— Nu vrei niște șuncă, draga mea?

Lucinda oftă și își privi mama, adăugând calmă:

— Nu, mulțumesc.

Hillary prinse un pahar și carafa cu limonadă proaspătă și le îndreptă spre ea, continuând să o bombardeze cu întrebări:

— Nici puțină limonadă?

Lucinda își dădu ochii peste cap. De dimineață, efectul drogului dispăruse aproape în întregie, deși fata simțea o oarecare moleșeală. Quentin plecase din patul ei – cât de ciudat putea suna asta! – în zori, ceea ce nu ar fi trebuit să o deranjeze atât de tare. De fapt, totul ar fi fost dat uitării dacă nu ar fi fost vorba despre picnicul de a doua zi, organizat la umbra copacilor care creșteau în jurul lacului. Aici trebuia să retrăiască sărutul, aici trebuia să își amintească faptul că părinții ei fuseseră martorii comportamentului desfrânat descătușat. Pătura pe care ea, lady și lord Guilford erau așezați alături de marchizul de Hetherford, prea aproape de lac, astfel încât putea auzi clipocitul apei și mirosul trădării, deborda de tensiune. Și-ar fi dorit acum chiar să stea lângă Henderson, lângă lady Gregory și Louisa sau alături de băiatul ducelui de Roxborough care fugărea fluturi, amenințând să strice desertul așezat pe o masă la umbra unui copac. Și asta ar fi fost mai bine decât să fie martora acestei încordări.

Mama se purta bizar, tata, deși își întinsese picioarele, rezemat de copac, și citea cu un pahar de limonadă în mână, era atent și își dădea ochii peste cap la fiecare minut, iar Quentin privea pierdut peste umăr, la lac. Nu voia să știe la ce se gândea. Își lăsă mâna să cadă pe micul Hetherford care fusese invitat la picnic și care acum torcea în spațiul rămas liber dintre ea și Quentin. Uite pe cineva care ar fi fost dornic să mănânce șunca.

— Cred că nu vrea, lady Guilford, spuse Quentin și își miji ochii pentru a o putea vedea pe contesă. Soarele bătea puternic, cuprinzând cerul într-o îmbrățișare de foc.

Hillary își miji la rândul ei ochii și insinuă:

— Obișnuiți să intuiți dorințele tuturor femeilor, lord Hetherford?

Auzind asta, Lucinda își mări ochii și icni:

— Mamă!

Nu putea crede că mama ei se comporta astfel față de marchiz doar pentru că ea – bine, și el, dar asta era mai puțin important – îl sărutase.

— Era o întrebare, draga mea, pentru lordul Hetherford, zâmbi acidă Hillary

Și pentru că nu exista altă metodă prin care să își facă simțită dorința de a-i fi lăsată intimtatea în pace, ei și bărbatului cu care fusese mai intimă ca oricând, Lucinda apelă la indecența pe care, de altfel, știa că mama ei o ura. Hillary Mont, contesa, era o femeie pudică, era o femeie bigotă, în timp ce fiicele ei fuseseră crescute, ei bine, de un tată mai degrabă ateu. Religia și bunele moravuri contau atât de puțin pentru Millicent și Lucinda, încât prima alesese să fugă după bărbatul iubit, pe când Lucinda... Tresări la gândul infam care îi trecuse prin minte, acela de a considera că îl admirase întotdeauna pe Quentin și că vara aceasta descătușase acea admirație până ajunsese o bestie de necontrolat, nebunie, pasiune, dorință și, de ce nu, încredere. Absurd, nu?

— Am și eu o întrebare pentru tine: ce făceai cu tata la lac?, i se adresă ea lui Hillary. Benjamin oftă și își dădu din nou ochii peste cap, în timp ce marchizul se încruntă. Lucrurile deveniseră prea profunde, prea adânc famililale pentru a asista la o astfel de conversație. Încercă să se ridice și să părăsească perimetrul când, cu un zâmbet nemișcat pe chip, Hillary zise:

— Stai jos, lord Hetherford! Apoi, privindu-și fiica, oferi un răspuns neașteptat: Dacă te interesează așa de tare, intenționam să fac exact ce făceai tu cu marchizul.

Benjamin Mont se înecă într-un râs care aproape că îl ucise. Nimeni nu îi dădea atenție, în afară de Quentin care îi întinse un șervet, întrerupând pentru o secundă schimbul de priviri dure dintre mamă și fiică. Lucinda era dezarmată. Nu credea că mama ei va răspunde astfel. Înghiți în sec, își semeți pieptul și acuză:

— Rușine să îți fie, femei la patruzeci și patru de ani ce ești!

Hillary râse:

— Măritată! Femeie la patruzeci și patru de ani ce sunt și măritată. Apoi, cu o bunăvoință ieșită din comun, sarcastică, o întrebă: Tu ești?

Lucinda rămase fără cuvinte. Așa era. Nu era. Iar pe lângă asta, bărbatul cu care se prostea dorea să se căsătorească cu Milly, lucru indezirabil, bineînțeles. Oftă. Simțindu-i jena, Quentin își drese glasul și încercă să schimbe subiectul:

— Cred că discuția e prea intimă ca să...

— Te-ai gândit la intimitatea asta când îmi sufocai copila în lac?, i-o tăie Hillary. Domnule, mă așteptam la dumneata, văduv fiind, să ai bun-simț, să ai respect față de tinerele fără minte, - într-un colț Lucinda icni - și să te comporți fără reproș. Alminteri, nu mi-aș fi trimis fata aici, singură, să îi sucești mintea puțină care i-a mai rămas – un al doilea icnet – spre deliciul poftelor dumitale barbare. Alminteri...

— Hillary..., încercă să o oprescă Benjamin, pentru că ce era prea mult era periculos pentru conștiința de mai târziu a soției sale.

— Poate că mă salva!, sări în apărarea ei Lucinda. Poate că mă înecam.

— Sigur că da!, își înălță Hillary ochii spre cer. Și pe care dintre voi vă salva? Pe Millicent sau pe Lucinda? Marchizul se încruntă, realizând acum. Da, domnule! Da! Cu toții știm că e o mascaradă, iar dumneata profiți de viitoarea dumitale cumnată. Cumantă, domnule! Cumnată! Quentin doar clipi, fiind conștient și singur de asta, fără să i se țină morală. Și, Lucinda, nu pot să cred că-l aperi pe omul pe care îl detestai!, i se adresă mama.

Roșie la chip din cauza adevărurilor pe care Hillary le enunța, Lucinda i se adresă:

— Află că nu îl mai detest!

De data aceasta, informația ajunse la Quentin care își întoarse capuls pre ea și o întrebă uimit:

— Chiar nu?

Nemulțumită de obediența fiicei sale, Hillary strâmbă din nas:

— Lord Hetherford, nu cred că trebuie să vă băgați, îl apostrofă din nou pe marchiz.

— Nu vreau să mai discut despre asta, bălmăji Lucinda. Nu îmi e foame.

— Aha!, icni Hillary. Ce alte simptome mai ai?

Dar Quentin o înțelegea. Senzația de moleșeală nu trecuse complet și probabil că atâta căldură nu îi făcea bine. Întinzându-se spre o altă carafă o întinse spre ea și îi zise:

— Nu vrei să încerci siropul de mure? Sau orice altceva lucru dulce de aici? Te va ajuta. Crede-mă. Lucinda prinse nesigură carafa, fără intenția de a gusta. Nu vrei mai bine să te retragi? Te scuz cu plăcere dacă asta te face să scapi de lady Guildford, îi șopti la ureche, făcând-o să zâmbească fără voia ei.

Lucinda dădu afirmativ din cap, spre disperarea lui Hillary care nu auzise mare lucru. Înainte de a se ridica, Lucinda se aplecă peste marchiz, șoptindu-i după evantai:

— Am citit ceva interesant în scrisori în dimineața aceasta.

— Nț!, se încruntă nemulțumit. Am crezut că te odihnești, Lucinda! Trebuia să uiți de scrisori, măcar azi.

— Nu am mai putut dormi, zise aceasta și își drese glasul. Amândoi știau că dormiseră mai bine îmbrățișați decât singuri, separați. Amândoi se treziseră cu sentimentul că dormiseră așa bine pentru simplul fapt că fuseseră brațele potrivite. Dar acum niciunul nu avea să știe asta. Amantul lui Jullie frecventa Clubul Călăreților, îi împărtăși. Îți sună cunoscut cumva?

— Da, se încruntă acesta și se ridică pentru a o ajuta să se ridice, la rândul ei. Și eu, și Roxborough suntem membri de ceva timp chiar. Este un club dedicat domnilor cu plăceri cabaline. Vindem cai, cumpărăm cai, îi pariem. Chestii care cu siguranță nu ți-ar plăcea. Totuși, dacă ai citit corect, ea îl privi pe sub ochi în timp ce se înălța în picioare, nu îmi dau seama cine ar putea fi. Nu cred că îmi sare altcineva în ochi.

— Nimeni altcineva?

— Nimeni care să îmi vină în minte acum, recunoscu Quentin.

Sub privirile atente ale mamei, Lucinda își netezi poalele rochiei și își dădu părul după urechi. Quentin o urmărea plin de interes.

— Ai vrea să facem o listă?, i se adresă aceasta. Mai încolo, bineînțeles. Acum aș vrea să mă retrag, deși, cred că știi asta, nu voi putea dormi. Îmi e imposibil să dorm. De altfel, dacă vrei să vizităm servitorii mai târziu... Bine. Deși, m-am gândit și la asta și nu cred că e cazul să concediezi pe cineva. Nu cred că ei sunt de vină.

— Asta rămâne la latitudinea mea, îi zise acesta. Când fata își strânse buzele și făcu o plecăciune scurtă, realiză că fusese prea dur cu ea. Ăsta ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă pentru marchiz, unul că redevenea Quentin cel de mult uitat, Quentin cel cu sentimente. Lucinda, îi prinse mâna, făcând-o pe Hillary să icnească în fața unui astfel de gest, află că nici eu nu te mai detest.

Totuși, Quentin avea să își dea seama mai târziu decât Lucinda că Louisa lipsea, că ea și Rivershade se certaseră și că în curând Lucinda avea să vadă un lucru – poate primul, dar cu siguranță nu ultimul – ce avea să o îngrozească teribil în... trei... doi... unu.

*

Nu îl mai ura. Nici măcar nu îl mai detesta pe Quentin. Nu ar fi putut, de fapt, să o mai facă. Poate că era îngrozitor de mândru, de orgolios, infernal de misogin, dar cu siguranță nu putea spune că era lipsit de inimă. În pieptul lui Quentin Mont bătuse odată prea tare o inimă, aceasta fusese blamată pentru exces și încetase să o mai facă. Lucinda înghiți în sec și își duse instinctiv mâna la piept. În pieptul ei mai existaseră bătăi suficiente, deși puține. Acum însă, azi, de câteva zile chiar, de când petrecea prea mult timp alături de cel pe care venise să îl distrugă, inima ei bătea atât de repede încât nu știa dacă ăsta era primul semn al infarctului sau...

Luă o gură de aer și intră în casă, sprijinindu-se de coloanele de la intrare. Nu voia să știe ce simboliza asta. Un lucru era cert: nu avea cum să îl mai urască pe Quentin, nu după tot ce împărtășiseră. Era absurd să se gândească la posibilitatea ca ura să nu fi existat niciodată, ci, în locul ei, să fi existat o gelozie fără margini. Sigur, își amintea ziua în care călărise până aici ca să se uite la Quentin, ziua în care Jullie îi spusese că se mărită cu marchizul. Motivele îi rămâneau străine, deși acum putea desluși, obiectiv, un sentiment pe care mai înainte nu îl băgase în seamă: îi venise să îl ucidă pe acest bărbat pentru că, până atunci, nu o observase pe ea și o observase pe Jullie care petrecerea câteva veri în Guildford.

Aceste idei îi făceau viața chiar și mai grea. Nu numai că nu era potrivit pentru Milly, dar acest bărbat nu putea fi potrivit nici pentru ea. La început, Quentin fusese vehement: o voia pe sora ei pentru că numai aceasta avea îl facă fericită, deși nu se aștepta la iubire. Ea, prin urmare, nu putea face asta. Îi spusese chiar că avea să fie nemulțumit toată viața lui în compania ei. I-o spusese... Prin urmare, ce rost aveau gândurile astea? Ce rost aveau săruturile și ce rost aveau serile în care, spre uimirea amândurora, dormeau mai bne în compania celuilalt decât separat? Mai rău: ce avea să se aleagă de ea când luna se va fi încheiat? Ce făcea cu inima care bătea acum prea tare?

Oftă, realizându-și propria prostie de a simți atât de multe lucruri inexplicabile față de acest bărbat. Făcu câțiva pași, fiind complet în casă. Privi în jur la podelele lustruite, la decorul frumos, la tablouri, candelabru, la toată această moștenire pe care o admirase întotdeauna. I se portivea perfect lui Quentin. Nu existăc casă mai bună pentru el. Își închise ochii și inspiră mirosul bărbatului. Pereții păreau îmbibați cu savoarea pielii lui. Înghiți în sec și realiză că trebuia să se controleze: avea în continuare de discutat cu el câteva aspecte legate de Jullie; misterul nu fusese încă elucidat, ci părea că se amplifica, inclusiv prin acea panglică din hambar. Când își deschise ochii, apropiindu-se de scară pentru a urca la etaj și de acolo la balcon, se încruntă înaintea acesteia când observă că Louisa se afla pe ultima treaptă. Fata era cu spatele. Făcuse un ultim pas pe treaptă și părea că se gândea. Brusc, Louisa se întoarse cu fața, iar Lucinda o putu observa. Avea fața plânsă, trăsăturile schimonosite și o durere de nedescris în suflet.

— Louisa, ce vrei să faci?, se încruntă Lucinda în timp ce nu își dădea seama dacă să o urmeze pe scări sau să rămână în excpectativă la baza lor.

Cât timp Lucinda cumpănea cum era mai bine să facă, fata închise ochii, luă o gură mare de aer, lăsând o ultimă lacrimă să se prelingă pe obraz și își dădu drumul în gol. În timp ce cădea, Lucinda putea jura că auzise:

— El m-a pus să o fac.

Acum, e posibil ca Lucinda să se înșele sau e posibil să nu.

*

Rămas pe iarba verde, Quentin își îndreptase atenția spre siropul de mure din care Lucinda nu gustase. Trebuia să cheme din nou medicul să o consulte. Voia să se asigure că era bine. De dimineață, chemase toți slujitorii din bucătărie și de la mese care ajutaseră la cina de seara trecută. Îi amenințase. Cu toate acestea, niciunul nu spusese nimic. Așa cum zisese Lucinda, și el se îndoia că vreunul dintre ei era vinovat de ceva. Nu exista motivul, în primul rând, iar singura persoană care credea el că ar fi capabilă de așa ceva avea să treacă prin mâinile sale mai târziu. Cu Rivershade nu terminase, deși nu își permitea să facă o scenă și să îl alunge de pe moșie. Putea, dar nu voia. Reputația Lucindei era în joc. A lui Millicent. Se încruntă. Uita că pe Milly o apăra. Uită că exista o Milly.

Se încruntă în schimb și mai tare pentru că îi auzea pe soții Mont discutând înn contradictoriu în modul lor caracteristic. Contesa acuză:

— Numai tu ai învățat-o așa, Ben! Tu ești de vină!

La care contele își ridică amuzat sprâncenele și răspunse:

— Da, mo ghaol, eu sunt de vină.

Această pasivitate nu fu trecută cu vederea de Quentin care era nedumerit. Întrebă:

— Pentru ce este lordul Guilford de vină?

— Comportamentul Lucindei este..., începu Hillary să explice.

Deci despre Lucinda era vorba. Probabil de asta îl și deranjase. Își drese glasul și hotărî să o întrerupă. Nu era corect să îi fie atribuită toată vina. El era cel cu experiență, cel care, în fapt, profita de vulnerabilitățile ei în nenorocirea sa.

— Poate fi obositoare, da, îngrozitor de încăpățânată, nesocotită, totuși, nu cred că am întâlnit o fată mai plină de viață decât ea, îi spuse lui lady Guildford.

Hillary își ridică sprâncenele, rămânând câteva minute fără cuvinte. Benjamin urmărea asta cu o satisfacție incredibilă, convins până în pânzele albe de ideea care i se conturase în minte aseară. Ridică paharul spre Hillary și o îndemnă:

— Spune-i, draga mea!

— Ce anume?, îl întrebă Hillary.

Benjamin își modifică vocea, își duse ochii spre cer și își țuguie buzele, încercând să o imite:

— „Cum îndrăznești să îmi lauzi fiica?" Apoi izbucni în râs când Hillary rămase mută înaintea talentului actoricesc al soțului său. Asta voiai să-i spui, nu?

Și adevărul era că asta îi trecuse prima dată prin minte. Dar nue era pe lumea cineva care să știe mai bine decât Ben ce gândea Larry și invers.

— Ben..., îl apostrofă Hillary, pentru că era nepotrivit să se comporte astfel în compania unui străin fie el potențialul lor ginere. Apoi, dregându-și glasul, ignoră cu desăvârșire grupul de bărbați și își îndreptă privirea spre păturile de picnic din cealaltă parte. Rivershade se schimbase; îmbătrânea destul de urât. Fu recunoscătoare Domnului că Lucinda nu se mai măritase cu el. Merita un bărbat la fel de frumos precum tatăl ei care nu îmbătrânise o zi peste cei treizeci și doi de ani câți avusese când se căsătoriseră. Era un gând răutăcios, dar era adevărul. O încântase ideea de a se înrudi cu contesa, mama lui Henderson, dar apoi simțise că Lucinda nu ar trăi atât de bine pe când o asigurase Rivershade. Amintindu-și de faptul că Rivershade încerca să își îndrepte statutul de burlac, realiză că Louisa nu era nicăieri și întrebă: Unde e lady Louisa?

Quentin își întoarse privirea spre celălalt grup. Observa abia acum. Lady Gregory și lord Rivershade erau încă acolo, dar Louisa nu era nicăieri. Mai periculos era că Lucinda intrase în casă, iar acum nu putea să nu se gândească la posibilitatea ca Lucinda să fi falsat ca să o prindă, de fapt, pe Louisa singură și să îndruge vrute și nevrute, din nou. La naiba! Fata asta nu trebuia scăpată din ochi. Era un pericol pentru ea.

— Revin!, se adresă el conților.

Se ridică și o porni spre casă, când Benjamin îl opri:

— Lord Hetherford?

— Da?, întrebă Quentin nerăbdător, simțind că în fiecare minut se putea întâmpla o adevărată catastrofă.

— Să o întrebi de ce era tunsă băiețește la nunta Domniei Tale, îi făcu Benjamin cu ochiul.

Asta îi aminti că o făcuse, o întrebase asta, dar ea refuzase să îi spună. Repede, îl informă:

— Nu vrea să îmi spună.

— Păcat!, oftă Benjamin și râse. E o povestioară interesantă.

Dar Quentin avea altceva de făcut. Dădu politicos din cap și din câțiva pași mari ajunse în casă. Inima îi bătea nebunește, pentru că aproape că o luase la fugă. Intră în momentul în care Lucinda fugea spre Louisa ce ajunsese la baza scărilor. Câteva minute nu își dădu seama ce se întâmplase, martorul a ce era, dar realiză înaintea Lucindei adevărul.

Lucinda, care nu își putea explica comportamentul fetei, se aplecase, îi prinse capul în mâinile ei, palpându-i craniul pentru a se asigura că acesta nu fusese lovit, că nu sângera. Louisa își deschise ochii încruntată, neînțelegând ce se întâmpla cu ea. De fapt, când Louisa intrase în casă, când se întorsese și când se aruncase pe scări, Lucinda fusese doar o umbră pentru ea, inexistentă, prin urmare. Văzuse prin ea și acum nu îi era clar de ce se afla în poala ei și de ce urla:

— Louisa, ești bine?, o întrebă fata. O zgudui, moment în care o aduse în simțiri: Louisa?

Fata gemu, revenindu-și. Geamătul acesta , mișcarea o făcură să își dea seama că inevitabilul de produsese, că scopul fusese atins, deși nu se așteptase să o doară atât de tare. Își simți trupul săgetat de durere, se chirci și încercă să o îndepărteze pe cea care o ținea și pe care nu și-o dorea alături acum:

— Lasă-mă! Apoi icni când durerea deveni și mai puternică.

Se întoarse pe o parte, moment în care Lucinda observă pata de sânge de pe marmură și de pe rochia albă a fetei. Clipi nedumerită, spelbă la chip, înghițind greoaie în timp ce Louia se zvârcolea de durere. Își ridică privirea, observându-l pe marchizul care era mut.

— Quentin... Quentin, ce se întâmplă?, i se adresă, cu lacrimi în ochi.

Atunci bărbatul își reveni în simțiri și realiză ce se întâmpla, văzând chiar el sângele. Se apropie de Louisa, o prinse de mână și, cu maxilarul încordat, cu ochii turbați, o întrebă răstit:

— În câte luni?

Louisa se sperie, tresări și nu putu să nu răspundă poruncii celui de care îi era rușine și frică din mai multe puncte de vedere:

— Patru. Patru luni...

Quentin o ridică sub privirile încă nedumerite ale Lucindei care rămăsese în genunchi, la baza scărilor. Nu înțelegea de ce se vorbea despre luni, ce voia să însemne patru și de ce era Quentin atât de înverșunat, de parcă și-ar fi dorit să ucidă un om.

— Lucinda, i se adresă el în timp ce urca scările, vreau să te duci la valetul meu și să îi ceri să cheme medicul.

Trezită din transă, Lucinda se ridică în picioare și făcu un pas pe scări, după el, realizând că urca în tandem cu acesta:

— Quentin, ce se petrece?, îi ceru din nou să îi explice, deși, cu cât sângele devenea mai evident, Lucinda începe să își dea seama și singură despre ce putea fi vorba la mijloc.

— Nimic, insistă acesta pe un ton calm, deși privirea lui trăda o furie oarbă. Data viitoare când avea să îl întrebe ceva, avea să explodeze. Totuși, Lucinda nu se lăsa bătută. Îl prinse de mână, în timp ce acesta încercă să îndepărteze priveliștea de ea, grăbind pasul. Erau înaintea camerei Louisei și intrau acum în ea când bărbatul se interpuse înaintea ușii, nelăsând-o să treacă:

— Quentin!, insistă aceasta. Apoi, când privi căutătura urâtă, concise și singură: E un copil, nu?

Bărbatul insistă să nu îi răspundă, ci se răsti la ea:

— Fă ce ți-am cerut!, o lăsă pe Louisa pe pat, nemaiputând să o controleze pe Lucinda și să o țină la departe, aceeași Lucinda care privea împietrită cum o femeie pierdea acum un copil, priveliște pe care nu avea voie să o vadă în condițiile în care ar fi putut să o înverșuneze și mai tare în ce privea dorința de a nu avea copii. Pleacă odată!, urlă la ea.

Atunci Lucinda o zbugi pe ușă, cu lacrimi în ochi. Îl găsi pe valet, îndeplini porunca și apoi se retrase acolo unde o duseseră picioarele. Se lăsă pe pat și izbucni în lacrimi amare, lacrimi de frustrare, de mânie. Lucinda puse mâna pe pernă și trase de așternuturi, se ridică furioasă și lovi dulapul, prinse baldachinul și îl smulse de la locul său cu un strigă înnebunit. Nu o putuse salva pe Louisa de Rivershade, nu. Dar ce citise în ochii lui Quentin, dexteritatea lui, precizia mișcărilor o făcură să își dea seama că nu era prima dată când făcea asta. Rămasă în mijlocul camerei, Lucinda privi în jur la mizeria pe care o crease.

Nu era prima dată când Quentin vedea cum se pierd copii.

Își închise ochii și oftă, strângând penele care căzuseră din perne și care se împrăștiaseră prin cameră. Jullie îi făcuse asta. Jullie ucisese copilul lor. Jullie și nimeni altcineva era de vină pentru furia care mocnea în marchiz. Jullie era vinovată că Hetherford o alesese pe Millicent în locul ei.

Iar camera pe care tocmai o vandalizase fusese a lui Jullie.

3730 de cuvinte