—Colchester?

Întrebarea lui o luase, oarecum, prin surprindere. Iar numele ăsta, se gândise Carolinne. Dar apoi, când îl văzuse furios, crezuse că era supărat pentru că mințise în legătură cu numele ei de familie. Se decisese, deci, să domolească situația zicându-i că nu-i plăcea numele ei de familie. N-avea de unde știi că ea era căsătorită, deci...

Tentativa ei de a o da la întors fusese, însă, spulberată de cuvintele bărbatului care adoptase o postură demnă, mândră, orgolioasă:

—...țin să te anunț că eu sunt domnul Colchester. Sebastian Colchester.

Primele secunde fură petrecute într-un șoc care îi făcu pământul să-I fugă de sub picioare. Mai apoi, simțise cum o invadează o stare de amorțeală, iar când întrebările: „Ce?", „Cum?" și „De ce?" trecură îmbălmăjite prin creierul ei, urmă, în sfârșit, furia. Era conștientă că fața începea să-i ardă, iar mai mult, de faptul că nici el nu-i spusese că este însurat. Nu-i spusese cine este!

—Colch... Colchester?

—Da! răspunse el. Soțul tău, se pare, răspunse el privindu-și unghiile puțin mai calm.
De ce te înfurii așa? își spuse sieși. Și tu l-ai mințit! Nu putea nega logica rațiunii sale. Mințise că e cineva când, de fapt, era altcineva, ceea ce dovedea că și el o mințise. Minciuna, însă, fusese... prostească. De fapt erau soți! Era nevasta unui bărbat pe care-l detestase enorm, fără ca măcar să-l fii cunoscut. Cum mai putea să-l deteste când, de fapt, îl iubea?

Sentimentele erau contradictorii, tocmai pentru că era de părere că el o înrobise.

—Cum...?

Wow! Era deja mai mult decât putea duce pentru o singură dată, așa că își impuse să se liniștească și se așeză pe canapea la distanță de el, pentru că și Sean – sau mai bine zis, Sebastian – luase un loc pe aceași piesă de mobilier. Ceea ce îi rămăsese de făcut Carolinnei fu să reflecteze asupra situației pe care o avea, una care se schimbase incredibil de tare prin intermediul unei știri. Ei bine, avusese o relație... avea o relație cu soțul ei. Se culca cu el. Era însărcinată cu copilul lui, cu bebelușul soțului ei, pentru Dumnezeu! Îl văzu pe Sean ridicând ceașca de ceai la gură, strângând mânerul, poate prea tare. Mâncare îi făcea cu ochiul, ce-i drept, dar șocul nu o putea lăsa să mănânce.

—New York-ul e mare, spuse el făcând-o să se încrunte. Vreau să spun... Doar noi doi ne puteam întâlni?

—De ce dracu' ai venit în America? Întrebă ea când șocul noii informații începu a se evapora.

—Voiam să devin cineva ca să pot divorța de tine.

—Trebuia să devii neapărat cineva? el o privi, și ea continuă să râdă de el. Nu-ți mai dădea tăticu' bani de buzunar?

—Dacă te crezi așa de mare, tu de ce ai venit în America?

Ah, la dracu'! Ea chiar venise în America pentru că tăticul ei nu-i mai dădea bani de buzunar dacă divorța de soțul ei.

—Păi... Ca să-mi finalizez studiile.

—Era să uit! Ești încă stagiară.

—Da, sunt.

Totul părea prea liniștit ca să fie adevărat. Și ca să fie totul și mai penibil, lui Carolinne îi era o foame de lup. Luă farfuria, încercând să mestece încet. Trebuia să recunoască că avea gust bun. Bărbatul o privi și zâmbi, apoi luându-și propria farfurie și mâncând la fel de calm ca ea. Pe tot parcursul dejunului nu mai vorbiră; fiecăruia îi era foame, iar orice cuvând avea să strice digestia. Abia după ce Carolinne se asigură că nu mai era niciun strop de lapte în paharul „comandat", lăsă vasele pe masă și se întoarse cu fața spre el, punându-și un picior sub ea:

—Deci...

Văzând o mică urmă de lapte pe buza ei, Sean zâmbi, aplecându-se pentru a i-o șterge. Nu putu rezista tentației și îi șterse pata de lapte cu propria gura. Carolinne se trase puțin înapoi, moment în care el oftă. Ah, da! Totul se schimbase între ei.

—Nu pot să mă căsătoresc, Carolinne.

Răspunsul lui, venit după un sărut, o buimăci. Cum adică nu putea? Inițial, nici ea nu putuse să rămână căsătorită pentru că se simțise încătușată de actul semnat, dar acum aveau o relație, iar ea... ei bine... Carolinne îl iubea.

—Ești deja căsătorit.

—Da, dar vreau să divorțez.

—Dar... Își impuse să nu facă o scenă, chiar dacă ochii i se umpleau cu lacrimi. Îi mai acordase o șansă, iar el o dezamăgise din nou. Știuse că pentru el, Carolinne era subiectul dorinței sale. Făcuse din nou o greșeală; din nou avea să sufere.

—Recunoaște, Carolinne. Între noi e doar dorință sexuală.

Nu, Sean. Pentru mine este dragoste. Se abținu să zică acestea și își înghiți lacrimile, ridicându-se de pe canapea și strângând vasele.

—Ai dreptate. Vom divorța.

—Și relația...?

—Vom divorța, Sean. Nu mai are rost să amânăm. Vei depune actele mâine...

—De ce să le depun eu? întrebă confuz bărbatul. Depunele tu!

—Vrei să divorțezi? Pauza pe care o făcu el o determină pe Carolinne să-și îndrepte privirea spre locul în care încă stătea bărbatul.

—Da! Bineînțeles!

—Se pare că eu nu. Îl văzu încruntându-se și îi zise: M-am îndrăgostit de tine, Sean. Inspiră, înghițind când așeză paharul în cana lui cu ceai, pentru că era gata să plângă, să se milogească și să implore în ciuda orgoliului său. Cu toate astea, alese să zică pentru a-și apăra onoarea, îți voi acorda divorțul.

—Carolinne, eu...- dădu să se ridice de pe canapea, dar mâna ei îl opri.

—Nu! Era conștientă că o lacrimă îi căzuse pe obraz. Nu mă atinge! E mai bine așa...

—Carolinne...

—Îmi pare rău! Se scuză ea pentru lacrimile care începură să o urmeze pe cea trădătoare. Doar... Plecă din încăpere, lăsând vasele în chiuvetă, iar Sean auzi, mai apoi, cheia rotindu-se în broasca dormitorului. Oftă, supărat. Nu își dorise să se termine așa, dar el nu voia să fie căsătorit. O dorea, dar nu ca soție a lui. Dragoste? Nici nu pusese problema din postura sentimentală. Fusese doar sex. Sex de o calitate excelentă.

Auzind-o plângând, durerea din piept îi spunea că nu fusese sex și atât.

Nu putea să o iubeasca. El nu era capabil de iubire, așa cum tatăl său nu fusese capabil niciodată. Se ridică de pe sofa și alese să părăsească apartamentul. Se încălță ți își luă paltonul. Mai bine pleca, în loc să o rănească și mai tare.

***

După ce ajunsese în dormitor, Carolinne plânsese, vărsându-și tot năduful, frustrarea și dorința de a-l strânge de gât pe Sean. Ar fi trebuit să se bucure pentru că se îndrăgostise de soțul pe care îl urâse atât de mult timp. Ar fi trebuit să fie fericită; și fusese pentru câteva secunde, până când el se dovedise a fi din nou un nesimțit. Acela fusese momentul în care putea să îi spună orice, până și de copil. Ideea ei fusese de domeniul fantasticului, însă, pentru că Sebastian binevoise a menționa de divorț.

În ciuda a ceea ce se întâmplase între ei, el încă își dorea să divorțeze. Auzi ușa de la casă închizându, așa că începu să hohotească și mai tare. De ce durea atât de tare? De ce? Lacrimile ii udară bluza și pantalonii, iar după o oră de plâns, Carolinne se opri, părând că nu mai avea niciun sentiment de topit în adâncul sufletului ei. Rămăsese o cruntă idee de răzbunare, însă nu se putea gândi acum la așa ceva. Putea doar să-și amelioreze inima frântă. Își aminti cum îi spusese că îl iubește ceea ce o făcu să roșească puternic. Cât de prostuță păruse în ochii lui!

Se ridică și oftă, ștergându-și ochii care păreau deja să se umfle; nu o mira din moment ce avea o durere de cap infernală. La scurt timp, gheruțele lui Max se auziră de partea cealaltă a ușii. Carolinne îi dădu drumul amicului ei care începu să o miroasă și să își agite codița fericit spre ea. Văzându-i bucuria, inocența și ochii care o priveau atât de profund, femeia fu cât pe-aci să izbucnească iar în plâns. Cu toate astea, alese să spună:

—Haide, Max!

Îl va plimba pe Max o oră și ceva, iar apoi se va pregăti să meargă la birou. Doar îngropându-se în muncă putea scăpa de amintirea lui. I se părea că de data asta nu mai voia să-l vadă, pentru că ea îi acordase două șanse pe care alesese să le spulbere în același mod prostesc. Nu avea să i-o ofere pe a treia. Își luă mânușile, căciula, paltonul și cizmele, și apoi îi puse lesa lui Max, ieșind împreună pe ușă.

—Hei! o întâmpină Debby pe hol, zâmbindu-i larg.

—Hei! Unde e cățelușa? întrebă ea, știind că de fiecare dată prietena lui Max ieșea de dimineață.

—Doarme. M-a enervat puțin de dimineață și după ce am certat-o a adormit.

—Înțeleg, și pentru că se simțea extrem de singură, făcu întrebarea: Vii cu mine și cu Max la o plimbare?

—Sigur, spuse Debby mereu săritoare. Haide!

***

Henry Watt era la întâlnire și se simțea la fel de emoționat ca și atunci când o întâlnise pe Katherine prima dată. Aveau amândoi treizeci de ani, iar bărbatul cu care ieșea ea atunci o părăsise în mijlocul cinei. Ca un gentilom, mânat de suspinele femeii, Henry se autoinvitase la masa acesteia.

—Henry Watt! Se prezentase el femeii care își ștergea rușinată lacrimile.

—Katherine, răspunsese suspinând.

Katherine. Cel mai frumos nume pe care îl putuse auzi vreodată! Și atunci se îndrăgostise de ea. În acea noapte în care vorbiseră până la închiderea restaurantului.
În acea vară el și Katherine avuseseră o relație, o aventură, mai exact. O aventură din care rezultase un copil. Îngrozit de responsabilități, Henry fugise atunci când lui Katherine îi fusese cel mai greu. Cu toatea astea, destinul îi reunise acum. Evident că bărbatul își propunea să nu mai facă din nou aceeași greșeală.

—Eu vreau vită, tu? îl întrebă Katherine cercetând menu-ul.

—La fel, zise el. Katherine dădu comanda chelnerului și apoi își intoarse ochii migdalați spre el, unindu-și degetele.

—Deci... văd că ai ajuns avocat, Henry.

—Și tu ai o afacere înfloritoare, Katherine. Viețile noastre au fost chiar bune.

—Și a lui Sarah?

—Da, și a ei. E medic, acum. S-a căsătorit și are și copii.

—Nu... am mai văzut-o, zise Katherine oftând.

—Vine în weekend-ul ăsta cu ginerele și copii. Te pot prezenta, dacă vrei.

—Crezi că își mai amintește de mine?

—Cred că da, își drese bărbatul glasul, chiar dacă i se părea puțin probabil.

Sarah -copilul care rezultase din acea relație- stătuse la Katherine un singur an de viață. Nu, probabil că nu își amintea de ea, dar Henry va face tot posibilul pentru a-i reaminti.

—Mă bucur că te-am revăzut, Henry! Exclamă ea brusc, abandonând subiectul copilului care o întrista atât de tare de fiecare dată.

—Și eu! Chiar mi-a fost dor de tine, se lăsă acesta în față, apuncându-i mâna și strângându-i-o puternic.

—Serios? Credeam că poți să trăiești fără mine, își ridică ea o sprâncează, neîncrezătoare.

Trecutul mereu revine în chestiuni ale prezentului, iar de aceea Henry nu negă. Ii dovedise, cu ani în urmă, cât de rău putea fi. Regreta că o rănise, distrugându-i încrederea în forțele proprii și, implicit, în el. Lăsându-se pe spătarul scaunului, își închise un nasture al sacoului și zise, privind-o intens:

—O să te fac să mă crezi din nou, Katherine!

—Greu de crezut, Henry. Te iubesc și o știi. Nu m-am căsătorit -sau culcat- cu vreun alt bărbat de la tine, ceea ce este cu adevărat ceva timp, și nu pentru că nu mi-am dorit. Am încercat, dar... nu am putut.

—Katherine...-vru să o oprească Henry, dar fu întrerupt de exclamația ei.

—Lasă-mă să termin! Dacă el învățase vreun lucru din acele trei luni petrecute împreună era acela că, pe Katherine, nu trebuie să o întrerupi niciodată. Cum ziceam, își reluă cursul expunerii. Te iubesc! Niciodată nu am încetat să o fac, chiar dacă așa meritai. Însă, nu mai pot avea încredere în tine. Am avut încredere când ți-am dăruit inima mea. Când ți-am mărturisit că voi avea un copil și când mi-ai promis că te vei însura cu mine. Nu mai pot să am încredere în tine acum.

—Niciodată să nu spui niciodată, Katherine! O îndemnă el sorbind din apa plată pe care o comandase.

—Așa aș fi crezut și eu, dar... nu eu am greșit.

„Oare?" se întrebă el, dar alese să nu comenteze. Doar o privi și simți cum îi crește pulsul. Chiar și la cei cincizeci de ani ai săi, Katherine îl uimea cu frumusețea și delicatețea ei. O adora pe această femeie, pe care o rănise cel mai tare.

—Vreau să-ți propun ceva.

—Ce anume? întrebă ea.

—Lasă-mă să te scot la întâniri, de câte ori pot.

—Dar ai permisiunea mea!

—Și, te mai rog, să nu fi cinică și să-mi oferi o șansă.

—Am s-o fac. Dar nu vreau să fii dezamăgit dacă nu vei reuși.

—Nu voi fi dezamăgit, Katherine, pentru că, pur și simplu, voi reuși.

—De ce, Henry? Se lăsă și ea pe spătarul scaunului, privndu-l șireată, încercând să-i străbată barierele sufletului.

—Știi de ce, îi zâmbi el.

—Spune-o!

Se aplecă ușor peste masă, îi luă din nou mâna in a sa și o sărută tandru, apoi îi zise:

—Pentru că, te iubesc!

***

Coincidența făcu ca atunci când Carolinne să iasă din casă, încuind ușa în urma ei, să o vadă pe Debby făcând același lucru. Curiozitatea o făcu să o întrebe unde se ducea, la care tânăra îi răspunse:

—La doctor!

—Ești bolnavă? întrebase Carolinne, uitând pentru un moment de propriile griji.

—Doar un control, o liniștise Debby.

—Te iau cu mașina? întrebase Carolinne.

—Mi-ar plăcea! răspunsese Debby.

Și așa se făcea că ajunsese în mașină cu Debby drept însoțitoare. În liniștea ce se așternuse în mșsină, gândurile lui Carolinne zburară din nou asupra bărbatului care o dezamăgise din nou. Își aminti că nu trebuia să se gândească la el. Cam greu atunci când îi porți copilul, îi aminti conștiința ei, la fel de sâcâitoare ca atunci când nu poți elimina o idee din cap, oricât de mult te-ai chinui să o faci.

Văzuse multe mame singure, care nu aveau nevoie de un bărbat aproape pentru a-și crește copilul. Atunci, ea de ce nu ar putea să facă la fel? Pentru că tu îl iubești atât de mult pe el... Și iar se dovedea că a ei conștiință avea dreptate. Totuși, își aminti virând la stânga, trebuia să învețe să trăiască și fără el. Își dorise să scape de un soț pe care îl considerase „străin", ca apoi să-și dorească -după ce aflase că bărbatul cu care „păcătuise" era chiar soțul ei (ceea ce elimina ghilimele)- să nu mai scape de el, să își petreacă, deci, o eternitate alături de dânsul. Oh, dar din cauza lui nu va mai plânge!

Va evita orice întâlnire de orice tip cu el, pentru că s-ar chinui singură dacă l-ar vedea. Într-adevăr, încă nu îi venea să creadă că el renunțase la fel de ușor la ea ca la o un tricou pătat. Nu vezi pata și, când o depistezi, abandonezi tricoul în coșul pentru rufe murdare.

—Ești bine? o întrebă Debby.

—Da! răspunse Carolinne. Auzi, Debby, ai iubit vreodată pe cineva?

Nu știu de unde venise întrebarea. Pur și simplu o știa pe Debby de șase ani și nu știa dacă aceasta avusese sau nu un iubit vreodată, sau dacă fusese căsătorită. Știa doar că avea în jur de treizeci și doi de ani, era brunetă, părinții ei erau morți, avea o cățelușă și adora ceaiul. Mai știa și că, fusese asistentă veterinar, mai apoi optând pentru administrație.

Debby fu luată prin surprindere și zâmbi. Apoi răspunse:

—Eu... Privirea îi deveni nostalgică. O dată.

—Ce s-a întâmplat? întreba Carolinne, brusc intrigată.

Privirea lui Debby deveni dură, iar mâna i se încleșta pe poșetă și zise:

—S-a însurat prea devreme și... Acum nu mai știu nimic despre el.

—Nu te-ai interesat?

—Nici nu-mi pasa. Și-a bătut joc de mine și de inima mea. Îl urăsc, iar uneori îmi doresc să fi murit...

—Debby! icni Carolinne. Să nu mai spui asta!

—Scuze, Carolinne, tresări Deborah, dar... Și-a bătut joc de mine!

—Înțeleg, dar... Doar simpla amintire cum că există și morți în această lume mă-nfioară. Gregg Holly e...

—Mort. Bietul om... Oare de ce l-or fi omorât?

—Nu știu. La televizor se vorbește despre o crimă organizată.

—În care tu ești martor. I-ai ajuta dacă ai afla ceva de folos?

—Normal! zise Carolinne.

Și atunci își zise că, poate, putea să facă ceva pentru a ajuta acest caz. Putea să... Ideea îi trecu prin minte rapid și păru extrem de genială, ba chiar una genială.

—Chiar mă voi implica în anchetă! Anunță femeia brusc.

—Cum? întrebă Debby.

—O voi vizita pe doamna Holly. Voi căuta indicii. Asta ar putea da bine și la dosarul meu.

—Sună... Periculos. Debby zâmbi. Mă bag și eu! Săptămâna viitoare, marți, la patru?

—Ahm! Fu Carolinne de accord.

—Sper să o găsim acasă! zise Debby.

—Sau să vrea să ne răspundă la întrebări.

—Sau asta.

Femeile râseră și fiecare căzu pe gânduri. În sfârșit, Carolinne uitase de Sean, cel puțin pentru câteva minute. Mintea ei era prea concentrată pe caz ca să-și mai analizeze și starea amoroasă.

2872 de cuvinte