu voia să-și ia concediu, zâmbi acesta.

—Hmm, s-o fi certat cu Sean! Propuse Katherine, povestea nefiindu-I străină și făcând amândoi legătura în momentele în care discutaseră de cei mai tineri din viața lor.

—Probabil...

Henry continuă să privească știrile din acea seară, aducând-o mai aproape de sine pe Katherine. Ei bine, măcar pentru el viața începuse să se reașeze.

***

Ce se poate spune despre Crăciunul în New York? Moșii - tineri sau bătrâni - care bântui străzile, vigilenți să distreze toți cetățenii, timiși fiind de stat.

Oamenii cumpără tone de mâncare pentru a se simți bine cu familia, pentru a se simți mai bogați și cu cea mai îmbelșugată masă, când de fapt de Crăciun se întâmplă să moară câțiva dintre cei care vor să se laude cu opulența lor din cauza veliei care, uneori, nu face deloc bine la inimă. Oh, dar mai sunt și nunțile care se organizează în grabă, copii care se nasc și inimile frânte care vor iubi din nou la primăvară.

Poate că pentru Carolinne nu exista o „va iubi din nou la primăvară", dar ea terminase de scos din cuptor puiul când, gândul la un duș lung și fierbinte care să o facă să uite de grijile zilei, o atrase ca albina la miere. Ambală alimentele și se dusese grăbită în cadă.

Tocmai ce ieșise de la duș și se afla în sufragerie, alături de Max, privind diversele știri. Labradorul moțăia sub mângâierile ei diafane, iar Carolinne era înfofolită într-o pătură călduroasă, cu o cană cu ciocolată caldă în mână.

Din peisaj, lipseau mama și tatăl ei. În general, tatăl său era cel care stătea cu ea pe canapea, expicându-i despre ce se vorbea la televizor și mama aducea ciocolata caldă. În ciuda aparențelor, cuplul Finn fusese unul fericit.

Femeia privi melancolică televizorul, amintindu-și de poveștile pe care le spunea părintele său depspre mama. Fiind cu două zile mai mare ca domnul Flinn, fuseseră în aceeași școală gimnazială și același liceu. Urmaseră până și aceeași facultate, in aceleași clase de fiecare dată. Răposata fusese cea care făcuse abordarea în ziua absolvirii, iar de atunci urmaseră trei zile de întâlniri continue. În a patra, se logodiseră și în a șaptea se căsătoriseră. Fusese greu când Carolinne venise la zece luni după nuntă, ținând cont că doamna Flinn nu reușise să se realizeze profesional. Cine ar fi știut că, după câțiva ani, femeia urma să moară?

Destinul era neprăvăzator, și totuși nu inevitabil. Carolinne privi telefonul de lângă ea și se gândi că nu destinul îi spusese să fie certată cu tatăl ei. Ea alesese asta. Privi ceasul. Ora zece și zece minute, seara. Binedispusă datorită lichidului ingerat, puse mâna pe telefon și se hotărî să... ei bine... să îl sune, pentru a doua oară într-o lună, pe tatăl ei. Îi trimisese cadoul, care urma să-i ajungă mâine, la prima oră. Nu putea vorbi cu el față în față, dar măcar îi putea auzi glasul din Londra.

Apăsă pe „apelare" și puse telefonul la ureche. Acesta sună de două ori, iar mai apoi se auziră vibrațiile telefonului interlocutorului, semn că acesta răspunsese.

—Carolinne?

Carolinne oftă și își așeză o mână pe abdomen. Nu voia să știe cum era să înstrăinezi cu bună știință un copil. Poate că tatăl ei își dorea să... își dorise ce era mai bun pentru ea.

—Tată?

—Ce este, scumpo?

—Nimci zise ea, străduindu-se să nu pară emoționată. Voiam doar să știu ce mai faci.

—Eu... tatăl ei oftă și atunci simți și ea că i se ia o piatră de pe suflet, mă gândeam să vin în New York.

—Serios? De ce?

—Am o afacere acolo... Carolinne zâmbi pentru că știa că mințea.

—Înțeleg, alese să spună. Când vii?

—După Anul Nou, în orice caz.

—Te aștept, atunci!

—Chiar așa? întrebă tatăl ei surprins. Ești sigură că te simți bine?

—Mă simt bine! Iși mângâie burta, parcă dorind să mângâie și copilul care era acolo. Mi-a fost dor de tine, tată!

—Si mie, scumpo... Foarte dor!

O lacrimă se prelinse pe obrazul ei, dar și-o șterse rapid. Râse la telefon și zise:

—Îți urez, de-acum, un Crăciun fericit!

—La fel, scumpo! Și... abia aștept să ne revedem.

Simțindu-se ușor vinovată, își strânse picioarele mai bine sub ea și adăugă:

—Când vii... abia aștept să stăm de vorbă...

—Deci s-a întâmplat ceva?

—Nu, nimic! întări Carolinne. Doar că... oftă, gândindu-se că, în ciuda aparențelor rezultase ceva bun din toate răutățile. Te iubesc!

—Știi că și eu te iubesc, Carolinne! Mereu o voi face!

Carolinne își luă la revedere și închise telefonul. În sfârșit se simțea mai calmă. Asta era a doua scândură din lungul pod care trecea peste prăpastia dintre ea și tatăl său. Max își ridică capul de pe ea și o privi.

—Și pe tine te iubesc, Max! ii deaclară cățelului. Se întinse pe fotoliu, strângându-și pătura mai bine, în jurul ei. Max se așeza la picioarele ei și adormi, iar ea își atinse abdomenul și zise: Dar de Sean m-am îndrăgostit...

Își șterse lacrima care i se prelinsese pe nas. Râse și oftă. Poate, într-o bună zi va reuși să construiască și podul care trecea peste prăpastia căscată între ea și soțul ei.

***

Era frig, îngrozitor de frig! În timp ce scoase din buzunarul pantalonilor uzați cheia pe care o realizase în urma celei pe care o avea martra uciderii acelei femei blonde, bărbatul se îndreptă pe hol.

Probabil că toți bogătanii din spatele ușilor se bucurau de sărbătoare, dar pentru el avea să fie una după ce o omora pe tipa care îl văzuse. Auzise de crimă și de martori, în același timp, la un post radio care reverba din casa unei persoane ce locuia deasupra apartamentului unde stătea el cu băieții și știa că era la curent cu asta și șeful. Îl sunase de cinci ori azi. El nu răspunsese. Când avea să scape de tipa problematică, urma să-i răspunde la telefon și capului acelor crime, asigurându-l că totul luase sfârșit.

Urmărise intrarea nepăzită. Nu avea cameră de filmat. Intrase ușor și, cu ajutor Divin, nimeni nu-l văzuse. Aflase numărul ușii fetei când o văzuse în fața ferestrei. Nu avea cine știe ce draperii, iar așa putuse să afle numărul de la apartamentul ei, realizând un calcul băbesc, intuitiv.

Se asigură că asta era ușa, numărând din nou fiecare ușă, și apoi băgă cheia în broască. Se potrivea de minune! O roti încet și auzi clinchetul deschiderii. Nu mai văzuse lumină în dreptul apartamentului, asa că mai mult ca sigur ea adormise. Își scoase pistolul cu amortizor, pregătit să întâmpine potaia pe care ea o plimbase în acea dimineață. Îi urmărise fiecare mișcare, astfel încât știa că locuia singură în apartamentul respectiv.

Deschise ușa și - Dumnezeule! – aceasta scoase un scârțâit chinuit.

Auzi labele câinelui atingând gresia de pe hol și văzu, în cele din urmă, capul blond de potaie veselă. Când acesta deschise gura aceea nenorocită pentru a lătra, alarmând-o pe stăpână, acesta îl împușcă direct în cap. Javra căzu, începând să sângereze. Nu se auzise niciun zgomot, iar pentru asta mulțumi tipului de la care cumpărase frumusețea de pistol cu amortizor.Trecu peste cadavru și închise ușa, încet. Nu voia ca vreun vecin să iasă afară și să vadă sângele javrei pe jos. Verifică prima cameră pe care o găsi. Nu era nimeni acolo. Se îndreptă spre a doua. Nimic. Se uită în baie și, în cele din urmă, o găsi pe târfa aceea pe canapea. Televizorul mergea pe mute, difuzând culor pe chipul ei senin. Se apropie, silențios. Buzele ei cărnoase mascară un zâmbet și sprâncenele se încruntară.

La vederea cupei sânului evidențiat de bluza lejeră, fără sutien, își dădu seama că nu ar fi ceva rău dacă ar viola-o.

Se aplecă, privind linia delicată a gâtului. Mâinile ei erau așezate pe abdomen. Văzu picioarele bine conturate sub pătură și...

Femeia deschise ochii!

Reacționând rapid, își așeză o mână peste gura ei. Aceasta începu să se zbată, moment în care îndreptă arma spre capul ei.

—Stai cuminte, sau trag!

Carolinne se opri din zbătut când văzu arma îndreptată spre fruntea sa. Bărbatul se aplecă asupra ei și îi șopti:

—Bună fată! Acum, trebuie să stai cuminte –își duse o mână la pantaloni- cât timp eu mă distrez. Apoi, o să mori fără sa simți nimc! Se aplecă mai mult și o întrebă: Promiți că ești fată cuminte?

Carolinne -extrem de speriată și de determinată să nu moară- îi dădu un cap în gură drept răspuns. Se răni, dar văzu sânge curgând de la buza lui. Imediat ce el se îndepărtă bulversat de lovitură, ea se ridică din canapea și încercă să fugă. Văzu imediat sfeșnicul de pe șemineu. Trebuia să ajungă la el și... Simți cum umărul îi arde când necunoscutul strigă:

—Cățea ce ești!

Nu auzi glonțul și poate că asta o ajută să ajugă la sfeșnic, nerealizând că tocmai fusese împușcată. Fugi în continuare, chiar dacă umărul îi ardea. În acest moment păreau că există kilometrii între ea și șemineu. Când reuși să-l atingă, îi dădură lacrimile; îl luă, iar când se întoarse, bărbatul era în spatele său.

Ținând obiectul bine, îl lovi direct de țeasta bărbatului.

Acesta căzu jos, moment în care Carolinne nu stătu să vadă dacă acesta mai trăia sau nu. Sări peste el și apucă telefonul, forrmând numărul lui Sean.

—Ajutor! spuse ea primul cuvând care îi trecu prin minte când auzi semnalul de răspuns.

—Carolinne?

—Te rog!... Eu...

—Liniștește-te! O îndemnă receptorul, organizat. Sună poliția, ambulanța,. FBI-ul! Sună pe cineva! Vin la tine cât de repede pot!

Vizibil alarmat, Carolinne îl ascultă, fiind prea speriată pentru a se împotrivi. Întorcându-și chipul spre cel care o atacase, obsservă că acesta nu se mișca. Era atât de speriată!

Asta explica și de ce îl sunase pe Sean primul. 

2957 de cuvinte