— Lady Milly, nu jucați?, o întrebă ducesa cea bătrână când Lucinda intră în salonulul în care se strânseseră toți după cina din acea seară. În spatele ei îl simțea pe marchiz cum o însoțește, pentru că numai ei rămăseseră în vestibul după masă.

Pe trei mese se deschiseseră mai multe jocuri de șah, într-un colț un valet împărțea cărțile pentru Rivershade și un alt domn. Ducele de Roxborough și soția lui se refugiaseră la una dintre mese și începuseră deja să joace. Louisa și mama ei erau pe două fotolii, Louisa având scaunul tras lângă al logodnicului său. Jocurile de societate, oftă Lucinda. Numai de ele nu îi mai păsa acum. Mâncase puțin atentă la tot. Uitase de Louisa și de drama pe care fata o trăia, mai degrabă construindu-și o poziție de mândrie lezată pe care Quentin să o remarce. O jignise și nu avea să treacă atât de ușor peste asta.

— Mă tem că..., începu, dorind să se scuze, dar Quentin o prinse de talie și o apropie de masă. O purta mai mult pe brațele sale, iar ea s-ar fi împotrivit doar dacă s-ar fi așezat jos. Nu putea face asta aici. Grăbi pasul pentru a nu părea că este forțată. Roșii în timp ce îi șopti: Te rog să mă lași în pace!

— Lucinda, îi zise el la rândul său, trebuie să jucăm.

— Ia mâna ingrată de pe mine!, continuă aceasta să se răstească la el în intimitatea creată de capetele acestora, deși el îi trăsese deja scaunul, iar ea luase un loc.

— Jignește-mă după miezul nopții!, o îndemnă și așeză piesele în formula obișnuită. Joacă cu mine niște șah, Lucinda. Milly o face mereu.

Așa era. Millicent iubea jocurile de societate pe care avusese ocazia să le joace alături de marchiz în timp ce ea își umplea carnețelul ca să nu mai privească din cinci în cinci minute la bărbatul masiv, care zâmbea discret și vorbea cu colțul gurii spre sora ei care, ritmic, râdea. Înghiți în sec, așezându-și mâna pe unul dintre pioni. Ce Dumnezeului îi trecuse prin minte și cum avea să justifice asta față de sine?

— Toată lumea știe că sunteți cea mai bună, zise ducele de Roxborough din colțul său. Sora dumneavoastră, Lucinda, nu obișnuiește să joace, dar dumneata...

— Da, eu... Ăăă... Se trezi înaintea tablei de șah, cu Quentin de cealaltă parte și trebuia să joace, altfel lumea ar fi înțeles că era ceva în neregulă cu Millicent. Mai mult pentru sine, bombăni: Și Lucinda știe să joace, numai că nu a găsit oponentul potrivit. Oftă și își aranjă mai bine mănușile în timp ce sorbea discret din vinul sec. Băuse prea mult pe stomacul gol. Mâinea avea să o doară capul cu siguranță.

— Poate că ar trebui să te prefaci ceva mai bucuroasă, îi auzi pe Quentin spunând în timp ce îi făcu semn să mute un pion. Lucinda făcu întocmai, în timp ce șuieră:

— Nu vorbi cu mine!

Ca de fiecare dată când îl privise în sala de bal, Quentin se lăsa pe spătarul scaunului, își punea glezna deasupra genunchiului celuilalt picior și muta, cu brațele-i lungi, fiecare pion cu o relaxare nefirească. Uneori lăsa scaunul să se legene cu el în timp ce făcea toate astea. Acum Lucinda spera că avea să cadă și că avea să îl vadă cum se făcea de râs, să simtă rușinea pe care și ea o simțise când i se spusese că nu avea voie să îi mai vorbească atât de brusc, lucru care îi atrăsese atenția asupra a ceea ce făcea: flirta cu el.

— Acum ești doar dificilă, îi zise.

— Nu, îl contrazise. Sunt jignită!

— Nu am intenționat să te jignesc, îi răspunse și mai făcu o mutare, așezându-și degetele pe un pion de-al său pe care îl puse de-o parte. Ideea e că Roxborough ne miroase, se lăsă în față și îi șopti.

— În ce sens?, se încruntă Lucinda, urmând cursul jocului.

— A insinuat că ai fi Lucinda, continuă să îi explice, pentru că nu se simțise nici el bine de ce zisese cu câteva ore în urmă. Nu fusese corect.

— Înțeleg, își mușcă aceasta buzele. Poate că acum înțelegea, dar nimic nu îi dăduse dreptul să i se adreseze astfel. Oftă. Poate că nu, poate că da. Vina era a amândurora acum. Îl privi pe duce care zâmbea la ceva ce zicea soția lui. Eu și ducele ne cunoaștem destul de bine, îi șopti. Bine, și cu Rivershade mă cunosc foarte bine, pentru că mama mea e prietenă cu contesa de Rivershade care e sora ducesei, a fostei ducese, de Roxborough. Am crescut într-o familie foarte mare.

Și acum dădeau de înțeles că asta ar fi, dar în adâncul lor știau prea bine ce erau. Privi spre duce din nou și nu putu să nu își amintească vorbele lui de atunci:

— Lucinda, spune-mi, ești bine? Lucinda, ai nevoie de un medic? Lucinda!

Îi șoptise numele de atât de multe ori, încât pe buzele lui părea că există doar numele ei. Cel mai rău, el știa. Dacă era cineva care ar fi putut-o recunoaște, cu siguranță el ar fi fost omul. Trebuia să fie, în esență, atentă.

— Să înțeleg că se voia familia extinsă?, întrebă marchizul în timp ce sorbea din coniac și îi studia chipul pe care se perindau o multitudine de emoții.

— Așa am înțeles, zise aceasta. Luă o gură mare de aer și încercă să își îndepărteze o șuviță de păr de pe tâmplă. Dar nu m-am logodit cu Rivershade că au vrut ei. M-am logodit cu el pentru că așa am vrut eu.

— Prea bine, zise Quentin conștient că adăugase asta pentru a-i dovedi din nou că era independentă, că făcea tot ce voia. În cele din urmă o îndemnă, încercând să își ia ochii de la rochia verde care îi înveșmânta azi trupul. Stai departe de Roxborough, atunci.

— Voi avea grijă, fu aceasta de acord. Totuși, modul în care mi-ai vorbit..., ținu să reamintească.

— Exagerezi!, zâmbi el și, pentru că părul îi revenise în ochi, se întinse pentru a da șuvița la o parte. Ți-am vorbit cum trebuie.

— Modul în care îmi vorbești, de fapt!, ținu aceasta să îi amintească, înflăcărându-se.

— Dumnezeule!, râse el, un sunet care atrase atenția tuturor și care o făcu pe Lucinda să simtă în trup niște emoții de nedescris. Așa se auzea râsetul lui Quentin? Un râs care venea dintr-un spirit mai complex decât ce credeau prea mulți dintre cei ce-l cunoscuseră după mariajul cu Jullie.

Își drese glasul, atentă la joc, deși se putea concentra prea greu. Apoi, pe un ton jos, îi șopti din nou, amintindu-i:

— Și ignoranța ta în ce o privește pe lady Louisa...

— Urăsc numele ăsta, știai?, o întrerupse din nou, la fel de relaxat.

— De ce?, întrebă curioasă.

— Din cauza ta, de fapt. Îl pronunți atât de des, încât îl simt ca pe o amenințare.

Lucinda își dădu ochii peste cap și continuă. Trebuia să îl convingă de faptul că Louisa era într-un pericol iminent, măcar pe el dacă pe ea nu ar fi putut să o convingă de asta.

— Domnule, gândeșt-te dacă ar fi fost fiica ta în locul Louisei și ai fi văzut... ei bine... aia.

Chipul marchizului redeveni serios.

— Fiica mea nu s-ar fi comportat niciodată astfel, îi spuse. Ar fi fost mai bine crescută.

— Vrei să spui că Louisa nu este?

Sigur că așa interpreta ea asta. Oftă. Ajunsese să îi fie indispensabile conversațiile în contradictoriu cu această doamnă:

— Vreau să spun că dacă avea suficientă minte nu îl însoțea pe Rivershade aici.

— De ce nu?, se încruntă, neînțelegând de ce spunea una ca asta.

— Pentru că... Indică încăperea printr-o mișcare de palmă. Un bărbat, o femeie, o casă atât de mare și grădini atât de frumoase pot suci mințile și unui sfânt.

— Acum cine exagerează?, îl privi cu coada ochiului.

— Numai faptul că te-am sărutat eu pe tine și arată că până și eu m-am scrântit.

Ah, deci aducea în discuție sărutul lor. Un moment pe care Lucinda avea să i-l povestească lui Millicent plină de rușine, chiar dacă ulterior simțise niște emoții în trupul ei pe care nu le mai simțise niciodată.

— De fapt, zâmbi discret, ocupându-se de mutarea ei, cred că ai vrut să mă săruți de ceva timp.

— Te flatezi, îi spuse, chiar dacă și acum urmărea buzele mari care se mișcau senzuale de fiecare dată când colțurile gurii se ridicau expresive. Nu e cazul.

Lucinda se lăsă în coate, descoperindu-și mai tare decolteul cu sâni frumos definiți în seara asta, îi zâmbi fermecătoare, arătând o față a sa pe care nu o descoperise până acum. Se încruntă, simțind parcă faptul că după asta trebuia să urmeze ceva îngrozitor. Nu se putea altfel. Amplificându-și vocea, Lucinda spuse, astfel că o auziră toți:

— Te-am bătut, Quentin, marchiz de Hetherford!

— Felicitări, lady Milly!, exclamă fosta ducesă de Roxborough, ridicându-se din fotoliul ei și punându-și ochelarii pe vârful nasului pentru a examina masa. Mă să fie! Cum nu ați observat capcana asta, Excelență?

Din scaunul său, ducele își ridică privirea spre soția sa și îl întrebă cu un zâmbet larg pe chip:

— Da, Quentin, cum nu ai observat-o?

Marchizul privise o singură clipă tabla. Apoi își ridicase privirea spre Lucinda care se îmbujorase înaintea acestor laude, devenind de-a dreptul încântătoare. Nu mai conta acum. Nu mai conta nimic, ci doar ea și zâmbetul strălucitor de pe chipul său.

— Cred că eram atent la altceva..., șopti.

— Cum ar fi?, îl întrebă ducele, dar el nu avu timp să răspundă. Bucuria de moment se evaporă când realiză că Lucinda nu renunța nici acum la planul ei de a o aborda pe Louisa, de a se da de gol. Lucinda, care își celebra victoria în sinea ei, își drese glasul și zâmbi în direacția Louisei ce devenise atentă la masa lor ca toți ceilalți.

— Lady Louisa, aș vrea să jucăm și noi două niște șah dacă se poate.

Ducesa cea bătrână se retrăsese pe fotoliul său, în timp ce Louisa, din scaun, înghițea în sec. Lucinda se ridica în picioare, iar Quentin după ea, îi prinse mâna înmănușată și îi șopti în ureche:

— Nu ai să faci asta!

Scrutându-l cu privirea, ea îi spuse:

— Te rog să mă lași în pace!

— Mă tem că aleg să vă cânt în seara asta!, zâmbi Louisa al cărei glas tremura perceptibil. Nu cred că sunt un oponent pe măsura dumneavoastră, lady Milly, mai ales că l-ați bătut pe însuși Excelența Sa, marchizul.

— Oh, prostii!, dădu Lucinda din mână. Lordul Hetherford a fost doar neatent, de asigur. Nu te compari cu el, draga mea. Sunt convinsă că...

Atunci, simțind că avea să o facă pe fată să cedeze, Quentin prinse paharul cu șampanie de pe tava servitoarei care se învârtea printre mese, făcu un pas îainte, disperat, apoi în lateral și îl aruncă peste ea, acoperind mult din raza vizuală a tuturor. Era singurul gest care îi venise în minte, singurul mod prin care avea să o facă să tacă fără să îi distrugă reputația. Lucinda icni când băutura rece luă contact cu pieptul ei fierbinte. Privi în jos și apoi spre el. Putea simți că fierbea de furie, în timp ce restul clipea fie șocați, fie amuzați că ținuta impecabilă a lui lady Millicent, corsajul cu fir de aur și mânecile din muselină, erau acum distruse.

— Ups!, exclamă nevinovat și o prinse de braț. Să vă arăt unde e baia, lady Milly!

În urma lor, Louisa respiră ușurată, Rivershade bombăni, ducesa cea bătrână zâmbi într-o parte, ba chiar chicoti, iar ducele de Roxborough se aplecă spre urechea soției lui și o întrebă aproape gata să izbucnească în râs:

— A făcut-o dinadins?

— A aruncat cu paharul în ea!, își abținu cu greu ducesa râsul. Dumnezeule!

După câteva secunde, ducele îi șopti:

— Cred că ar trebui să te duci după ei.

Ducesa prinse regele și îl așeză într-o parte, jocul fiind încheiat cu această mișcare.

— Lasă-i zece minute. Dacă nu vin până atunci...

— Cinci!, insistă bărbatul.

— Zece!, rămase aceasta pe poziție. Apoi prinse o bucățică din dulciurile turcești cu care fuseseră serviți. Cam atât îi ia unui domn să scape de corsetul unei doamne. În timp ce soțul ei o privea exasperat, ducesa mestecă și chicoti în asetimentul soacrei sale care îi făcu cu ochiul din scaunul ei.

*

Pe holul spre toaleta doamnelor, Lucinda era încă șocată de tot ce se întâmplase. Intrând în camera special amenajată, marchizul îi făcu semn servitoarei să plece. Femeia fu bucuroasă să o facă, în timp ce fata se îndreptă spre oglindă pentru a evalua paguba.

— Nu pot să cred că ai aruncat cu șampania în mine!, zise aceasta, prinzând un șervet și înlăturând șampania.

— Lucinda, încep să mă enervez, îi spuse Quentin și închise ușa în urma lui, scoțându-și mănușile și așezându-le pe lavoar.

— Cred că așa te-ai născut, domnule! Își întoarse fața spre oglindă și înghiți în sec. Rochia era distrusă. Era muselină..., șopti. Era... era neprețuită!

— Îți voi cumpăra alta, îi spuse.

— Nu vreau să îmi cumperi tu nimic! Aruncă cu șervetul în ea. Vreau să mă lași să vorbesc cu Louisa! Vreau să nu te mai bagi peste mine! Vreau să mă lași în pace!

— Voi vorbi eu cu ea, încercă să fie cât mai calm, deși modul în care îi ordona totul îl făcea să se întrebe dacă femeia aceasta era conștientă de poziția sa.

— Nu cred că se cade..., zise brusc.

— Voi vorbi eu cu ea sau nu va vorbi niciunul dintre noi doi, continuă.

— Nu îmi plac ultimaturile. Dar oftă și dădu afirmativ din cap. Măcar așa. Exista încă o portiță, aceea de a fi și ea prezentă la această conversația. Își îndreptă pieptul și își drese glasul, hotărând că era inutil să încerce să salveze rochia. Ai grijă să nu îmi mai propui vreunul vreodată!, ținu să îi amintească.

Quentin, care se abținuse întreaga seara, îi prinse talia și îi șopti în ureche:

— Lucinda... îți place să te joci cu mine, nu?

Imitându-i mișcarea, declară:

— Ai fi o jucărie extrem de plictisitoare, Quentin.

— Serios?, o întrebă amuzat.

— Da.

Apoi, strângând-o mai tare la pieptul său, conștient că nu era bine ce făcea, dar că acesta era singurul lucru care avea să îi aline focul din vintre măcar pentru seara aceasta, o întrebă:

— Vrei să vedem cât de prozaic sunt?

— Nu trebuie să văd nimic. Aproape că adorm în preajma ta, continuă aceasta.

— Măi să fie! Așa?

Lucinda își drese glasul, hotărând că dacă aveau să continue jocul acesta cu siguranță avea să ajungă să îl sărute din nou. Nu putea să o mai facă o dată. Încercă să se îndepărteze, dar realiză că era prinsă în capcana brațului său:

— Păstrează distanța! Nici n-ar trebui să fii aici, de fapt!

— Nici tu, ca să fiu sincer. Femeia îl privi derutată. Nu ar trebui să fii aici, Lucinda, în viața mea. Nu acum. Nu niciodată... Dar în mișcarea aceasta inspiră mirosul plăcut al părului ei, al pielii.

— Totuși, șopti aceasta, conștientă că așa era, sunt.

Își ridică ochii spre el în timp ce el îi coborî spre ea.

— Totuși, suntem, îi completă fraza.

Și se aplecă să o sărute din nou.

Trecuse prea puțin timp de la primul lor sărut și cu siguranță avea să se scurgă și mai puțin până la al treilea, dar acesta părea unic, la fel de unic chiar ca primul. Gura ei nu se împotrivi, conștiința lui nici atât. Deschizându-și gura sub a sa, Lucinda își închise ochii, cu brațele peste ale sale, în timp ce degetele lui îi strângeau talia ușor. Când avea să regrete sărutul ăsta? Fiecare în intimitatea dormitorului său, cu siguranță. Oftară la unison în timp ce limba lui o invită pe a sa într-un dans primitiv care nu ține seama de bine sau rău. Marchizul, realizând această cooperare, își ridică palmele și îi prinse fața. Lucinda își așeză mâinile peste ale lui și gemu, mușcându-i buza. Înaintea acestui gest, Quentin simți că înnebuni. Își lăsă mâinile să îi inspecteze trupul, plecându-și degetele peste gâtul firav și trăgând cu sine mânecile rochiei. Lucinda realiză că sânii îi fuseseră dezgoliți, că sfârcurile i se lipeau de materialul cămășii lui și avu impresia că rușinea se topea într-o plăcere de nedescris. I se tăiau picioarele.

— Quentin..., gemu ea.

— Dă-mi voie!, o imploră, știind că voia să simtă pe pielea lui sfârcurile întunecate. Lasă-mă să le sărut...

Îi atinse încet sânii, pornind în același timp să îi sărute gâtul și să guste șampania care se zvântase pe pielea ei. Îi prinse sfârcul între degetele sale și strânse ușor, făcând-o să simtă o plăcere teribilă invadându-i corpul. Era ceva ce nu mai trăise până acum.

— Quentin... nu putem!

Și avea dreptate. Smulgându-se cu greutate din ceea ce era intersecția sânilor ei, cu regret că nu ajunsese să guste aerolele întunecate, Quentin se smulse de lângă pieptul ei. Da. În curând avea să intre cineva aici și, în curând, avea să îi păteze reputația. În curând avea să nu fie mai bun decât Rivershade.

— Nu știu ce m-a apucat, mărturisi el în timp ce trăgea de rochie în sus.

— Ssst... E bine. Doar... Ieși! Doar ieși, Quentin! Ieși și nu te uita înapoi!

Iar el exact asta făcu. Ieși din camera doamnelor de parcă era hăituit de diavol însuși. Amândoi știau că dacă avea să privească înapoi sufletele amândurora aveau să treacă prin focurile iadului în seara aceea, deși, în momentul de față, Iadul devenise iluzia unui Paradis al plăcerii.

*

Rămasă în camera destinată doamnelor, Lucinda nu putea să își inhibe tremurul mâinilor. Gura lui lăsase dâre fierbinți pe gât, pe piept, iar mâinile care îi cuprinseseră sfârcurile o făceau să se înfioare. Încercă să se liniștească și să spele pe mâini, dar, cu servitoarea gonită, era incapabilă să toarne apă.

— Vrei să te ajut, lady Milly?, o auzi pe ducesa de Roxborough întrebând-o când intră. Numai de asta nu avea nevoie acum. Încercând să își întipărească pe chip un zâmbet decent, sperând că nu roșea prea tare, Lucinda zise:

— Da, lady Roxborough! Mulțumesc!

Femeia prinse vasul și îi turnă încet apă în timp ce Lucinda îndepărta săpunul de pe degete. Adevărul era că avea nevoie să simtă apa rece pe trup ca să se liniștească. Ducesa, care intrase în baie conform convenției cu soțul ei, o privi pe Lucinda, privi dârele roșii de pe obrajii ei, apoi mai jos, pe gât, și zâmbi. Își mușcă buzele și hotărî că era cazul să îi ofere puțin din înțelepciunea vârstei la care ea ajunsese.

— Știi, este firesc să îți pierzi capul în preajma unui bărbat cum e Quentin.

Având impresia că o prinsese, dar neînțelegând cum, Lucinda își ridică privirea și încercă să nege:

— Nu...

— ... și el să și-l piardă pe al lui, continuă ducesa. E absolut normal.

În sfârșit puteau reveni la un subiect care pe ea o interesa mai mult și îi stârnea mai puțină rușine.

— Mă tem că marchizul dă dovadă că nu are un cap.

— Ah!, zâmbi ducesa. Te enervează!

— Sigur că mă enervează!, pufni Lucinda în timp ce își ștergea mâinile și se privea în oglindă. Crede că i se cuvine totul.

— Serios?, o întrebă mustăcind ducesa care nu avea nevoie să se retragă aici.

— Și e mai tot timpul morocănos!, continuă Lucinda care descoperea că rochia era cu adevărat avariată. Are impresia că toată lumea trebuie să fie la fel de plicticoasă ca el!

— Plicticos?, se încruntă lady Roxborough.

— Nu, se contrazise Lucinda încercând să găsească alt apelativ. Nu plicticos. Mai degrabă...

— Îmi aduc aminte de Quentin în urmă cu cinci ani, o întrerupse lady Roxborough. Avea cât? Douăzeci și cinci de ani? Doamne, ce flăcău! Lucinda o privi cu brațele încrucișate sub sâni. Era sufletul petrecerii, dansa cu toată lumea – inclusiv cu mine – și de fiecare dată nu pleca din cameră fără să ne binedispună cu vreo glumă.

— Vorbim despre același marchiz?, întrebă nesigură Lucinda.

— Mă tem că o alianță greșită poate distruge sufletul omului, lady Milly, oftă ducesa în timp ce își ștergea și ea mâinile și își retușa machiajul. Îl știa pe Quentin de foarte mult timp. Roxborough era cu cinci ani mai mare decât Quentin, iar ea cu doi, fiind de-o seamă cu Rivershade, văr cu soțul său. Ducele fusese la aceeași școală cu Quentin, deși diferența era semnificativă. În vacanțe avuseseră aceeași guvernantă. Ulterior, familia lui Roxborough se interesase periodic de băiatul orfan și rămăseseră prieteni.

— Vreți să spuneți că Jullie este cea care l-a făcut pe Quentin... pe marchiz, se contrazise, să fie morocănosul de acum?, întrebă Lucinda.

— Îmi amintesc că am luat masa împreună, oftă ducesa. Quentin, vesel, a încercat să ne distreze ca întotdeauna. A fost literalmente apostrofat pentru fiecare cuvânt pe care îl zicea. „Nu se cuvine! Nu e bine ce zici! E nepoliticos." Cu coada ochiului o privi pe Lucinda cum începe să regrete tot ce zicea: Știi cum l-am găsit în următorul an?

— Cum?

— Tăcut. Își drese glasul, regretând mariajul nereușit al prietenului ei. Foarte tăcut.

— Înțeleg, dădu Lucinda din cap. Poate că, în cele din urmă, Jullie era femeia pe care o pretindea Quentin. Jullie...

— A fost o surpriză pentru mine să îl văd așa în aceste câteva zile, continuă ducesa pentru că dialogul alunecase într-o zonă extrem de tristă.

— Așa cum?, întrebă Lucinda.

— Îmi amintește de băiatul glumeț din urmă cu cinci ani, dar numai când dumneata ești în preajma, bineînțeles. Îmi pare că obrajii îi prind culoare. Lucinda își mușcă buzele, ceea ce îi atrase ducesei atenția că acestea erau mai umflate decât înainte. Sigur că Lucinda și Quentin se meritau unul pe altul, deși până acum niciunul nu știuse asta. În fine. Te așteptăm, lady Milly! Am auzit că Louisa va cânta la pian.

*

În oboseala lui era plin de viață când se refugie în bibliotecă la ora unu dimineața. Louisa cântase minunat, Lucinda se întorsese pentru scurt timp pentru a se bucura de aperitive și pentru a se preface să îl ignoră. Ce fusese în mintea lui când o sărutase din nou? Mai rău de-atât: ce fusese în mintea lui când simțise nevoia imperativă de a-i cuprinse dânii între buze? Nu fusese vestimentația ei, nu. Numai el era de vină pentru acest comportament. Și trebuia să își ceară scuze. Nu voia să creadă despre el că este un pervers. Nu ea. Nu și ea. Oftă.

În acel moment, un mienuat îngrozitor îl făcu să își dea seama că sub birou zăcea motanul Lucindei care fusese adus aici cu ocazia conversației de la prânz. Se aplecă, prinse felina în mâini și îi privi gura roșie, aproape fără dinți. Aceasă imagine vulnerabilă a animalului îl făcu să zâmbească, deși se declarase un neiubitor de animale. Aidoma stăpânei lui, motanul se zbătea, încercând să aibă ultimul cuvânt în această misiune de salvare. Nu înțelegea că era salvat.

Oftă din nou. Poate că era cazul să îl ducă stăpânei lui, pentru că se îndoia că aveau să se înțeleagă de minune numai ei doi. Prinse animalul la piept și ieși din bibliotecă.

Dar în sinea lui știa că transportul animalului era un pretext pentru a-i vedea din nou sânii frumoși, pentru a o privi înainte de somn încă o dată. Adevărul era că îi devenise indispensabilă imaginea ei înaintea somnului. Traversă coridorul cu pungașul agitându-se de parcă se pregătea să îl ducă direct în oala cu supă a bucătăresei. Se încruntă în momentul în care avu impresia că aude un zgomot. Când se întoarse realiză că mai devreme se aflase o persoană înaintea ușii Lucindei, iar umbra acesteia se îndepărta acum. Se aplecă, atras de lucirea unui obiect. Era o agrafă pe jos. O prinse, simțind cum inima îi stă în loc. Încercase cineva să deschidă ușa Lucindei? Dumnezeule. Înghiți în sec și bătu la ușă, deși mâinile îi tremurau acum. Auzi glasul care îl invita înăuntru.

Lucinda era așezată pe bancheta de sub geam. Purta o cămașă de noapte care era strânsă cu un șnur în jurul umerilor. Părul îi fusese prins într-o coadă împletită. Oh, Doamne! Nu avea niciun drept să o vadă într-o poziție atât de intimă. Era un nesimțit

— Mă așteptam să fie slujnica cu laptele pe care l-am cerut, zâmbi Lucinda, deși nu își întorsese privirea spre el încă. Se uita afară, într-o poziție fixă.

— Ți-ai uitat bestia în bibliotecă, zise Quentin și lăsă motanul să umble liber.

— Oh! Animalul veni spre ea, iar ea îl prinse între degete. Aici erai!, chipul i se lumină în timp ce motanul se încolăci în jurul taliei sale.

Quentin se sprijini de perete, privind imaginea aceasta încântătoare. Lucinda părea cu adevărat pașnică.

— De ce ai nevoie de lapte?, o întrebă.

— Nu pot dormi, recunoscu aceasta și își strânse picioarele ca să îi facă loc lângă ea. Quentin se așeză, încercând să ignore degetele de la picioare care ieșeau mândre de sub cămașă.

— Nici eu. Realiză că îi era imposibil să nu se holbeze la sânii cu areole închise, la glezne și să își imagineze ce putea descoperi mai mult la trupul acestei femei. Acoperă-te, Lucinda!, îi spuse. Nu se cuvine.

— Poate că se cuvine. Bărbatul se încruntă. Cine va ști cu adevărat ce se cuvine?, și îi zâmbi blând.

— Nu ar fi trebuit să te sărut azi, recunoscu Quentin.

— Încetează!, țâșni ea spre el. Își așeză bărbia în mâna sprijinită de genunchi. Quentin, am auzit că erai un bărbat pătimaș înainte de Jullie.

Sigur că auzise asta. Lady Roxborough îi făcuse cu ochiul în timp ce se apropia de băile pentru doamne.

— Ducesa?, întrebă el.

— Da, zâmbi femeia.

— Eram, da, recunoscu acesta. Îmi plăcea să sărut cum s-a întâmplat cu noi, ieri.

— Ce s-a întâmplat?, îl întrebă curioasă.

— Lui Jullie nu îi plăcea atingerea mea, ridică el din umeri.

— Cum să nu-i placă?, râse ea, șocată de ce auzea.

— A fost ăla un compliment?, întrebă el zâmbind într-o parte.

Fata roșise, dar se ținea tare.

— Nu. Apoi, după câteva momente, adăugă: Cred că știi să săruți mai bine decât oricine altcineva.

— Nu vreau să știu cine e oricine altcineva pentru tine, bombăni acesta.

Era amuzant când făcea asta, orice era asta ce nu voia să aibă un nume pentru că pur și simplu ar fi fost absurd să poarte unul, dat fiind faptul că nu ea nu îl putea iubi pe Quentin, iar Quentin nu o putea iubi pe ea.

— Grăjdarul familiei. L-am sărutat când aveam doisprezece ani. Rivershade. M-a sărutat în ziua în care am pecetluit logodna și apoi în grădină. Ăștia sunt toți bărbații pe care i-am sărutat eu, recunoscu. Quentin zâmbi și își sprijini capul de perete, continuând să îi studieze ochii. E rândul tău!, îl înștiință.

— Nu facem cu rândul, Lucinda, dădu el din cap negativ.

— Fă-mi pe plac!, îl rugă. Se pare că numai noaptea ne înțelegem noi doi.

Era foarte adevărat. Acesta era unul dintre acele momente rare.

— Camerista mamei e prima femeie pe care am sărutat-o, recunoscu el. Soția unui general, apoi. Apoi, Jullie.

— Mă așteptam la o listă mai lungă, ridică aceasta din umeri, dat fiind numele și averea ta, Quentin. Și, bineînțeles, modul în care te prezinți.

— Îmi pare rău să te dezamăgesc, continuă el să zâmbească. Îl complimenta, deși niciunul nu voia să recunoască asta.

— Și ce nu îi plăcea lui Jullie la tine?, îl întrebă.

— Atingerea mea, ți-am zis. Se foi incomod pentru că discuta cu ea așa ceva. Există și o altfel de atingere între un bărbat și o femeie, Lucinda.

— Poate că nu vă potriveați, insistă aceasta.

— Nu știu. Poate că nu. Măcar știu că un bărbat a făcut-o fericită în viața ei, dacă nu am fost eu acela.

Era cazul să își satisfacă și această curiozitate, dacă tot adusese vorba de el.

— Știai cine e amantul ei?

— Nu am aflat niciodată. Totuși, nu cred că vreau să știu.

— Eu vreau!, declară ea. Te-ai gândit vreodată că poate din cauza lui s-a sinucis?

— Credeam că încă sunt eu vinovat pentru asta, îi zâmbi amintindu-i de acuzele pe care i le adresa cu câteza zile în urmă.

— Dacă doar atingerea ta nu îi plăcea, nu cred că asta e o problemă, Quentin. Ai spus că nu atins-o fără voința ei.

— Nu am mai atins-o deloc, de fapt. Îi provocam silă.

— Îmi vine greu să..., începu să îl contrazică, dar el continuă:

— Și poate că așa este! Nu am de unde ști...

Observându-i mina dezamăgită, Lucinda își încrucișă picioarele în timp ce motanul se dădea jos pentru a se refugie în pat. Astfel se apropie de el, inspectându-i profilul. Stând jos era la fel de înalt ca în picioare. Era frumos, da. Ducesa avea dreptate.

— Sunt convinsă că au fost femei care îți pot dovedi contrariul, îi șopti foarte aproape de ureche.

— Nu, Lucinda, nu au mai fost, își întoarse privirea spre ea.

— Ce vrei să spui?, îl întrebă aceasta, deși înțelegea unde bătea.

— Jullie a fost prima femei din viața mea, Lucinda. Mâna lui se întinse spre obrazul său și îi șopti: Prima și ultima...

— Quentin..., înghiți ea în sec și își ridică mâna pentru a și-o așeza peste a lui. Această mărturisire era dintre cele mai intime. Ideea cum că el fusese virgin în patul lui Jullie și că nu mai experimentase atingerea alteia când Jullie îl respinsese o emoționă. Atât de bun să fi fost acest bărbat și atât de rea să fi fost prietena ei? Cum o putea numi pe Jullie prietenă când femeia aceasta distrusese tot ce era pur în acest om?

Quentin care roșise în parte se ridicase și se îndreptase spre ușă.

— Ține ușa încuiată în seara asta, Lucinda. Am găsit asta lângă ea. Lucinda se ridică în picioare și prinse agrafa. Îți aparține?

— Nu. Recunoscu însă bijuteria de la capătul accesoriului. Este... ei bine... E a Louisei, oftă pentru că amândoi știau ce însemna asta.

— Asta credeam și eu, bombăni el nemulțumit de situația în care se afla.

— Ce anume?

— Cred că Rivershade va încerca să mă amenințe prin Millicent, prin tine, adică. Ține ușa încuiată, Lucinda! Și ține pisica în camera ta, să nu încurce oaspeții.

— Quentin..., îl urmări până la ușă.

Deși el se simțea prost că spusese asta, Lucinda voia să îl asigure că nu avea de ce să se comporte astfel. Fusese alegerea lui cum să își trăiască tinerețea și alegerea lui cum să o trăiască după moartea lui Jullie. Nu avea nimeni dreptul să râdă de el, ba tocmai să îl laude.

— E târziu, zise acesta. Noapte bună!

— Quentin...

Exasperat, bărbatul se întoarse cu fața spre ea și o întrebă:

— Da?

Lucinda își așeză mâna peste umărul lui și îi șopti:

— Săruți excelent. Și atingerea ta, nu că am simțit-o pe toată, dar... e excepțională! Se ridică pe vârfuri pentru a-l săruta scurt, pe buze, la fel de pur ca sufletul lui. Ești excepțional, Quentin Roll de Hetherford.

Apoi se dezlipi de el, lăsându-l șocat înaintea ușii înainte de a i-o închide în nas.

5131 de cuvinte