El însuși fusese șocat să realizeze că Louisa fusese însărcinată și că printr-un accident îngrozitor pierduse odrasla care nu putea fi a nimănui altcuiva decât a lui Rivershade. Totuși, cel mai tare îl îngrijorase Lucinda; cunoștea prea bine faptul că fata nu își dorea în mod expres copii; să vadă cum o surată de-a ei trece prin chinurile unui avort putea să o facă să nu își mai dorească niciodată copii, ceea ce, din varii motive, îl îngrijora teribil acum. Prin urmare, după ce un doctor fu chemat fără a se distruge voia bună a picnicului organizat în acea după-amiază, pornise în căutarea fetei. Nu știa prea bine ce avea de gând, deoarece i se întâmplase odată să fie martorul morții propriului copil, dar știa că voia să obțină acordul ei, fie și tacit, cum că, la un moment dat, unul extrem de apropiat, avea să accepte că va da naștere copiilor.Practic, voia să o asigure că așa ceva nu i se va întâmpla ei, deși nimeni nu putea garanta una ca aceasta. Se cutremură înaintea ideii că Lucinda va fi obligată să piardă un copil și poate nu o singură dată.

Pornit în căutarea ei, realiză că ușa dormitorului fostei strppâne era ușor întredeschisă. Se încruntă și intră în cameră. În curând, Quentin rămase mut.

Puful din perne se împrăștiase peste tot, câteva cioburi atârnau într-o parte. Oftă. Asta nu putea fi decât opera Lucindei. În cele din urmă, după ce prinse un mănuchi de pene în mână și le dădu drumul, auzi și glasul inculpatei:

— Să știi că nu îmi pare rău, zise fata cu un glas monoton. Quentin se apropie de pat. Fata era sprijinită de acesta, așezată pe jos. Obrajii i se înroșiseră, iar corpul îi tremura ușor. Merita, continuă fata, ridicându-și ochii spre el. Amintirea ei merita asta! Își trase nasul, un alt semn pe lângă ochii roșii, că plânsese. Quentin nu înțelese inițial de ce plângea Lucinda, dar în momentul în care aceasta adăugă: Merita să îi arunci toate lucrurile pentru ceea ce ți-a făcut!, Quentin își dădu seama că într-un mod ezoteric, unul pe care mai târziu, după doi, cinci, zece ani nu îl va putea explica oricum, femeia citise direct în sufletul său.

Și ce fusese în sufletul lui Quentin când văzuse sângele...

Bărbatul oftă, amintindu-și de Jullie care, în această cameră, expulzase din trupul ei o biată făptură, aceeași Jullie care îi jurase iubire la altar și perpetuarea neamului. Totuși, în clipele în care o ținuse în brațe, nu la reproducere se gândise Quentin.

Se așeză pe jos, lângă Lucinda.

— Jullie nu a vrut să dea naștere copilului meu, îi explică fără prea multe înflorituri.

Lucinda înghiți în sec, își mușcă buzele și îl întrebă:

— Deci era al tău?

Sigur că apărea îndoiala. El însuși se îndoise, pentru că aflase de relația extraconjugală și nu putea să nu îi privească pântecul fără să se întrebe dacă el era autorul acelei vieți sau altcineva. Totuși, când Jullie îi spusese că nu avea motive să se îngrijoreze, că iubitul ei nu ar fi putut face asta pentru că nu îl mai văzuse de la ultima petrecere de anul trecut, Quentin nu putuse să nu o disprețuiască mai tare. Puțin conta filiația copilului, cât conta infidelitatea ei. De fapt, momentul în care rămăsese grea însemnase recunoașterea expresă a adulterului. Jullie se schimbase în acele luni; dormea puțin, mânca puțin, avea mereu câte o replică acră. Blânda Jullie dispăruse, iar Quentin suspectase probabilitatea ca iubitul ei să nu îndrăgească prea tare copiii.

— Da, era al meu. A ținut să mă informeze cu privire la asta. Apoi își drese glasul, pentru că îi revenea în minte ușurarea de pe chipul ei în momentul în care medicul îi spusese că pierduse copilul. Ziua aceea fusese și cea în care Quentin nu o mai atinsese niciodată, iar ea avusese grijă să nu rămână însărcinată cu acest amant. Atunci am renunțat la relația noastră și mi-am acceptat prostia de a mă deda unei pasiuni trecătoare. Din câte poți vedea, nu se mai putea controla; îl iubea prea tare.

Lucinda înțelese și își lăsă capul pe umărul său. Nu aveau nevoie de cuvinte.

— Cred că ai iubit-o cu adevărat pe Jullie, Hetherford. Ai acceptat-o, ai păstrat secretul, i-ai făcut pe plac, deși erai soțul încornorat. Am dreptate?

— Nici pe departe, zise el. Am tăcut pentru că numai asta mă puteam pedepsi pentru că mă aruncasem în iureșul emoțiilor interzise. Era vina mea. Am plătit un preț.

— Îți place să te pedepsești, Quentin?, îl întrebă aceasta.

— Doar dacă e necesar, ridică acesta din umeri. Faptul că nu îmi păsa cu cine mă înșela, ci mai degrabă că o făcea, faptul că acum nu îmi pasă cine e el, dacă mai trăieșet, dacă mai există, îmi întărește convingerea cum că nu am iubit-o. Asta dacă vrei să ne limităm la iubire.

— Nu mă limitez la nimic, Quentin. Îți spun doar că eu cred că ai iubit-o, deși ești prea mândru să recunoști asta. Faptul că nu te mai interesează deloc persoana ei îmi dă de înțeles doar că ești un om al extremelor; urăști și iubești cu aceeași intensitate. Quentin ridică din umeri și zâmbi. Poate că îl cunoștea mai bine decât el pe sine. Lucinda oftă și își închise ochii, deoarecea mintea îi rămase poticnită asupra unei idei, căreia îi dădu glas în timp ce la fereastră se adunaseră rândunele. Cine e acest el? Asta vreau să aflu, chiar dacă mă va priva de fiecare moment al petrecerii tale îngrozitor de banale.

Quentin pufni. Se bucura că nu era într-atât de afectată, încât să fie lipsită de umor. Atunci, mânat de jovialitatea momentului, Quentin își drese glasul și spuse:

— Te invit la o cană de ceai nocturnă! După ce adorm toți, vino în bibliotecă să ne continuăm cercetarea!, îi propuse.

— A noastră?, ridică Lucinda din sprâncene. Credeam că nu îți pasă, domnule.

— Dar simt că ție îți pasă, îi atrase atenția.

Lucinda zâmbi involuntar, ulterior redeveni serioasă – sau cel puțin încercă – și îl întrebă:

— De când faci atâtea lucruri pentru mine, Hetherford?

Ridicându-și un picior lung și analizându-i atent trăsăturile, Quentin susținu:

— De când nu te mai jignesc. De când nu ne mai jignim.

— Asta trebuie să rămână între noi, fu de acord Lucinda. Deși sunt convinsă că va dura până ce unul dintre noi va arunca jignirea. Lucinda oftă și își întinse spatele, scoțându-și în evidență pieptul pe care Quentin avea obraznicia să îl privească direct.

Apoi, după ce aceasta reveni lângă el, pe umărul său, Quentin îi zise:

— Mama ei merită să știe...

— Nu!, dădu aceasta negativ din cap.

Acum regreta că dăduse glas ideii de față cu ea. Sigur că trebuia să îi spună lui lady Gregory că fiica ei fusese însărcinată și că acum avea nevoie de odihnă din cauză că nu mai era.

— Lucinda, nu îți cer permisiunea. Asta e o certitudiine. Mama ei poate lua măsuri.

Lucinda își ridică privirea și îi zise:

— Acum nu mai e nimic de făcut. Măcar cu atât putem fi de acord. Nu există măsuri de luat din moment ce nu există copilul. Asta dacă acest copil nu mai există, înghiți în sec până ce el dădu afirmativ din cap. Totuși, ar trebui să ne concentrăm atenția spre o altă problemă, nu pe lady Gregory.

— Ce problemă?, întrebă curios.

— Dacă Louisa are o relație atât de bună cu Rivershade, încât ei sunt așa de intimi, de ce ar face asta?

— Ce vrei să spui?, o privi Quentin în ochi. Ceea ce tocmai s-a întâmplat a fost un accident.

Lucinda se încruntă de parcă nu înțelegea ea ce spunea ei.

— Ba nu. Era acolo, la baza scărilor, când Louisa s-a întors cu fața spre mine și s-a aruncat pur și simplu.

Acest aspect schimba cu mult situația în care se afla Louisa și îl îndârjea pe Quentin în misiunea de a-i comunic lui lady Gregory belelele în care se băgase fiica ei. Mintea lui începu să funcționeze rapid, găsind motive, imaginându-și conversații, când o auzi pe ea întrebând:

— Să se fi certat? Când Quentin nu răspunse, simți nevoia să își justifice ideea: Un copil de șase luni e destul de greu de justificat, cred.

— Este al naibii de greu de justificat, Lucinda, zâmbi el. În inocența sa, nu se aștepta ca Lucinda să înțeleagă cum se fac copiii. Voia să evite un subiect sensibil, deși, indirect, tot acolo ajungea.

După câteva secunde, o auzi șoptindu-i din nou numele, cu capul greu lăsat pe brațul său din nou:

— Quentin?

— Hm? Își lăsase obrazul peste capul ei, inspirând mirosul florilor din părul fetei. Lucinda avea întotdeauna un miros special. Poate că dacă nu ar fi fost păcătoasa de aluniță dintre sânii ei, ar fi recunoscut-o după miros.

— Ți-am spus că nu vreau copii?, întrebă aceasta pe un glas șoptit.

— Nu vreau să aud prostiile astea!, îi interzise Quentin. Nu putea să îi dea apă la moară cu această idee nefirească.

— Când am spus asta, continuă Lucinda, m-am referit că nu vreau să am copii cu bărbatul nepotrivit. Rivershade e bărbatul nepotrivit, își lămuri fraza.

Quentin înțelegea. Rivershade era nepotrivit. Apoi, gândindu-se la Lucinda ca femeie cu copii, nu putu să nu cerceteze în minte toți tipii eligibili care ar fi putut să îi facă acei copii. Îi era impsibil să găsească un astfel de băbat, moment în care o întrebă:

— Cine ar putea fi portivit pentru tine, Lucinda?

— Îmi vine mie un nume în minte care a rezistat vitejește la toate aberațiile pe care le-am spus, râse ea.

— Îl cunosc?, zâmbi Quentin, conștient că despre el era vorba. Lucinda ridică din umeri, semn că nu știa. Oricum, te căutam pentru că vreau să te examineze medicul. Ne așteaptă acum în camera ta.

— Sunt bine, Quentin!, se încruntă aceasta când îl observă că se ridică în picioare.

— Ssst. Hai acum!, îi dădu el mâna pentru a se ridica.

— Dacă îmi promiți că nu îi spui lui lady Greogroy, privi sceptică spre degetele sale.

Quentin zâmbi:

— Nu știu dacă îți dai seama, domnișoară, dar aici eu sunt domnul și stăpânul tău.

— Amuzant, zise aceasta, eu nu văd niciun stăpân.

Și se ridică, ajutată de puterea sa. Atunci, ajungând la unison cu chipul său, Quentin insinuă:

— Poate îl vei vedea mai bine când îți voi spune că ești obligată să cureți aici după ce termină doctorul cu tine.

Lucinda își așeză degetele pe pieptul său și începură să meargă spre ieșire când îl întebă, sfidătoare:

— Ai impresia că mă poți controla?

— Nu, Lucinda, îi șopti în ureche. Știu asta!

— Prea bine, domnule! Clipi spre el înaintea de a intra în dormitor pentru a fi examinată de medic. Nu fac nimic!

Totuși, treizeci de minute mai târziu, Lucinda strângea atentă lucrurile doar pentru că marchizul îi spusese că era posibil să găsească mai multe scrisori de la amantul Julliei în acea cameră.

*

Ben și Larry tocmai ce se ridicaseră de pe pătura de picnic, odată cu ceilalți membri. Lucinda nu se întorsese. Quentin dispăruse în casă. Hillary își făcea, evident, griji, deși relaxarea soțului ei îi spunea că nu era cazul să îl considere pe lordul Hetherford un obsedat sexual. Se îndreptau spre casă, ea la brațul lui, aranjându-și rochia, când auziră glasul lui Rivershade în urma lor:

— Lord Guilford!

Benjamin strâmbă din nas și se opri la insistențele soției sale; totuși, nu se putu abține să nu întrebe aparte:

— Ce vrea ăsta?

— Nu știu, dar fii drăguț!, insistă Hillary și zâmbi spre Henderson. Lord Rivershade!, exclamă. Ce face mama dumneavoastră?

De fiecare dată când Hillary nu știa ce să spună, întreba de mama unuia sau a altuia. Benjamin învățase deja acest șiretlic și începuse chiar el să întrebe de tații diverșilor oameni cu care nu prea avea ce vorbi. Ar fi fost macabru însă să îl întrebe pe Rivershade ce făcea tatăl lui, mort de atâția ani. Da, foarte macabru.

— E bine!, își drese Rivershade glasul și privi încruntat spre zâmbetul complet ascuțit al lui Hillary. Lăsându-și glasul, vorbind în șoaptă, se aplecă înainte și șușoti spre cei doi: Trebuie să vă spun ceva, lord Guilford. Apoi, când Hillary insistă să rămână să audă și ea acest secret, Rivershade insistă: Ceva ce urechile unei doamne nu poate auzi!

Hillary dădu să protesteze în stitlul caracteristic, dar Benjamin i-o luă înainte, ușor plictisit de câte ori auzise în viața lui sintagma aceasta:

— Soția mea a născut doi copii, a împușcat un bărbat și a rupt nasul unui altuia. Crezi că e prea delicată să audă orice ai de spus?

Henderson clipi uimit câteva secunde spre contesă. Hillary era o femeie neobișnuită, iar poveste lor de dragoste se menține epică, aidoma celei din momentul în care se cunoscuseră. Se părea că fiicele lor nu se lăsau mai prejos. Fiicele lui Benjamin voiau să trăiască aventuri la fel de încântătoare ca cele ale părinților acestora.

— Prea bine!, oftă Rivershade și înghiți în sec, aruncând vestea: Între fiica dumneavoastră, Millicent, și lord Hetherford se petrec lucruri necurate!

— Zău?, întrebă serios Benjamin, pentru că observase și el lucrurile acestea necurate.

— Lord Roxborough poate garanta!, insistă Henderson. I-am prins într-o poziție compormițătoare în bibliotecă, șopti pe un glas plin de înțeles.

Sigur că asta îl îngrijoră pe Benjamin și cu siguranță și pe Hillary. Pentru ei, poziție compromițătoare arăta cu adevărat devastator, interzis. Nu aveau de unde ști că era vorba despre un sărut. Și sărutul era ceva îngrozitor, dar, ca părinți neobișnuiți, Ben și Larry nu îl putea incrimina. Nu atâta timp cât nu le lăsa fata gravidă.

— De ce trebuie să fie mereu biblioteca?, oftă Benjamin plictisit deja de compania lui Rivershade.

— Poftim?, întrebă încurcat contele.

— Eu unul, de exemplu, prefer natura, sugeră Ben, ridicând ușor din umeri.

Rămas câteva minute mut, Henderson insistă:

— Lord Guilford, vă dați seama că o distruge?

— Sigur, zâmbi contele. Și apreciez grija dumitale extrem de reală la adresa lui Millly. Și aș aprecia-o chiar și mai mult, dacă dumneavoastră însuși nu i-ați fi distrus reputației fiicei mele, Lucinda, cu doi ani în urmă. Sper că vă amintiți, îl privi pe sub sprâncene.

Hillary își amintea. Ben și Larry nu știau însă atâtea câte știa acum Quentin despre Lucinda și Henderson, dar ruperea logodnei și bârfele pe ici, pe colo îi făcuseră să-și dea seama că o căsătorie dintre Lucinda și Henderson ar fi fost un dezastru. Benjamin nu fusese de acord cu uniunea de la început. Pe Hillary o încântase pur și simplu ideea că se va înrudi cu contesa de Rivershade, care fusese atât de bună cu familia ei de la bun început. Totuși, în final, realizase că nu ar fi putut să o condamne pe Lucinda la nefericirea alături de Henderson. În cele din urmă, Ben și Larry se consolaseră cu ideea că încă nu venise timpul lui Lucy și că poate trebuia să vină prima dată timpul lui Milly.

— O zi bună, domnule!, îi zise Hillary lui Rivershade. Începură să se îndepărteze, când ea își întoarse capul spre Henderson și strigă: Și salut-o pe lady Rivershade din partea noastră!

Riversahde era furios. În urma lor își strânse pumnii, conștient că Millicent nu avea să plătească pentru jignirea pe care i-o produsese și nici Quentin. Își atinse cicatricea de pe față, simțind nevoia să lovească în cineva. Mutra marchizului ar fi fost preferată.

În schimb, Hillary, care continua să meargă alături de soțul ei, îl întrebă:

— Ce facem?

— Stăm cu ochii pe ei, oftă Benjamin.

— Crezi că ar face ceva care ar atinge, ei bine, reputația ei?, îl privi soția lui.

Benjamin avea prea mare încredere în judecata Lucindei și, dacă aceasta dădea greș, trebuia să se încreadă cel puțin în a lui Quentin care, se presupunea, era mai experimentat. Totul luase o întorsătură pe care Benjamin o regreta în parte; nu ar fi trebuit să o trimită pe Lucy în locul lui Milly niciodată. Nu fusese just față de ea. Probabil că trebuise să stea aici, să îndure prezența lui Rivershade, să se dea drept Millicent. Iar asta era greu.

— Nu, zise în cele din urmă. Dar cred că ar face ceva ar atinge cu siguranță trupul ei.

În lumea lor mai sunt de trăit trei zile. În lumea noastră n-am habar! :)

2678 de cuvinte