Mare jale cuprinse atunci Hathelworth. De obicei, petrecerile marchizului nu se terminau cu o sinucidere suspectă, de aceea, în clipa în care Quentin acționă - pentru că servitoarea șii Lucinda erau prea marcate de corpul moartei pentru a face un pas afară din hambar - printre invitați se născu isteria. În aceeași seară, o contesă bătrână și sora ei la fel de bătrână plecară, bombănind că aceasta era cea mai scandaloasă și mai necurată recepție la care participaseră vreodată - și era posibil ca la vârsta lor să fi prins suficiente recepții. Rând pe rând, alți invitați își anunțară plecarea în timp ce în casă rămaseră, propriu-zis, numai cei mai curajoși. Printre aceștia, ducele și ducesa de Roxborough, profund marcați, lady Gregory, care plângea din momentul descoperirii cadavrului, soții Mont și Lucinda cu Quentin.

Cert fu că, după ce se constată moartea, cu promisiunea ca soldații din apropiere să investicheze cazul, Lucinda, aflată lângă lady Gregory, care își veghea fiica, clipea nedumerită de circumstanțe. Cu un pahar de brandy pe care Quentin i-l turnase, dar de care ea nu se lipise nici până acum, revizuia tot ce se întâmplase. Sigur, erau multe evenimente, evenimente la care încă nu se găsise un răspuns - cine scrisese jurnalul? -, dar asupra cărora Lucinda avea să își arunce privirea mai târziu, dar câteva lucruri i se păreau acum mai clare decât lumina zilei. Răspunsul temerilor ei fusese lady Gregory.

Din poziția sa, Lucinda putea să observe ceva ce numai ea putuse face și care însemna un singur lucru: lady Gregory fusese în seara aceea în camera ei. Pe ceafa acesteia, cu părul prins astfel, cicatricea, acolo unde o lovise cu paharul, își striga vinovăția. Privirile diabolice ale femeii, zâmbetele false, râsul înfundat și dinții care scrâșneau la intervale regulate... Pe toate acestea ar fi trebuit să le vadă mai devreme. Numai așa moarta, Louisa, ar mai fi avut o șansă. Acum însă, Lucinda nici nu o mai putea privi pe Louisa. Știa că zăcea moartă pe masa dintr-unul din salonașe, cu ușile încuiate pe dinafară. În acest salonaș atmosfera era totuși destul de tensionată. Aproape că îi provoca greață.

- De ce ai plecat, Louisa?, jelea mama acesteia, făcând-o pe Lucinda să strâmbe din nas și să își crispeze gura.

Ducesa de Roxborough, sensibilă, suspina într-un colț, ștergându-și ochii cu batista. Soțul acesteia îi propuse să se retragă, să stea cu fiul lor în camerele de sus. Aceasta dădu vehement din cap; avea să stea aici, să o consoleze pe lady Gregory. Lucinda însă nu rămăsese în cameră pentru a o consola, ci pentru a scoate adevărul de la aceasta. Și, pentru că ajunsese într-un punct în care nu se mai putea abține, Lucinda decretă, privind-o nemiloasă pe mama acesteia:

- Louisa a fost ucisă!

Toate privirile se îndreptară spre ea, mai puțin a lui Quentin care acum se lupta, pe de o parte, cu proprii demoni - își reamintea de Jullie - și, pe de altă parte, cu bănuielile ce se instalaseră de când Lucinda îi trezise atenția cu privire la ceea ce se dorise a fi mascat în spatele unei sinucideri.

- Poftim?, întrebă lady Gregory atunci. Chipul îi era complet ud din cauza lacrimilor, astfel încât Lucinda nu putea să nu se îndoiască de posibilitatea ca teoria ei - cum că lady Gregory își ucisese fiica - era greșită în acest moment. Nu existau suficiente dovezi.

Își drese glasul și zise lejer:

- Nu era nicăieri un scaun....

- Poate că a căzut!, zise lady Gregory, întrerupând astfel dezvăluirile Lucindei. Trebuie să fi căzut într-un colț de hambar, în vreo văgăună a acelui loc infect!, insistă lady Greogory. Biata mea copilă! De ce ai plecat, Louisa?

Și jalea amenința să se reia, îndepărtând atenția celor prezenți de la cuvintele Lucindei la durerea unei mame. Cu ochii mijiți, Lucinda ridică vocea?

- Nu era! Privirile o fixară din nou. Întrebați-l pe marchiz!, zise aceasta, aruncând ocheadele curioase asupra lui Quentin, rezemat de pian. Nu era!, insistă aceasta.

Toată lumea aștepta acum confirmarea marchizului. Aceasta nu întârzie să apară. Dregându-și glasul, marchizul dădu afirmativ din cap:

- Așa este, lady Gregory...

Mulțumită de faptul că i se dădea dreptate și simțind cum puterea în ea crește și mai mult, întorcându-i ura, făcând-o să simtă că în sfârșit făcea ceva bine în toată ancheta demarată, Lucinda continuă:

- Și, pentru că suntem numai noi, lady Gregory, trebuie să vă spun ceva ce ar fi trebuit să știți dinainte. Quentin o privi, știind ce avea de spus. Restul însă o fixară curioși, cu atât mai mult părinții ei când realizară că Lucinda se transformase într-un detectiv adevărat: Louisa era grea!, zise dintr-odată. Lady Roxborough icni, își scăpă batista, în timp ce Hillary rămase de-a dreptul captivată de câte lucrui știa fiica ei; sigur, toate aceste cunoștințe nedemne de o domnișoară erau din vina lui Benjamin. A pierdut copilul ieri, în caz că nu știați, lady Gregory.

Pentru că povestea devenea din ce în ce mai complicată, și pentru că Lucinda începea să o acuze pe contesa îndurerată de niște lucruri de neconceput, ducele de Roxborough o întrebă:

- Ce tot spui acolo, Lucinda?

Lucinda nu îl băgă în seamă, ci, mai degrabă, i-o reproșă lui, i-o reproșă lui lady Gregory, i-o reproșă Universului:

- Rivershade era tatăl! Și după ce patosul se încheie, Lucinda i se adresă lui lady Gregory, ai cărei umeri se aduseseră în față, făcându-se mică în scaunul ei: Știai, nu?

Lady Gregory înghiți în sec și își frânse mâinile. Roșise. Se simțea vizibil prost de acuzații, dar, cel mai mult, se simțea prost din cauză că era cu adevărat vinovată de tot ce insinua lady Mont. Își drese glasul și bălmăji:

- Am... am aflat și...

Era furioasă pe faptul că vocea lui lady Gregory se sfârșea, că se rușinase acum când, dacă ar fi făcut-o mai devreme, Louisa ar mai fi fost încă în viață. Totuși, realizând că lady Mont știa mai multe decât ar fi trebuit să știe și că, practic, putea să dea vina pe ea pentru cele petrecute, căci cel ce tace e la fel de vinovat precum cel ce face, lady Gregory își dezveli dinții teatreală și fu rândul ei să o acuze:

- Ai încurajat-o!

Lucinda se încruntă și își dădu seama că din dezvăluirile ei părea ea vinovată.

- Nu!, se împotrivi încercării de a-i fi pasată vina. Nu chredeam necesar să..., își privii părinții care clipeau nedumeriți înaintea acestui schimb de replici. Nu voia ca ei să creadă ce era mai rău despre ea. Era adevărat că nu luase atitudine când Quentin propusese asta. Era adevărat că era posibil să fie la fel de vinovată ca lady Gregory de moartea Lucindei.

- Ești la fel ca sora ta!, continuă lady Gregory. O desfrânată!

- Lady Gregory!, sări în apărarea ei Benjamin Mont, ridicându-se în picioare, întunecat la chip de furie. Nu-ți permit să vorbești așa despre fiicele mele!

Lady Gregory se făcu mică în scaunul ei și continuă să se vaite:

- Din cauza ei Louisa... Suspină din nou: Dacă aș fi știut...

Și își acoperi fața cu mâinile. Atunci, Lucinda se încruntă, îi prinse încheietura și îi dezvălui fața.

- Dar știați!, îi spuse.

- Ce?, întrebă încurcată lady Gregory.

Lucinda îi eliberă mâna, luă o gură mare de aer, dezgustată de modul în care femeia falsa, și adăugă:

- M-am tot întrebat dacă o pierdeți din ochi dinadins. Clipi înaintea acesteia, trecându-i prin minte toate clipele în care Louisa părăsea cina sau sala, în urma ei Rivershade, iar mama rămânea zâmbind pe scaun. Vă doreați ca Rivershade să vă fie ginere pentru că adevărul e că e cea mai bună partidă. Lady Gregory înghiți în sec, pentru că și ea retrăia clipele în care își încurajase fiica să se apropie în sens biblic de logodnicul ei, să îl lege de ea prin alte moduri. Ați încurajat-o să se culce cu el, nu?, păru Lucinda că îi citea gândurile.

Ochii femeii erau plini de lacrimi, pe când pomeții Lucindei roșii, înfuriați. Contesa de Guilford avu impresia că nu aude bine cuvântul „a se culca" folosit de fiica ei. Dar, când fu sigură de el, o apostrofă:

- Lucinda!, icni Hillary.

Cea în cauză nu o băgă în seamă, ci i se adresă în continuare mamei:

- Nu mă mințiți!

- Oh, la naiba!, izbucni lady Gregory. Își strânse pumnii și printre dinți recunoscu: Știam! Da, știam!

Simțindu-și gura cuprinsă de amăreală, Lucinda dădu negativ din cap, își prinse capul în palme și, când își ridică fruntea, o acuză:

- Ați transformat-o într-o curvă!

- Lucinda!, se auzi din nou vocea oripilată a mamei.

Știa și ea că nu erau lucruri demne de o lady, dar se săturase să se prefacă tolerantă. Nu putea înghiți un astfel de comportament. Nu putea suporta ideea cum că Louisa era moartă când singura vinovată era bătrână și vie lângă ea, respirând același aer. O privi în ochi:

- Mă bucur că a murit! I-ați distrus viața din cauza pretențiilor de a face o partidă bună. I-ai furat viața! Își drese glasul, amintinud-și de propria problemă, de groaza pe care o trăise ea zilele acestea. Așa cum i-ai folosit clema să intri în dormitorul meu. Așa cum ai furat-o după.

- Clema?, se încruntă lady Gregory și, pentru un moment, Lucinda se îndoi de această din urmă teorie. Apoi, când ochii femeii luciră, înțelegând practic despre ce vorbea și inutilitatea de a mai minți, continuă: Nu! Am văzut-o pe noptieră și...

- Oh, taci!, o reduse Lucinda la tăcere. Era suficient ce se întâmplase pe ziua de azi. Se ridică, ignorându-și părinții și privirea uluită a ducilor. Tot ce voia era să plece, să uite că stătuse alături de oameni prefăcuți. Simțea nevoia să plângă, dar să sufere în singurătate. Nu putea să își descarce sufletul aici.

- Lucinda..., o prinse Quentin de braț când trecu pe lângă el.

Lucinda își ridică privirea asupra-i. Ochii îi înotau în lacrimi. Quentin înghiți în sec și oftă. Nu putea să îi prindă chipul în palme și să o aline. Nu putea să facă nimic din toate astea și să îi și conserve reputația. Totuși, prinsă în propria rușine, lady Gregory auzi totuși numele și se încruntă:

- Cum i-ați spus?, interveni lady Gregory. Lucinda?

Nimeni din cameră nu fu suprins. Totuși, lady Gregory își dădea seama de adevăr acum și găsea o portiță spre a scăpa de vină, atrăgând atenți aspre această rușine. Lucinda însă nu îi dădu ocazia să tragă foloasele din această scăpare. Quentin părea dezinteresat complet de faptul că lady Gregory aflase că era Lucinda, ceea ce însemna că nu își respectase cuvântul din început. Privindu-l pe sub ochi, Lucinda spuse, adresându-i-se însă lui Hillary și lui Benjamin, părinților ei:

- Nu sunteți singura care își trimite copiii să facă o partidă bună, deși fiica lor e îndrăgostită de altcineva.

Și se lepădă de atingerea lui Quentin, ieșind.

Se refugie pe scările de la bucătărie. Voia să uite că existase o Louisa pe care ea nu o putuse salva. Voia să uite și de toate intrigile la care fusese martoră de când luase parte la evenimentul lui Quentin. Își lăsă capul să cadă pe mâini, strângându-și picioarele la piept. Nu putea. În lumea aceasta exista o biată Louisa care fusese condamnată la nefericire și la moarte violentă. Nu putea să îi spună nimeni Lucindei că Louisa murise spânzurată. Pentru ea, inexistența suportului, chiar dacă prea puțin luat în considerare de ceilalți, era un semn clar că fusese ucisă. Oftă.

Încă nu rezolvase misterul morții lui Jullie sau mai degrabă al amantului ei și se confrunta acum cu un nou mister, al Louisei. Simțea că o forță superioară ei îi prezenta adevărul, deși ea voia să ignore complet acest adevărat. Practic, singura greșeală a Louisei fusese aceea de a se încrede în mama ei și în Rivershade. Se încruntă, realizând că nu îl văzuse încă pe Rivershade. Contele era momentan de negăsit. Făcu ochii mari, conștientizând posibilitățile care decurgeau din această lipsă. Dacă el o ucisese pe Louisa?

Motivul pentru care Lucinda nu descoperea adevărul era acela că i se părea totul lipsit de logică. Nu gândea acum în profunzime și, cu siguranță, nu își apleca atenția asupra variantelor unice care îi rămăseseră ca amant pentru Jullie. Avea să răspundă la întrebarea aceea mai târziu, dar azi. Și avea să își dea seama de întreg adevărul și cum o faptă o naște pe alta până ce una singură poate stinge tot.

Simți prezența tatălui său mișcându-se în spate. Privi peste umăr și se trase într-o parte, crezând că voia să trească. Însă îi era necaracteristic lui Benjamn să își lase fiice îmbufnate. Tatăl ei veni alături de micul Ford în brațe, motan pe care îl lepădă în brațele sale. Ford avea gurița pătată cu lapte, semn că vrăjise servitoarele să îl hrănească.

- Pot să mă așez?, întrebă Benjamin după ce luase deja un loc. Voia să discute cu ea, cu siguranță, iar acesta era modul prin care îi cerea permisiunea.

- Nu!, îi zise Lucinda. Era supărată pe el, pe mama, pe toți. Nici ceea ce făcuseră părinții ei nu avea nicio logică; să insiste cu o căsătorie care știa că avea să îi pricinuiască rău lui Milly, căci Milly îl iubea pe Edward Scott, nu avea sens, din moment ce între ei era atâta dragoste. De altfel, îi ura pentru că nu văzuseră mai înainte ceva ce realiza ea tocmai acum: de mii de ori s-ar fi potrivit lui Quentin Lucinda decât Millicent. Își reținu lacrimile, dezgustată de propriul egoism.

Benjamin se așeză oricum și își privi copila. Plină de noroi încă, din grădină, cu chipul plâns și obrajii roșii, Lucinda nu mai părea Lucinda, deși încerca foarte tare să mențină aparența aceleiași ființe. Lucinda se transformase, iar asta nu însemna decât un singur lucru; venise momentul ca Benjamin să își piardă fiica cea mică, rațiunea familiei.

- Prin silă am cunoscut-o pe mama ta, zise ușor în intimitatea formată de corpurile lor. Lucinda pufni și își dădu ochii peste cap. Nu voia să audă o altă poveste fantastică a alor săi; o avea și ea pe a sa. Practic, am cumpărat-o de la unchiul tău, fratele ei, zâmbi Benjamin nostalgic. Lucinda însă reconsideră oferta de a auzi o poveste, privindu-l încruntată pe tatăl său. Nu i-am spus cine sunt, bineînțeles!, râse acesta. Am dus-o în gura lupului, a mea însă, făcând-o să creadă că fuge de mine. Lucinda își sprijini capul de genunchi, ascultând de data aceasta plină de interes. În noaptea nunții noastre..., continuă Ben.

- Nu vreau să știu!, sări ea imediat, pentru că nu voia să cunoască aspecte ce țineau de intimitatea părinților săi.

- În noaptea nunții noastre m-a alungat, insistă Benjamin, trecând peste pudoarea Lucindei.

- Serios?, întrebă încruntată Lucinda, nedându-și seama de ce mama ar fi făcut una ca asta. Tatăl ei era cel mai dulce și mai răbdător bărbat din Univers. Ea și Milly nu aveau să mai găsească un astfel de soț. Era prea rar.

- Tot ea a venit la mine, ridică Ben din umeri, mândru parcă de el.

- Nu voiam să știu!, îl dojeni Lucinda. Mama ar fi făcut o criză dacă ar fi aflat că soțul ei discuta astfel de aspecte cu fiicele sale.

- Eu cred că ar trebui, spuse Benjamin și își studie din nou fiica. Nu mai ești un copil, Lucinda, fie că vrea mama ta să accepte asta, fie că nu. Înghiți în sec, cu sufletul tremurându-i în sine: În curând te vei căsători... Lucinda clipi în direcția lui, ignorând singurul nume care îi venea potrivit în minte. Nu vreau să o urăști pe Millicent doar pentru că ne-am propus să facă ea prima o partidă.

- Nu o pot urî pe Milly, zise rapid Lucinda. Nici nu se gândise vreodată la a-și urî sora. Pur și simplu nu era vina ei și, dacă stătea să-și observe tatăl, nu era nici vina lui și nici a mamei. Nu era vina nimănui că se convinsese să îl urască pe marchiz, pentru ca mai apoi să se hotărască să îl iubească.

- De altfel, draga mea, dacă îl iubești pe marchiz, e numai al tău!, îi zise Benjamin, pentru că voia să se asigure că înțelegea asta, că nu se punea înaintea fericirii sale.

Atunci Lucinda realiză că nu părinții ei fuseseră o piedică la căsătorie, ci motivele legate de marchiz. Quentin era un bărbat de treizeci de ani, trecut printr-o căsătorie nefericită, bărbat care rămăsese paralizat înaintea sinuciderii Louise, amintindu-și de sinuciderea propriei soții. O iubise pe Jullie, atât cum știuse atunci. Jullie îi sfâșiase sufletul și îl făcuse să rămână împietrit. Jullie greșise față de el, iar Quentin era posibil să nu mai ierte greșeala aceea niciodată. De altfel, faptul că ținea camera fostei marchize plină de lucrurile sale o făcea să își dea seama că Jullie însemna ceva pentru el, încă. Poate că după ea nu exista loc de altă iubire.

- Nu se poate..., articulă.

- Eu cred că da, zâmbi Benjamin.

- Nu!, dădu aceasta vehementă din cap. A zis că l-aș face nefericit, tată...

- A zis el asta?, râse Benjamin, mijindu-și apoi ochii.

- Da...

- Și până acum cum l-ai făcut să fie?, întrebă curios.

- Furios!, izbucni Lucinda.

- Și el pe tine?

- Și mai furioasă!, se încruntă aceasta, realizând că era posibil ca ea și Quentin să fie două cauze pierdute.

Oftând, contele își așeză mâna pe umărul fiicei sale și îi zise:

- Cred că e un început bun.

- Nu se poate, tată!, se plânse Lucinda în continuare, dând glas celei mai mari temerri a sale: Nu mă iubește!

Benjamin oftă și se ridică, șoptindu-i la ureche:

- Dacă tu zici...

Rămasă cu Ford, Lucinda oftă. Ziua aceasta era din ce în ce mai lungă, iar ea mai avea prea puțină răbdare. Realiză totuși că o dilemă interioară pica: tot timpul acesta, Lucinda își dorise să îl urască pe marchiz pentru că știuse că nu o va iubi vreodată. Fuseseră vecini atâta timp, iar el nu o privise niciodată. Se învârtiseră în aceleași cercuri, iar tot ce făcuse fusese să o critice. Poate că pasiunea ardea proporțional în fiecare, dar iubirea... Se îndoia că aceasta venea de la marchiz în egală măsură cum reverbera cea din pieptul său.

În rest, nu erau multe răspunsuri la întrebările ei. Dacă lady Gregory spunea adevărul, altcineva umblase în dormitor înaintea de venirea acesteia. Era plauzibil. Nu voia însă să creadă nimic. Nu mai putea crede în nimic, din moment ce nu reușise să dezlege cu adevărat niciun mister.

Tot ce conta era că nu o putuse salva pe Louisa.

În curând, nu avea să mai poată salva nici pe sine. Îl iubea pe Quentin și o durea când realiza că o alegea pe Millicent în detrimentul său. Sufletul ei avea să se simte trădat și la fel de nefericit ca în prima zi în care realizase că nu se potrivea cu Rivershade, că nu îl iubise niciodată. Și dacă o dezamăgise într-atât lipsa iubirii, prezența ei, acum, avea să o facă și mai dezamăgită. Avea să nu mai existe speranță pentru Lucinda. O durea că avea să fie nevoită să îl uite pe marchiz.

Dar atunci, Lucinda hotărî că nu avea să uite cu una, cu două. Nu putea să uite ceva ce nu se întâmplase concret încă, nu?

*

În dormitorul său, marchizul își terminase baia, realizând că misterul în această poveste atingea climaxul. Cine o ucisese pe Louisa și de ce? Mai rău de-atât, își dăduse el seama când valetul său îl anunțase, Rivershade era de negăsit. Aplicând sigiliul pe cea din ultimă misivă către soldații din apropiere, Quentin realiză că răspunsul zăcea în ultima persoană. Și, pentru că nu voia să îl piardă, nu voia ca acesta să scape nepedespit de nebunia sa, Quentin avea să organizeze trupe de-a lungul moșiei și avea să trimită vorbă ca Rivershade să fie căutat.

Trebuia să plece să îl caute chiar el dacă voia ca treaba să se facă cu simț de răspundere. Un gând însă îl neliniștea: dacă acest individ se asundea în casa lui, Lucinda era în pericol. Lucinda fusese însă în pericol din prima zi.

Lucinda...

Copila care vorbise ca o needucată în salonaș unei mame îndurerate. Zâmbi. Lucinda era plină de un curaj nebun, genul acela de curaj care poate isca o revoltă, la nevoie. Dacă aveau să existe prea multe Lucinda în lume, în curând absolutismul iluminat avea să fie înlocuit cu democrația atenienilor. Și probabil că avea să fie vai și-amar de omenire.

Totuși, hotărî că Lucinda era a lui. Și, pe lângă faptul că trebuia să o felicite că rezolvase misterul clemei - lady Gregory trebuie să o fi luat pentru a o apăra pe fiica ei -, tebuia să se asigure că era bine. O marcaseră evenimentele de azi. Pe el unul cu siguranță îl marcaseră. Nu se putuse gândi decât la Jullie. În ce îl privea, Quentin deslușise misterul amantului, astfel că toată povestea avea contur acum pentru el. Oftă. Totuși, nu voia să se răzbune pe Rivershade pentru că îl încornorase, ci pentru ce îi făcuse Lucinde și Louisei. Privi la peretele unde cândva fusese o ușă. După ce povestea asta se va fi încheiat, avea să pună să fie dărâmat. Suficiente fantome îl bântuiseră până acum. Era timpul să își acorde câteva clipe de fericire, cine știe, poate chiar o viață plină.

În timp ce se gândea la toate astea, ușa se deschise. Știa cine era înainte ca micul Ford să fie eliberat pe podea și să vină să se mângâie de picioarele lui goale. Purta un simplu halat și, din câte observă, și Lucinda la fel. Fata aceasta nu era întreagă la minte dacă avea impresia că după o lună de preludiu avea să se controleze în ce privea perechea aceea de sâni păcătoși sau chiar triunghiul cald dintre picioare.

- Poți dormi aici dacă te simți mai bine, îi zise Quentin, intuind că venise pentru protecție. Se spălase - putea simți mirosul de florid e aici - și își lăsase părul desfăcut să atârne pe spate. Eu trebuie să plec, o înștiință când aceasta se apropie suficient de mult de el.

Și-ar fi dorit să îi prindă mijlocul pe după mână, să îi sărute obrajii, să ofteze. Nu avea însă timp de asta, iar ea era posibil să înțeleagă greșit tandrețea aceasta. Quentin nu voia să o constrângă cu nimic la momentul potrivit.

- Quentin, săptămâna viitoare voi pleca, zise aceasta, sprijinindu-și trupul de a-l său, obligându-l practic să îi cuprindă trupul în brațe.

- Petrecerea s-a încheiat de-acum, o făcu acesta să înțeleagă că nu se mai putea vorbi despre un eveniment când moartea dansa și Hathelworth.

- Exact!, oftă Lucinda și zâmbi într-o parte: Nu ți-ai îndeplinit scopul, știi?

Quentin nu putea ignora această afirmație triumfătoare. Hotărî că era cazuls să o mai chinuise o zi, să o vadă cum interpretează extrem orice cuvânt de-al său.

- De fapt, dacă te referi la cererea în căsătorie, i-am cerut deja mâna tatălui tău, îi zise.

Lucinda simți că este cuprinsă de un val de căldură și de o tristețe profundă. Se ridică pe vârfurile degetelor de la picioare, luă o gură mare de aer și îngâimă:

- Știu că voi regreta asta mâine, poimâine, peste zece sau douzeci de ani. Știu că e greșit. Dar vreau să dormi cu mine...

- Nu, Lucinda, îi zise el prinzându-i capul după ceafă, tu vrei mai mult de-atât... Și îi sărută lobul urechii, fiind martorul pielii care se furnica, fâcându-i sânii să se împingă dornici în pieptul său.

- Da, oftă aceasta.

Quentin se îndepărtă, apropiindu-se mai mult de pat, deși aceasta putea fi o mișcare greșită, dat fiind faptul că Lucinda îl urma.

- Iar eu nu pot face cu tine aceeași greșeală pe care am făcut-o cu Jullie, decretă el. Nu se putea lăsa curpins de pasiune acum. Nu cu ea, care era pasiunea întruchipată. Se putea muri din prea multă pasiune.

- Dar eu nu sunt Jullie!, își așeză o mână pe umărul său și îl privi încuntată. Nu vezi? Viața e atât de scurtă... Ce mă împiedică mâine să mor?, continuă pledoaria despre efemeritate.

Quentin se încruntă, deranjat de ideea cum că ea ar fi putut mâine să nu mai fie. Întorcându-se cu fața spre ea și așezându-se pe marginea patului, o trase în brațele sale și îi șopti:

- Eu!

- Quentin..., gemu aceasta când gura lui se lipi neintenționat de gât.

- Lucinda..., îi șopti acesta numele, realizând că două persoane egale deveneau acum ispită și moarte pentru celălalt.

- Îți poți imagina că sunt Milly, îi șopti aceasta când îl simți oprindu-se.

Marchizul pufni și o trase peste el, în pat.

- Nu am nevoie să îmi imaginez că ești Milly! Eu pe tine te doresc!

Și, toate barierele pe care le pusese de la moartea lui Jullie între el și ceilați se sfărâmară când o sărută. Buzele fetei erau dulci, părul ei se revărsa peste amândoi, făcându-l să tremure de dorință. Îl durea. Din prima zi îl duruse să fie atât de aproape de ea și să nu facă tot ceea ce inima simțise, să o ignore. Îi prinse trupul în brațele sale și o rostogoli sub el, impunându-și greutatea între picioarele sale. Îi privi ochii plini de pasiune, ochi care deveniseră mai întunecați ca oricând. Lucinda își mușcă buzele, respirând greoi. Un sân îi ieșise din halat,spre deliciul privirii sale.

- Vreau să știu că asta e ce vrei, Lucinda, îi zise el în timp ce cuprindea evadatul în mână, trecându-și degetele peste sfârcul acesteia. Nu vrei să fii fecioară în patul soțului tău?, o tachină, ciupind carnea întărită.

Lucinda își dădu ochii peste cap și îl prinse între picioarele sale:

- Nu vrei să taci și să mă iubești?, i-o tăie aceasta.

- Lucinda..., zâmbi el și îi desfăcu halatul, lăsându-i pieptul să se prezinte mândru înaintea sa. Ți-am mai spus vreodată că ai un suflet frumos?, o întrebă.

- Poți să-mi vezi sufletul, Quentin?, îl întrebă aceasta. Acesta aprobă, moment în care Lucinda căută cordonul halatului pentru a i-l desface și pentru a-l dezgoli. Era tot ce-și imaginase că putea fi. Și eu..., oftă și se ridică ușor în sus pentru a-i săruta buzele. Vreau să știu că după ziua asta vei fi tu, Quentin!, îi zise înainte ca acesta să își coboare mâna pe coapsa ei. Iart-o pe Jullie! Iartă pe oricine ți-a făcut asta! Nu mai contează... Fiecare a plătit în felul său. Vreau să fii fericit, Quentin. Și, pentru că amenința să izbucnească în plâns, Lucinda se lăsă pe perne și adăugă: Măcar acum, spre finele vieții.

- Ai chef de joacă, Lucinda?, o privi acesta pe sub ochi, îndepărtându-și halatul și trăgând acum de al ei, făcând-o să se întoarcă pe burtă când îl lepădă. Din poziția aceasta, Lucinda înghiți în sec, realizând cât de expusă era acestui bărbat. Îi simțea corpul peste al său, îi simțea trupul dornic în al său.

- Am emoții, de fapt..., gemu aceasta când îi simți masculinitatea atingându-i posteriorul.

- Să nu ai, și o sărută pe umăr. Deși, ar trebui să-ți spun că ești prima și pentru mine, îi șopti la ureche.

Lucinda se întoarse înapoi pe spate și se încruntă înaintea lui:

- Prima?

- Nu am mai fost cu virgine, recunoscu acesta. Îi prinde genunchiul și îi ridică mult piciorul, expunându-i corpul privirii sale. Îi atinse încet feminitatea, făcând-o să își închidă ochii. Nu își dădea seama cum știa acesta cum să o atingă încât o făcea să simtă mii de fiori în corp. E posibil să te doară. Așa am auzit.

- Asta nu mă liniștește, oftă ea, deși, când făcea asta, Lucinda uita de orice grijă. Prinse perna în mâini și gemu, căci pe când de rapidă mișcarea, pe atât de mare plăcerea, până ce corpul i se stringea în jurul unui punct, amenințând să explodeze.

- Să-mi spui ce simți, o rugă acesta, moment în care Lucinda simți că atingea orgasmul.

- Nu cred că există cuvinte pentru asta!, icni ea.

Atunci, în timp ce era cuprinsă de spasmele plăcerii, neștiind de ce se putea agăța pentru a-și descărca plăcerea, trupul lui Quentin se uni cu al său, dintr-o singură mișcare fermă, mișcare care nu îi surpimă însă plăcerea.

Odată încetat orgasmul, și simțindu-l în ea, trupul ei îl acapară, trăgându-l cu totul în trupul său cald. Se încruntă, neștiind cum să interpreteze ceea ce simțea. Quentin, în schimb, nu se mișca, ci îi urărea reacțiile plin de interes:

- Te doare?, o întrebă acesta, încercând să își rețină balansul spasmodic al trupului, conștient de cât de strâmt putea fi corpul Lucindei, totuși cât de bine i se potrivea. Părea ca și cum unul fusese făurit după celălalt.

- Nu..., se încruntă ea. Mă simt însă ciudat. Pe tine de doare?

- Nu ai idee!, găsi el potrivit să o anunțe.

- Quentin, nu vreau să te rănesc!, zise Lucinda și, fără să-și dea seama, se strânse și mai tare pe el, făcându-l să închidă o clipă ochii de teama că avea să termine prea curând.

- Atunci, spune-mi că pot să mă mișc!, insistă acesta.

- Asta așteptai?, se încruntă Lucinda în direcția lui. Să îți spun eu să... te miști? Bine, Hetherford, dar de unde să știu eu când trebuie să faci tu ce trebuie să faci tu? Cum poți să...?

Atunci, Quentin își mișcă trupul, realizând că avea să se termine mai repede decât își dorea. Ttrebuia să se controleze, însă, mai ales că își dorea pentru ea încă un orgasm. O făcu să înghită în sec în momentul în care simți mișcarea. Era ceva extrem de ciudat la această intimitate, ceva ce îi crea fiori și mai pătrunzători în întreg trupul. Își mușcă buzele și îi spuse:

- Acum mă simt și mai ciudat... Ar trebui să doară?, întrebă nedumerită. Simțea cu adevărat lucruri dubioase, dar numai despre durere nu putea fi vorba.

- Așa am auzit, strânse el din dinți, pentru că în momentul acesta nu îi ardea să mai discute despre asta.

- Lumea minte, decretă aceasta și îl cuprinse în brațele sale, simțind cum trupul lui se mișcă din ce în ce mai repede. Ceea ce avea să vină acum, realiză Lucinda, avea să fie și mai bine decât prima dată. Pur și simplu o simțea. Asta e infinit de bine..., gemu în urechea lui.

Desfăcându-i picioarele și mai mult, Quentin se împlântă cu sete în ea, realizând că nu o rănea. Avea nevoie să își găsească eliberarea sau avea să moară. Atunci, când simți că mai avea puțin și se termina, Lucinda fu din nou cuprinsă de spasme puternice, strângându-l disperată în brațe și strigându-i numele.

Iar înainte de a termina, Quentin se asigură că se retrage, nerefuzându-i însă un ultim orgasm.

Acest roman a fost unul al sexualității mocnite. Fiind vorba despre o lună, de dragul sentimentelor reale, nu mi-am permis să îi împerechez încă din început. Am zis că mai înainte să se cunoască, să se urască și apoi să se iubească. Sper că înțelegeți :)

5060 de cuvinte