Nu trebuia să fii o persoană cu un simț al observației ieșit din comun să îți dai seama că Roxborough fierbea acum de furie. Nebunia lui se îndrepta asupra marchizului, nu asupra Lucindei, deși își prinse mâinile la spate, își contractă maxilarul și îi spuse ferm Lucinderi:

- Lady Mont, vă rog să vă duceți în camera dumneavoastră.

Lucinda rămase o clipă încremenită lângă Quentin. În primul rând nu îi venea să creadă că se sărutaseră din nou. În al doilea rând nu concepea că fuseseră prinși, iar printre spectatori se număra rânjetul bizar al lui Rivershade. Asta îi provoca o senzație îngrozitoare în stomac, de parcă tocmai ce fusese lovită. De fapt, simțea nevoia să leșine. Acum vedea cum ducele se apleacă peste urechea lui Rivershade și îi spune ceva; apoi, Henderson încuviințează, se întoarce și pleacă. Înghiți în sec acum și își ridică din nou privirea spre duce. Se temea că dacă pleacă acum, Roxborough avea să îl ucidă pe Hetherford pentru simplul fapt că o sărutase. Îl cunoaștea prea bine pe duce; nu era o fire labilă, dar lupta pentru idealurile sale, iar dezonorarea unei fete nu se număra printre acestea.

- Lord Roxborough, începu aceasta.

- Lady Mont, v-am rugat să vă retrageți, îi spuse acesta calm.

Dumnezeule, își spuse Lucinda. Avea să facă un lucru deosebit de grav: avea să îl apere pe Quentin când putea dispune de inexistența lui și de toate roadele care decurgeau din asta - ea se întorcea la Guilford și toată această poveste se termina. Totuși, nu putea. Quentin, i se părea, își însușise vina de prea multe ori în viață. Pentru Quentin nu exista nimeni care să îl apere. Prin urmare, făcu un pas înainte și se interpuse între cei doi, spre uimirea amândurora:

- Știu ce pare a fi. Știu! Dar nu e deloc așa...

- Lady Mont...

- Eu l-am sărutat!, Qunetin clipi uimit, iar ducele își ridică sprâncenele. Adică, și eu l-am sărutat. Se poate spune că am venit deliberat aici, deși am avut o conversație contradictorie pe ringul de dans. Poate că am venit intenționat aici.

- Lady Mont, vreți să îmi spuneți că nu mai știți ce faceți?

Lucinda oftă. Acum era cazul să plece și o făcu nerăspunzâdu-i ducelui pe chipul căruia înflorise un zâmbet. După ce Lucinda dispăru, iar Quentin rămase clipind șocat de modul în care îi luase apărarea, Roxborough își drese glasul și puse o întrebare care răsunase în mintea marchizului din ziua în care se holbase excesiv la alunița dintre sânii Lucindei Mont.

- O vei lua de soție, nu?

Quentin înghiți în sec și își mută privirea de la ușă. Avea pe buze gustul femeii care nu de puține ori îi cunoscuse neortodox atingerea. Cum devenise sărutul cu Lucinda ceva indispensabil? Cum?

- Eu..., articulă.

- Pe ea, pe Millicent, articulă Roxborough, ceea ce îl făcu pe Quentin să își dea ochii peste cap. Voia să îl prindă cu asta, nu?

Apoi, revenind la birou, Quentin oftă din tot sufletul. Făcea ce făcea și ajungea la finalul zilei să o sărute pe Lucinda. De fapt, aproape toate zilele lui se terminau așa de vreo două săptămâni încoace. Ce făcea înainte de a intra Lucinda și de a-l învinui că se dădea la Louisa? Pff! El și Louisa! Aproape că îl bufni râsul acolo în văzul lui Roxborough care nu putea interpreta decât într-un mod reacțiile prietenului său. Quentin se lăsă pe spate. Oh, da, Louisa! Intrase aici și aproape că se prefăcuse că leșină peste el? Încercase cumva să îl sărute? De ce ar face Louisa una cu asta când era conștient că fata se intimida înaintea lui? De ce transpirase Louisa atât dacă tot ce își dorea era să îl înșele pe Rivershade cu el? Ce era asta?

Răspunsul îi răsări în minte analizând încet faptele.

- Cine te-a adus aici?

- Nu știu ce jocuri joci, Quentin... Oftă în momentul în care realiză că privirea marchizului era mai mult decât imperativă. Rivershade a propus să discutăm despre duel în bibliotecă. Trebuia să discut cu el, Hetherford...

- A făcut-o deliberat..., gândi Quentin. Apoi se ridică șocat de la masă. Doamne! A făcut-o deliberat!

- Lady Mont nu e chiar atât de diabolică, îi luă Roxborough apărarea Lucindei crezând că la ea se referea.

- Nu!, urlă Quentin. Louisa! Înghiți în sec și își închise ochii, revelator: Trebuia să mă prindă aici cu Louisa...

- Ce tot spui acolo?, se încruntă Roxborough.

*

Singurul lucru care îi rămânea de făcut la miezul nopții, după ce se spălase și se îmbrăcase de seară, după ce se așezase în pat alături de Hetherford - pisica - și după ce realizase că îi era imposibil să adoarmă, deși avea un scaun pus sub clanță, fu să se ridice, să pună un halat pe ea, să aprindă lumânarea și să colinde holul până ajungea la camera stăpânei, a fostei stăpâne, a lui Jullie, și să citească scrisorile de la prezumtivul ei iubit. Închisese ușor ușa în urma ei, aranjase lumânarea pe jos, acolo unde se așezase și ea, pe covorul care acoperea orice sunet.

Lăsă epistula lângă ea și își duse mâna la buze pentru a se sprijini. Îi plăcea aici. Chiar aici. În locul ăsta. Acum. O făcea să uite că pătase numele lui Millicent în fața lui Roxborough sau că degetele ei erau pătate. Ce făcuse? De când ajunsese aici numai prostii. Pufni și se sprijini pe mâinile așezate pe covor.

- Se va întâmpla, spuse brusc. Mai devreme sau mai târziu se va întâmpla..., și își închise ochii.

Nu avea nevoie de o confirmare ca să știe că el, Quentin, era acolo, în aceeași cameră cu ea. Nu. Îi simțea pur și simplu prezența. Iar asta era îngrozitor.

Marchizul, frământat de gânduri și auzind foșnetul din cameră alăturată, hotărâse să inspecteze. Nu îl uimea că o descoperea aici, deși era extrem de dureros să își dea seama că amândoi erau din nou îmbrăcați sumar, din nou la ceasul nopții numai ei doi. Se apropie, așezându-se lângă ea, pe jos. Cu două săptămâni în urmă nu ar fi făcut asta. Era de neconceput. Acum însă...

- Ce anume?, o întrebă, chiar dacă trupul lui anticipa răspunsul.

- O vom face, insistă aceasta și ridică ușor din umeri, subliniind și mai tare curburile delicate ale pieptului.

- Ce, Lucinda?, o întrebă.

Ochii fetei se deschiseră și își încrucișă brațele la sân.

- Dragoste. Își drese glasul și întări. Vom face dragoste.

Nu avea de gând să îi atragă atenția cu privire la faptul că o domnișoară nu trebuia să vorbească așa, cu atât mai puțin cu un domn. Nimic din ce făceau ei nu se făcea. Poate că ăsta era farmecul. Totul era nou.

- Și nu îmi spune, continuă aceasta, că vrei să știi de ce te-am apărat în fața lui Roxborough punând în pericol reputația lui Millicent. Pur și simplu așa am simțit că e corect. La urma urmei, te-am sărutat înapoi. Era doar adevărul, nu vreun act de generozitate.

- Înțeleg, zâmbi el. Nu cred că ducele te va da de gol. Totuși, mi-a prohibit să mă ating de tine. Lucinda pufni. Privirea lui pică pe scrisorile din poala femeii și zâmbetul i se diminuă. Luă între degete o hârtie și privi scrisul împopoțănat. Nu te voi întreba cum le-ai găsit. Lăsă hârtia să cadă. Cred că nu ar fi trebuit să le iei, totuși.

- Știai de ele?, întrebă aceasta contrariată.

- Da. Le-am găsit aici când am vrut să mă despart de ce însemna Jullie pentru mine. De ele nu m-am putut despărți. Îmi amintesc de faptul că este imposibil să fac o femeie fericită. Ai fi înclinată să crezi că te-am mințit în ce privește relațiile mele cu femeile. Nu am făcut-o. Totuși, am avut o metresă după moartea lui Jullie. Sigur că am avut una. Și sigur că m-am simțit bine. În fine... Nu poți ști ce e real în relațiile cu oamenii pe care îi iubești, oricum. Lucinda nu zise nimic. Îl privea cu o mină dezamăgită. Cum putuse să nu considere că orgoliul marchizului era o simplă mască, o protecție? Fusese oarbă, probabil. Bărbatul acesta era viu și suferea ca oricine altcineva. Am crezut că pot să o fac fericită pe Jullie, știi? De fapt, am sedus-o pe Jullie. Am răpit de la ea un lucru pe care nu cred că era pregătită să mi-l ofere.

Mușcându-și buzele, Lucinda oftă. Poate că era cazul să îi spună ea un lucru care avea să îi discrediteze și mai mult fosta prietenă, dar merita să știe de dragul a ceea ce rămăsese din încrederea lui în sine.

- Ești sigur de asta? Quentin aprobă, neînțelegând de ce i se pusese această întrebare. Ați fost căsătoriți doi ani din câte știu. Jullie a murit când avea vârsta mea, nu-i așa? Din nou, Quentin aprobă precaut, neînțelegând unde aea să ajungă conversația. Lucinda ridică ultima scrisoare între degete și o flutură înaintea lui: Aici iubitul ei îi spune că îi lipsește noaptea în care a făcut-o femeia lui. Quentin prinse scrisoarea și se holbă la ea, simțind cum fața îi ia foc. Nu am experiență, continuă Lucinda, dar cred că asta înseamnă mai mult decât am făcut noi, dar nu mai puțin. Greșesc eu?

- Unde ai găsit asta?, o întrebă acesta.

Lucinda ridică din umeri și își acoperi mai bine picioarele cu cămașa de noapte.

- Între scrisori. Nu ai citit cum trebuia, mă tem. Apoi îi smulse scrisoare din mâini, scrisoare la care el se uita fără să înțeleagă mare lucru. Scrie aici „acum patru ani". A devenit femeie când avea probabil vreo șaptesprezece ani. Apoi, pentru că acesta era un subiect tabuu în momentul de față sau în orice alt moment, adăugă aparte:Tu ai sedus-o la optsprezece.

Quentin renunțase la formalism. Pur și simplu închise ochii, orbit de revelație. Încercă să își amintească seara pe care o petrecuseră împreună. Dansase. Băuse prea mult. Băuseră prea mult. Ulterior, pe o canapea, după un sărut interzis, se întâmplase. Totuși, Quentin nu știuse cum să interpreteze icnetele ei. Nu știuse mai nimic. Acționase ca un animal.

- Jullie nu a fost fecioară..., articulă. Totuși, ea îi spusese altceva: îi spusese că o ruinase. Oftă. Nu-mi vine să cred!

- Bună dimineața!, zâmbi Lucinda și hotărî să lase scrisorile de-oparte.

- Ești inteligentă, constată acesta. Ești prea inteligentă, Lucinda. Încercând să treacă peste constatarea aceasta, hotărî să spună ceva și de partea ei, ceva ce îl măcina mai tare decât atracția dintre ei doi. Fiind atât de inteligentă, nu înțeleg cum ai fost păcălită de Rivershade. Totuși, să presupunem că te-ai lăsat păcălită. Cum ai scăpat de el, atunci, în grădină?

Lucinda oftă. Cu siguranță vorbise cu Roxorough. Ducele era, de fapt, cel care, prezent în grădină, fusese martorul a ce se întâmplase între ei. Ulterior, după ce ea revenise în sala de bal, Roxborough se oferise să o escorteze acasă. Sigur că el știa și păstrase secretul.

- Am amenințat că mă sinucid.

- Serios?

Lucinda aprobă, dând afirmativ din cap

- Bine, acum, oftă și își prinse genunchiul. Nu știu dacă aș fi făcut-o. Pur și simplu am zis că o fac. Înghiți în sec și hotărî să adauge: Nu voiam să se întâmpla așa. Nu puteam, înțelegi?, adăugă cu glasul sfârșit.

- Da, Lucinda. Se întinse spre ea și îi mângâie chipul. Chiar înțeleg. Ulterior își îndepărtă mâna șii oftă. Rivershade a spus ceva interesant, ceva ce vreau să-mi explici, dacă tot pare asta noaptea destăinuirilor. Lucinda râse, încercând să alunge senzația de durere din gât din cauza lacrimilor. Spunea că stai mult cu Scott.

Lucinda pufni în râs, ștergându-și în treacăt lacrimile. Făcuse în așa fel încât să uite ce se întâmplase în seara aia, să uite umilința de a-i fi trecut măcar o dată prin cap gândul sinuciderii. Curiozitatea amândurora nu avea să le trezească toate coșmarurile, iar în final existau două posibilități: luptau cu ele și triumfau sau se confruntau și cădeau lamentabil. Cert era că niciunul, nici Lucinda, nici Quentin, nu îl menaja pe celălalt aidoma unui părinte sever.

- Nu eu, zise în cele din urmă ea. Milly stă foarte mult cu Edward Scott. Apoi, când Quentin aprobă tăcut, ea continuă: Se adoră unul pe altul. Păcat că e el încăpățânat. Și privirea îi rămase asupra lui, în timp ce a lui căuza peste fața ei.

Pentru că se instalase o tăcere mormântală, Quentin își drese glasul și se prefăcu dojenitor:

- Te avertizez că îl ador și eu pe Edward Scott.

- Nu cred că ne referim la aceeași adorație, dădu negativ din cap femeia cu zâmbetul încă pe față și cu obrajii înroșindu-i-se. Poate că Millicent îl adora pe Ned la fel cum simțea ea nevoia să o facă pentru bărbatul de dinaintea ei, rivalul, orgoliosul. Ce paradox!

Dându-și prea bine seama de ce spunea, Quentin reveni la subiectul care îi făcuse să se lepede unul de celălalt pe ringul de dans. Era rușinea cea care le închistra mințile, pentru că niciunul nu își putea explica ce se întâmpla cu impulsurile lor, totuși știau că voia să se întâmple. Niciunul nu voia să recunoască faptul că în preajma celuilalt redeveneau oamenii de odinioară, pătimași, unici, superbi în carapacea lor.

- Ce s-a întâmplat ieri..., începu acesta.

- Uităm?, propuse ea, având impresia că un val de căldură îi inundă trupul. Dădu să se ridice în momentul în care el își așeză degetele peste piciorul ei, oprind-o.

- Nu e normal, Lucinda.

Femeia rămase atentă la căldura mâinii sale, simțind că este cuprinsă de aceeași nebunie, același dor.

- Nu, nu e, fu de acord. Apoi, după ce îi îndepărtă mâna de pe ea se întinse la sticla pe care o găsise mai devreme în cameră, aici. Își propusese să nu bea, dat fiind fapul că avea să o doară mâine capul de la cele trei pahare de șampanie pe care le băuse în timpul cinei. Totuși, acum avea nevoie de ceva care să îi oprească tremurul corpului. Dar cine suntem noi să spunem ce e normal?, și deschise sticla, ducând-o la buze.

Alcoolul se prelungi pe buze, apoi mai jos, pe bărbie, și pică între săni, făcându-l pe Quentin să înghită în sec, hămesit. După ce se chinui, fiind foarte atent la traseul celor câțiva stropi din coniacul abandonat aici, o întrebă:

- Mai e din ăsta?

Ea ridică din umeri și îi întinse sticla:

- Te rog!

Cu altă ocazia, în alt timp, el nu ar fi pus mâna pe sticla din care băuse și ea, nu ar fi dus-o la gură și nu ar fi băut cu sete în fața unei doamne. Totuși, când lăsă sticla jos, cu ea care îl urmărise atent, îi spuse clar:

- Îmi furi mințile, Lucinda...

- Te acuz de acleași lucru, Quentin!, se încruntă aceasta și trase sticla spre ea. Observându-i tendința de a duce la gură coniacul și de a bea din nou, el își menținu degetele pe aceasta. Oricum avea să se simtă rău de dimineață. Femeia își dezlipi degetele de pe sticlă răbdătoare, ajungând să dețină exclusivitatea acesteia din nou. Totuși, simt un foc în mine...

- E de la căldură, gădi imediat explicația, deși aici, pe jos, se menținea răcoarea, iar niciunul nu ar fi trebuit să se simtă atât de înfierbântat.

- E ceva ce nu-mi explic..., bombăni aceasta.

Și, cum își amintea că era ceva ce nici el nu își explica, o opri din a duce sticla la gură și o informă:

- Lucinda, Louisa știa că sunt singur în bibliotecă. Atunci când ai intrat tu... Cred că planul ei nu era acela de a fi prinși de tine, ci de logodnicul și viitorul ei cumnat. Louisa m-a ademenit!

Lucinda își amintea cum ajunsese ea în bibliotecă. După dans, îl urmărise cum se retrage în locul lui preferat, bibliotecă. Își amintea privirea cercetătoarea a Louisei și pașii ei timizi pe urmele marchizului. Închise ochii, refuzând să distorsioneze voit chipul fetei, astfel încât acesta să pară machiavelic. Era imposibil!

- Mă îndoiesc de asta, că e capabilă Louisa de așa ceva de una singură. E un copil, Hetherford! Un copil! Înțelegi?

Se gândise și la asta. De altfel, Louisa nu părea prea fericită cu faptul că urma să îl sărute. Nu arăta ca o femeie care își pusese în gând să se distreze, oricum.

- Poate nu ea, zise atunci. Poate Rivershade. Te-ai gândit la asta?

- Nu are sens ce spui tu!, oftă aceasta și îndepărtă sticla. De ce ar vrea logodnicul ei să se sărute cu un altul, ba chiar cu tine. Doamne... Își duse mâinile la cap și se strădui să respire. Se încinsese atât de tare, încât își desfăcu halatul și îl lăsă să cadă în jos, pe umeri. Avea să ia foc. Quentin..., gemu, iar el redeveni atent la aceasta. Cred că sunt beată... Marchizul oftă; nu îl mira asta. Coniacul din brațele ei era extrem de puternic. Până și el avea simțurile paralizate. Mama are dreptate, o auzi îngâimând. Beau prea mult, la fel de mult ca tata. Ochii ei tulburi se ridicară spre chipul său în timp ce trupul i se mișca spre al său. Am băut atât de mult încât vreau un sărut acum...

Și, cum rezistența lui era la fel de slabă ca a ei, bărbatul se dădu ușor în față și o sărută. Fiecare sărut alături de Lucinda era unc, nu avea niciodată același traseu, nu devenea un ritual, deși se simțea sacru. Mâinile ei îi cuprinseră fața în timp ce buzele femeii preluau conducerea. Îl îmbia să îi ofere mai mult decât o atingere depravată a limbilor, știa asta. Mirosul frumos al pielii ei se împrăștia în jurul lui și îl atrăgea ca și cum în cameră fusese rostită o vrajă. Prinzându-i talia în brațele sale, Quentin își smulse gura dintr-a ei și își coborî limba pe gâtul Lucindei. Mâine aveau să uite. Sigur că da.

Își opri buzele asupra zonei în care venele i se zbăteau nebunește, apoi coborî mai jos, pe piept. Aici își dorise să ajungă de foarte mult timp și iată-l, în sfârșit, așezându-și gura pe alunița aceea păcătoasă dintre sâni. Putea foarte bine să se elibereze acum, căci știa că nu mai avea mult. Trăgând de cămașă în jos, își dădu seama că Lucinda îi înconjurase trunchiul cu picioarele ei, iar acum căldura trupul femeii întâmpina prohabul fierbinte al bărbatului. Spre binele amândurora, spera că purta lenjerie, deși se îndoia. Lăsându-și capul să cutreiere liniștit și buzele să cuprindă sfârcul întărit al unui sân, mâna lui îi atinge piciorul, urcând pe coapsă, în sus, și realizând că cea mai mare frică a sa devenea realitate. Lucinda nu obișnuia să poarte lenjerie când dormea. Acum, simțindu-i căldura corpului, realiza mișcările controlat de o forță invizibilă. Îi prinse fesa și strânse carnea până ce ea icni, îngrozită de dorința care izvora dintre coapsele ei. Îi șopti numele. Ea lui și el ei. Gemură, icniră, până ce mâna bărbatului își făcu curaj să atingă feminitatea dogoritoare. Atunci, Lucinda oftă profund și realiză că avea să înnebunească. O singură atingere în zona potrivită și femeia își strânse degetele pe umerii lui, își dădu capul pe spate și gemu prelung, simțind cum tot trupul i se cutremură. Ăsta era lucrul după care tânjise și pe care nu știuse cum să îl atingă. Asta era împlinirea...

Și când o atinse, undeva din casă se auzi un strigăt ascuțit.

Ochii ei se deschiseră, Quentin redeveni conștient de locul în care se aflau, de ea, de visurile lui, îi dădu drumul și o privi șocat. În Paradis, Quentin și Lucinda era mai mult decât vreodată conștienți de goliciunea lor.

Îndepărtându-se de el, Lucinda icni îngrozită, căci țipătul acela nu fusese al ei. Nu. Fusese al altcuiva. Și rosti numele persoanei care trezise morții în acea casă:

- Louisa!

3257 de cuvinte