Prezența contelui de Guilford nu trecu neobservată în seara aceea la cină. La urma urmei, fiecare avea interesele lui. Pe când singura dorință a lui Roxborough era aceea de a se asigura că Benjamin Guilford cunoaște idila dintre Quentin și Lucinda și nu încurajează comportamentul imoral, dorința lui Rivershade, cel mult avariat de pumnul Lucindei și spada lui Quentin, cel al cărui orgoliu era mai mult decât rănit, iar vânătăile de pe gâtul fetei care se vindecau repede nu îi satisfăceau dorința de răzbunare, era aceea ca Benjamin să cunoască adevărul pentru a declanșa un scandal. Despre gândurile Louisei și ale lui lady Guilford nu există dovezi, deși e posibil ca acestea să fi existat; acestea din urmă aveau nasurile îngropate în supa de praz. Restul invitaților nu fac decât ocazional centrul reflectoarelor, deși e posibil ca unul dintre ei să fie valoros în deslușirea firului epic. E posibil.

Acum, înghițind supa, lordul Roxborough i se adresă contelui, deși soția lui îl lovi discret pe sub masă:

— Lord Guilford, nu știam că lady Millicent e iubitoare de pisici. Benjamin își ridică ochii spre duce, încruntat. Și-a riscat viața să îl salveze pe micul..., privi spre Quentin vizibil amuzat, în ciuda faptului că marchizul îl privea urât, Hetherford, articulă.

Lucina și așa nu avea poftă de mâncare. Acum, când Hillary se înecă cu supa, simți nevoia să ia o gură din vinul neînceput. Din partea dreaptă a încăperii se ridicară prea multe priviri asupra ei încât să se poată spune cu exacitate cine avea să fie vinovat de ce i se întâmplă mai tâziu Lucindei, după ce, din cauza stresului, bău jumătate din pahar. Totuși, dacă s-ar fi uitat și la altcineva în afară de Quentin, ar fi observat una singură care se semețea mai violentă decât toate.

— Cum i-ați spus?, întrebă Hillary, mama ei, crezând că nu înțelesese bine numele pisicii.

— Nu știați?, întrebă ducele de Roxborough abținându-se cu greu să nu izbucnească în râs. E Hetherford! Motanul se numește Hetherford!

— Incredibil!, zâmbi Benjamin și își tamponă gura cu șervetul, privindu-și fiica cu duioșie. În schimb, Hillary o scrută pe Lucinda răutăcioasă, indicându-i era cu adevărat depravat ce făcea. Da, continuă Benjamin. Milly are slăbiciunea aceasta pentru mâțe, și îi făcu cu ochiul Lucindei în semn că pentru el nu era nimic rău la asta.

— Înțeleg, își înclină capul spre Benjamin ducele de Roxborough.

Pentru câteva secunde, toată lumea crezu că avea să se sfârșească acolo conversația, inclusiv Lucinda care reluă tacâmul în mână, uitându-l din nou în supă când auzi de data aceasta întrebarea tatălui său:

— Și cum și-a riscat fiica mea viața pentru această mâță?

Tonul contelui fusese întotdeauna blând, chiar și când discuta lucruri cu adevărat grave. Totuși, nu putea să nu o alarmeze gândul că acesta avea să îl urască până la finalul zilei pe Quentin pentru totdeauna dacă auzea ce se întâmplase la vănătoare.

— Nu ți-ar plăcea să știi, tată!, îi zise ea părintelui său.

— Aș vrea, totuși, insistă Benjamin adresându-i-se de data aceasta direct.

Nu exista cale de întoarcere. Trebuia să îi spună ea înainte ca Roxborough să facă din asta un armăsar. Luând încă o gură de vin, Lucinda expiră, își uni degetele și zise repede:

— Am sărit înaintea copitelor unui cal.

Toată lumea urmărea schimbul de replici cu nesaț, mai ales când Benjamin lăsă lingura jos și o întrebă la fel de calm, poate chiar amuzat, în timp ce Hillary devenise lividă, imaginându-și deja scena:

— Zău?

— Da!, zise Lucinda. Era un cal și... avea copite, reluă informația, ceea ce stârni râsul mai multor persoane, cu excepția marchizului care nu putea uita ziua în care crezuse că o va vedea zăcând într-o baltă de sânge lângă micul Hetherford.

— Era calul meu, completă lordul Rivershade informația, sperând că așa îi va da o notă și mai dramatică.

Benjamin nu auzi glasul lui Rivershade. Privirea lui se ațintise asupra Lucindei care își făcuse un obicei din a-și face curaj în spatele alcoolului. Fata își duse mâna pe după ceafă, ceea ce atrase atenția lui Quentin care observă broboadele de transpirație adunându-i-se pe frunte.

— Și cum de mai ești vie?, o întrebă Benjamin.

Făcându-și aer cu mâna, Lucinda răspunse:

— Lordul Hetherford a binevoit să sară după mine.

— Înțeleg, zise Guilford și își aținti privirea spre Quentin. Vă sunt îndatorat, domnule!, și ridică paharul spre el, le ciocniră, dar niciunul nu bău.

— Nu aveți pentru ce, lord Guilford!, îi zise Quentin.

După ce acest schimb de cuvinte se termină, Benjamin hotărî să întrebe precaut:

— Altceva ce ar trebui să știu în legătură cu fiica mea?

— Nu!, zise rapid Lucinda, speriată de posibilitatea ca și pe Qunetin să îl acapareze nebunia și să spună și alte lucruri intime. Nimic!, întări conversația și luă ultima gură de vin în speranța că avea să se simtă mai bine.

O căldură de nedescris îi acaparase corpul, își simțea gură amară și ochii stăteau deschiși cu dificultate. Totuși, nu se cădea să plece acum. Exact în momentul acesta, când Lucinda nu se simțea bine, lady Gregory se trezi să spună:

— Oh, ba eu cred că da!

— Anume?, întrebă Benjamin.

După ce își miji ochii spre Quentin, lady Gregory declară:

— E un atacator printre noi!

— Un atacator?, întrebă Hillary și lăsă tacâmurile jos.

Pentru că făcuse rost de audiență, lady Gregory își drese glasul și își împreună grav mâinile sub sâni:

— Fiica mea a fost atacată de...

— Mamă!, sări Louisa care realiză că avea să îi fie terfelit numele aici, chiar de către mama ei. Mamă, cum poți spune asta? Cum poți să aduci în conversație asta, acum, înaintea lordului... a lorzilor...

Pentru că Louisa se impacientase considerabil, fiind gata să izbucnească în lacrimi, Rivershade șuieră printre dinți, spre ea:

— Potolește-te!

Gestul nu trecu neobservat de Roxborough care, privindu-și verișorul pe sub ochi, îi zise doar atât:

— Vere, ai grijă!

— Că de nu, ce?, întrebă Rivershade, întorcându-și acum privirea spre Roxborough.

Înte aceștia se născu un schimb de replici care le dublau pe cele dintre lady Gregory, lady Roxborough și Louisa. Louisa se impacienta și mai tare, obrajii i se înroșiseră, mâinile îi tremurau, moment în care ducesa insista că nu avea de ce să se rușineze. Mama Louisei insista că ăsta era adevărul, în timp ce soții Guilford priveau circul creat muți, neștiind ce să înțeleagă. Niciodată petrecerea marchizului de Hetherford nu se desfășurase astfel, cu atât de multe întâmplări.

În timp ce toate acestea se întâmplau în cealaltă parte a încăperii, Lucinda care încerca să rămână trează și care încerca să își controleze trupul, renunțând la timp la alcool, privind-o pe Louisa realiză că în părul ei strălucea o bijuterie care nu ar fi trebuit să se afle acolo, ci sechestrată în camera ei, de mult uitată. Atunci, simțind că starea de rău se amplifică din cauza acestui aspect, își așeză mâna peste brațul lui Quentin și îi șopti:

— Quentin, uită-te la Louisa!, Quentin se încruntă, încercând să găsească acel ceva pe care îl invoca Lucinda. La păr, omule!, se enervă ea, șoptind printre dinți. Louisa poartă...

Atunci îi sări în ochi marchizului accesioriul pe care îl găsise înaintea camerei sale și care devenea, dintr-un simplu obiect, o cheie pentru rezolvarea unei animozități.

— Clema!, realiză acesta. Dumnezeule! Cum a ajuns la ea?

Dar Lucinda, care știa că nu o înapoiase și care avea aceea și întrebare, în haosul declanșat sări în picioare și i se adresă Louisei care izbucnise în plâns, încercând să fie consolată de trei doamne.

— Lady Louisa! Privirea alor săi și a restului invitaților se îndreptară asupra-i. De unde aveți clema?, o întrebă succint.

— Asta?, își duse Louisa mâna la păr, trăgându-și nasul. Am găsit-o pe dulap, azi. Apoi se încrută spre Lucinda, convinsă că fata aceasta avea și un alt scop pentru care o întreba de clemă, poate acela de a o considera hoață. Dar e a mea! E...

Lucinda nu o mai auzea. Nu își putea explica cum ceva ce existase în dulapul din noptiera ei se aflase pe dulapul Louisei decât într-un mod care părea înfricoșător pentru o tânără femeie care se odihnește singură în fiecare seară. Prin urmare, începu să respire precipitat. Nu era numai asta de vină. Senzația de rău se amplifica, făcând-o să devină nesigură pe genunchi. La câteva secunde după ce se așeză, corpul începu să îi tremure îngrozitor și își putu înălța cu greu capul. Auzea vocile din jurul ei fără a înțelege nimic. Îi vorbeau părinții ei. Lordul Roxborough se oprise și o privea acum, adresându-i întrebarea dacă era bine. Lady Roxborough renunțase la a o consola pe Louisa și făcu la fel. În eclectismul de glasuri, Lucinda auzi o singură voce care o întreba:

— Lady Mont..., șopti Quentin, apoi, apropiindu-se mai mult de ea o întrebă: Lucinda, ești bine?

Femeia își lăsă mâna pe umărul lui, simțind nevoia să se sprijine de cineva în timp ce se ridica pentru a se scuza și pentru a se duce în camera ei.

— Nu. Dar camera se mișca cu ea, trezindu-i o stare de rău. Quentin, cred că mi se face rău..., șopti aceasta.

Există un moment în viața fiecărui tată când realizează că e inutil în viața ficei sale, moment prin care trecu acum și Benjamin care, ridicându-se pentru a o prinde pe Lucinda, realiză că marchizul fusese mai sprinten și că îi sprijinea acum trupul de mâinile sale. Rămase un pas în spate, observând cum Lucinda clipește greoi, cu îi șoptește ceva lui Quentin, cum acesta îi răspunse și înghiți în sec, își strânse pumnii și, ca un tată ce știuse întotdeauna că momentul în care va pierde monopolul inimii fiicei sale va trece zâmbi. Se părea că acest monopol fusese acaparat de un bărbat care, la urma urmei, nu era tiranul despre care se tot vorbise.

*

La două ore după ce medicul o consultase pe Lucinda, iar fata rămăsese să se odihnească în camera ei, Hillary, așezată în pat, își mușca buzele nervoasă, se foia. Benjamin oftă și își așeză piciorul peste ea pentru a o opri din melodrama ființei sale. Îi șopti, sărutându-i obrazul:

— Relaxează-te, draga mea! Fiica noastră e bine.

Iar el știa asta, pentru că marchizul insistase să discute cu medicul, insistase să fie consultată de cel mai bun și încuiase ușa camerei sale cu propria mână. Nu își făcea griji pentru destinația acelei chei. Nu credea că marchizul avea să o rănească pe Lucinda. Singura persoană care putea face asta era doar ea, cu orgoliul ei.

— Crezi că e gravidă?, o auzi pe Hillary întrebând.

Se încruntă, apoi zâmbi. Oh, deci lady Guilford se temea că Lucinda fusese atât de obraznică, încât acum se manifestau consecințele. Cât de libertin își crescuse însă fiicele? Poate că nici atât de mult să facă asta. Oftă. Nu avea nicio logică ce insinua Hillary, așa că îi spuse:

— Nu, Larry, nu poate fi.

— Cum poți fi sigur de asta?, se răsti ea, îndepărtându-i trupul greu de pe al său.

Benjamin privi tavanul și oftă. Apoi, antrenându-și puterile, reveni peste Hillary și se instală între picioarele acesteia, prinzându-i șoldurile între mâini:

— Hillary, scumpo, nu mă face să îți explic din nou cum se fac copiii, îi șopti înaintea de a o săruta. Se părea că asta era singura modalitate prin care se putea asigura că Hillary a lui avea să adoarmă în acea seară.

*

Deși era vară, seara aceasta i se părea Lucindei îngrozitor de rece. Poate că era așa și pentru că cineva uitase să îi încălzească patul și o dezbrăcase, așezând-o în costumul Evei în pat. Își trăsese pătura până în gât, într-adevăr, dar asta nu o ajuta. De altfel, auzise cheia rotindu-se în broască mai devreme și, deși putuse să simtă că era marchizul, se speriase. Inima îi bătuse îngrozitor de tare și se liniștise cu greu când simți că patul se ridică ușor la picioarele ei pentru a face loc vătraiului cu jăratic. Apoi, mâna lui se opri peste picioarele sale și i le apăsă ușor, verificând cât de rece era. De fapt, asta făcea el, nu? O verifica. La ora asta, la două ore după ce leșinase, după ce se făcuse de râs înaintea atâtor invitați, Quentin nu dormea până ce nu se asigura că era bine acum. Îl simți că vrea să iasă, atucni îl strigă:

— Quentin?

Bărbatul se întoarse spre ea și oftă. Era bine. Se trezise. Discuția cu medicul îl făcuse să analizeze paharul din care Lucinda băuse și să realizeze că, într-adevăr, dacă Lucinda ar fi terminat de băut vinul ar fi dormit pentru eternitate. Intoxicată cu laudanum, fata aproape că murise. De atunci, până ce nu trecuse prin camera ei din oră în oră nu se liniștise. Era deja prea multe coincidențe pentru a nu realiza că cineva îi voia răul.

— Dormi!, o îndemnă. Fata se ridică însă într-un cot, ținându-și cearceaful pe trupul dezgolit de servitoare. Am venit doar să văd ce faci, îi zise și se strădui să îi privească ochii, în ciuda umerilor goi care îl îndemnau să îi atingă.

— Nu voi sta aici, singură, decretă Lucinda.

Era previzibil ce spunea. Totuși, în situația actuală, din cauza modului în care ea arăta și din cauză că își propusese să respecte porunca lui Guilford de a sta departe de ea, de a o feri de gurile rele care începuseră să clevetească imediat ce Lucinda se prăbușise, Quentin trebuia să încerce să-i reziste:

— Lucinda...

— A intrat în camera asta, îl întrerupse ea. În camera mea! Nu stau aici singură, dădu vehement din cap. Fie mă primești la tine, fie dorm cu ai mei.

Auzind asta, Quentin îi spuse:

— Nu pot să te primesc la mine! Lucinda, nu mă pot controla. Te voi atinge...

— Dorm pe canapea, zise aceasta. Practic trupul îi tremura încercând să își expună cauza. Totuși, vreau să dorm cu cineva!, insistă.

— Lucinda..., oftă din nou bărbatul.

— Quentin... , gemu aceasta, iar în geamătul acela desluși un suspin. Mijindu-și ochii, Quentin făcu un pas spre ea și îi prinse bărbia cu degetele pentru a-i inspecta chipul.

— Lucinda, plângi?, o întrebă blând.

Și pentru că simțea că va pierde și că va fi abandonată aici, la mâna atacatorilor, Lucinda îl împinse, așezându-și mâna peste motanul care se refugiase la pieptul ei și care era acum pe jumătatea treaz.

— Nu!, se râzgâie ea. Bineînțeles că nu!, își întări spusele. Era nedemn să se roage de el să facă ceva și mai nedemn de numele amândurora. Era deplasat. Nervoasă, îl prinse pe micul Hetherford și îl aruncă spre Quentin, care, prinzând ghemotocul negru în palme se încruntă în direcția ei: Lasă-mă aici! Pleacă! Lasă-mă!, repetă aceasta când realiză că el nu pleca, ci continua să îl mângâie pe Hetherford, speriat de comportamentul stăpânei sale. Cine știe ce mi se va întâmpla mâine?

Quentin oftă. Lucinda nu era încă în toate mințile. Ducându-se spre ușă, o încuie, își dădu jos cizmele, lăsând motanul pe pat, și se așeză și el lângă ea. Nu avea de gând să se bage sub așternuturi, nu cât timp era dezbrăcată, poate niciodată. Lucinda se întoarse pe-o parte, observându-i mișcarea trupului. Micul Hetherford păru să uite trauma de a fi instrumentul cu care se lupta Lucinda și se refugie imediat la pieptul său. Femeia înghiți în sec privind spatele marchizului, ușor încovoiat ca urmare a poziției în care stătea, cu coatele sprijinite de picioare și trecându-și mâna prin păr, îngrozit de trupul cald pe care avea să îl simtă.

— Quentin..., îl strigă.

— Te iau acum în brațe, zise acesta și se așeză întâi pe spate, apoi cu fața la ea. Nu era necesar să îl folosești pe Hetherford pe post de ghiulea, zise acesta. Am înțeles că îți este frică. Lucinda, continuă, e cineva care vrea să îți facă rău, care vrea să fii centrul bârfelor. Ai fost otrăvită cu laudanum. Drogată, îi explică. Mâine voi demara o anchetă, după picnic. Personalul e primul vizat. Ei au cheia pentru camere, ei ți-au turnat vin în pahar, ei aduc mâncare.

— Îmi amintesc, zise aceasta, că o servitoare se ducea ieri să curețe camerele iinvitaților cât timp eu aranjam florile de la tine.

— Mi-o poți indica?, o întrebă.

— Da. Sigur că pot. În rest, nu înțeleg de ce m-ar putea urî servitorii tăi. Își mușcă buzele și îl întrebă: Ce crezi că se întamplă cu adevărat aici, Quentin?

Bărbatul oftă:

— Cred totuși că cineva se joacă cu mintea ta, Lucinda. Îi îndepărtă părul de pe chip și își lăsă mâna pe șoldul său. Dacă nu aș ști ce fac, aș crede că acel cineva sunt eu.

Lucinda zâmbi. Se părea că niciunul nu își pierduse abilitatea de a-l tachina pe celălalt. Cu mâna pe Hetherford, Lucinda oftă:

— Îmi pare rău că l-am aruncat spre tine. Îl puteam accidenta.

— Ești destul de imprevizibilă, bălmăji marchizul. Așa vei arunca și cu bebelușii în soțul tău, Lucinda?

— Doar dacă îmi promite că îi prinde, zâmbi aceasta.

Quentin zâmbi la rândul său și nu se putu abține să nu îi sărute părul.

— Hai să dormim!, îl îndemnă aceasta.

Dar, după ce se asigură că dormea, Quentin se întrebă cum avea el să se căsătorească cu Millicent și să nu se gândească un moment la trupul Lucindei care acum nu mai semăna deloc cu al lui Milly. Nu avea cum. Nu. Și, deși luna nu se terminase încă, în sinea lui marchizul luase o hotărâre.

Păcat că voi nu o știți.

Voiam să postez ieri, dar am avut o zi proastă și am decis să mă răzbun pe voi, nepostând. Lectură plecută!

2881 de cuvinte