Nu se așteptase nimeni ca Rivershade să fie atât de lipsit de onoare. Când marchizul căzuse, icnind din cauza tăieturii, Lucinda ajunsese din doi pași mari lângă el. Tot ce văzusese fusese că îl rănise. Marchizul, purtând pantaloni crem pe el, realiză imediat că rana, deși nu atât de gravă pe cât o făcea Lucinda să pară, avea să îi murdărească hainele și să pară că fusese înjunghiat mortal.

Efectele se văzură imediat: în timp ce era transportat spre casă, sprijinit de Roxborough și cu Lucinda pe urmele lor, o putea auzi cum bolborosește. Până atunci, sângele i se scursese încet pe picior și pătase întreg pantalonul. Roxborough îl lăsă să cadă pe unul dintre scaunele din dormitorul lui, ștergându-și sudoarea de pe frunte.

Stând înaintea rănitului, cu ochii mari, șocată, Lucinda îngâimă:

- Va muri?, ducele nu spuse nimic, mai atent la piciorul prietenului său decât la faptul că fata se afla într-o cameră în care nu trebuia să fie. Lucinda se apropie, interpretând tăcerea drept un consens tacit. Va muri, nu?, întrebă din nou și, spre uimirea lui Quentin, ochii i se umplură de lacrimi. Dumnezeule! Va muri!

Și căzu în genunchi, lângă marchiz, așezându-și mâna peste unul dintre picioarele sale. Era lividă și simțea că se sufocă. Se duelase pentru ea, pentru că ea îi spusese ce se întâmplase. Dacă murea, ar fi fost numai vina ei. Și la naiba cu el! La naiba cu încăpățânarea asta! La naiba cu orgoliul!

- Nu va muri, oftă Roxborough, nedorind să își explice de lady Mont era atât de afectată de zgârietura de pe coapsa lui Quentin. Doctorul îl îngrijește pe Rivershade, i se adresă el lui Quentin. Lady Mont, mi-ar plăcea dacă ați ieși. Între timp, oftând, îl privi din nou pe Quentin și îi zise: Vrei să rămâi puțin aici, eu... Apoi, observând din nou piciorul lui Quentin, exclamă: Dumnezeule! I-am spus să se oprească!

- E în regulă, Roxborough, își drese marchizul glasul și se întinse spre șervetul de pe masă pentru a-l așeza pe picior. Privi spre Lucinda. Încercă să o îndepărteze de el, pentru că nu se cuvenea cum erau așezați și, oricât de bun era ducele, se temea de posibilitatea să audă în curând un ultimatum. Sunt bine, le șopti amândurora.

Ducele dădu afirmativ din cap și ieși pentru a vedea cât mai avea medicul cu Rivershade și pentru a-l aduce aici, unde era cu adevărat o problemă. Fără să vrea, agitat, îi lăsă singuri.

Lucinda își mânca încă buzele, le maltrata, trecându-și dinții peste ele, rupând carnea și lăsând sângele să îi împânzească gura. Era la fel de agitată și chiar mai speriată decât el. Era o poziție nefirească pentru viitori cumnați. Ea, așezată în genunchi, cu mâinile pe genunchii lui. El, ridicându-și acum mâna și îndepărtându-i sângele de pe buze pentru a o opri din. Ea oftând, luând contact cu sărătura degetelor sale și lăsându-și capul peste palma lui pentru a fi alinată. Era o teamă în privirea ei pe care niciunul nu voia să o numească, ci toată lumea o nega.

- Nu te mai uita la mine de parcă sunt pe moarte, îi zise.

- Poate ești, spuse aceasta și își ridică mâna peste cârpa care apăsa rana. Quentin, cred că am citit undeva ca dacă nu cureți cum trebuie rana în primele minute, persoana moare de cangrenă.

- Unde naiba să citești tu asta?, întrebă acesta.

- Prin urmare, trebuie să te dezbraci! Își ridică ochii spre el și înghiți în sec, pentu că trebuia să justifice isteria asta. Trebuie să văd rana! Trebuie..., începu să tragă de pantaloni în jos, dar fără cooperarea lui îi era imposibil să îl dezbrace. Iar el nu dorea deloc să coopereze. Rana îl durea puțin, prea puțin. Trecuse prin mai rele în viața asta. Un alt element al corpului începu să îi pulseze:vintrele. Atingerea ei, mirosul ei, rochia aceea prin care sânii se semețeau, buzele pe care le atinsese, toate acestea îl făcea să își dea seama că dorința pentru trupul acestei femei era mai mult decât reală. Era periculoasă.

- Lucinda, nu mă dezbrac, o amenință, străduindu-se să pară cât mai periculos.

Aparent, Lucinda nu înțelegea de vorbă rea. Nu înțelegea deloc.

- Nu mai fi încăpățânat!, îl apostrofă. Îi deschidea deja prohabul cu o pricepere chinuitoare. Dacă rana se infectează și mori...

- Lucinda..., gemu acesta și avu prea puțin timp să își acopere organele, întrucât fata trase cu toată forța de pantaloni. Obstinația cu care făcea totul era demnă de laudă. Era cu mult mai greu decât ea, dar aceasta se încordase și reușise aproape să îl trântească din scaun. Pantalonii ajunseră în dreptul genunchilor, iar ea rămase câteva secunde cu privirea la acele coapse palide. O să ajungă în Iad pentru asta, își zise bărbatul.

- Taci!, îi zise aceasta. Picioarele albe erau acum pătate de sânge. O crestătură foarte aproape de zona pe care Quentin o păzea cu prețul vieții lui îi despicase carnea, iar sângele se scurgea ceva mai puțin acum, dar încă se pierdea, împrășiindu-se peste tot. Văzând asta, mâinile ei continuară să tremure. Oftă și își așeză mâna pe rana care sângera. Apoi, ridicându-și privirea spre el, începu să îl certe, furioasă: Ce a fost în mintea ta? Cum să te duelezi? Pentru ce? Pentru onoarea lui Millicent? Apoi, chipul i se înroși și mai tare, ba chiar se îmbujoră: Pentru... pentru... mine?! Îndârjită, îi aruncă furioasă: Quentin, ești nebun!

Era extrem de tulburată; de aceea, Quentin nu găsi puterea de a se răsti la rândul lui la ea:

- Nu mai nebun decât tine.

Observându-i mișcarea buzelor și realizând că trăise senzația că avea să fie ultima zi în care îl vedea pe acest bărbat, pe acest domn, pe acest nesuferit, țâșni spre el. Iar Lucinda îl sărută. Dacă ar fi întrebat-o cineva acum de ce o făcea, de ce repeta păcatul ăsta, de ce se pupa cu dușmanul, atunci ar fi izbucnit în plâns. În fond, și acum plângea. În timp ce își deschidea gura sub a lui, în timp ce buzele se mângâiau una pe alta, Lucinda plângea. Totuși, nu erau lacrimile unei păcătoase. Nu. O impresiona. Și nu știa dacă o făcea pentru că îi promisese că va dovedi că Millicent merita un soț ca el sau o făcea doar pentru că așa era, doar pentru ea. Oftă și se opri un moment, își lipi fruntea de a luiși suspină.

Inima lui Quentin încetă să mai bată atunci. Îi înțelegea durerea, îndoiala, tremurul lăuntric, așa că îi prinse chipul în mâini, abandonând decența până la cel mai mic grad. O aduse mai aproape și fu rândul lui de a o săruta. Lucinda nu se împotrivea, ci, în momentul acesta, când el îi gusta lacrimile care se adunaseră pe buze, devenea curioasă. Marchizul eliberase o parte din el care părea că tânjea alinare acum. Știa că era greșit, că era, mai degrabă, interzis, dar nu sse putu abținu. Lucinda își ridică degetele, realizând că avea să dea peste masculinitatea lui. Simțind că avea să se petreacă un păcat, unul care avea să îi pună și mai mult la îndoială alegerea de a se căsători cu Millicent, el gemu în urechea ei un „nu". Totuși, împotrivirea lui era infirmă și știa că dacă ea avea să se oprească acum înnebunea. Continuând să îl sărute, Lucinda îi prinse mădularul în mâna ei, având impresia că se va sufoca din cauza senzațiilor care îi cotropeau acum sufletul și trupul. Putea intra oricine peste ei. Putea să se întâmple orice în continuare. Curiozitatea ei nu era pe deplin satisfăcută, pentru că nicio clipă nu privi în jos, ci continuă să îl sărute. În ciuda acestui fapt, gemu în momentul în care realiză că avea o formă la care nu se așteptase, o grosime și o lungime atipice. Era mătăsos, surprinzător de mătăsos, și reacționa la fiecare atingere pe care ea, instinctual, o aplica. În momentul în care realiză că nu se mai putea abține prea mult, mâna lui se ridică pe a sa și apăsă mai tare, înteți ritmul până ce o făcu să realizeze că asta avea să se întâmple între ei doi: ceva ce nu putea fi dat înapoi, o intimitate interzistă.

Curând, Quentin gemu prelung, desprinzându-și gura de sărutul ei, cuu broboase de sudoare adunate pe frunte și cu durerea tăieturii de pe picior de mult uitată. Atunci, își goli sămânța în palma ei, incapabil să o îndepărteze. Simțind căldura care ejaculase în mâna ei, Lucinda se ridică șocată de ce făcuseră, îl privi cu buzele umflate, tumefiate, cu părul în ochi și cu corpul tremurându-i și ieși. În drumul ei trecu pe lângă duce pe care, lovindu-l neatentă, îl privi în ochi și continuă să meargă, îmbujorată.

În camera ei, după ce trânti ușa, Lucinda luă câteva guri de aer, străduindu-se să se liniștească. Deschise pumnul și privi lichidul alb care se prelungea pe degetele ei. Lucinda se holbă la sămânța lui Quentin și, cu atât mai mult, decretă: bărbatul acesta nu îi putea fi cumnat.

Nu.

*

- Quentin, ce i-ai făcut?, mârâise ducele de Roxborough.

Revenindu-și din eliberare, trecând printr-o moleșeală pe care nu o mai cunoscuse de ceva timp și niciodată cu această intensitate, Quentin spuse un adevăr:

- Nimic. Nu i-am făcut nimic.

Nu îi făcuse nimic din ce își dorise mintea lui perversă și, ce se întâmplase, fusese departe de ce simțea nevoia trupul său.

- Ar fi bine să fie așa!, spusese Roxborough.

- Mă ameninți?, își ridicase Quentin ochii furios pe faptul că ducele distrugea un astfel de moment și îl făcea să simtă acut rușinea.

- Pentru Lucinda Mont, se aplecase ducele amenințător asupra lui, care aproape că a fost violată de Henderson Rivershade acum doi ani, da. Te ameninț, Quentin! Dacă o rănești, Hetherford, vintrele tale vor fi cu adevărat acolo unde îți sunt picioarele.

Își amintea conversația asta de după momentul în care Lucinda ieșise din cameră, după ce ejaculase în aproximativ cinci minute de când ea îl atinsese. Nu asta conta. Oricum nu ar fi trebuit să ejaculeze în preajma ei. Acum, când o invitase la dans, în seara următoare, își amintea viu dialogul cu Roxborough. Nu se concentra pe amenințarea ducelui, nu. Altceva îi rămăsese în minte: cumva, ducele știuse ce se întâmplase între ea și Rivershade - sau ce nu se întâmplase între ei. Totuși, nu spusese nimic să îi apere reputația. Ca el, ca restul, tăcuse.

Era uimit de faptul că îi acceptase invitația la dans dat fiind ce se întâmplase ieri între ei. O prinsese de degete, după ce o urmărise cum îi zâmbește ducesei, cum își învârte evantaiul, cum ia câteva guri de punci. Mâncase foarte puțin totuși. Nu îl păcălise. Lucinda se gândea la asta ca și el.

- Ești bine, Hetherford?, îl întrebase.

- Fac un efort ca să merg, da, dar sunt bine. Nu îți face griji pentru mine!

Lucinda își drese glasul și se învârti pe acordul viorilor. Reveni la pieptul lui și, culcându-și capul pe pieptul său, creându-i lui Quentin un sentiment de pace, Lucinda îl îndemnă:

- Hai să uităm... Să uităm că...

- Până când?, o întrebă la fel de încet pentru a nu fi auziți de ceilalți. Până când vom uita, Lucinda?

- Ăsta e avantajul!, își ridică ea fața spre el și zâmbi. Până când vrem noi.

- Și dacă eu nu mai vreau?, o întrebă.

Lucinda se încruntă la el și îi răspunse cu o întrebare:

- Nu mai vrei să te căsătorești cu Millicent?

Oh, ce inteligent! Cu Lucinda era un permanent război. Nu putea lăsa garda jos. Nu acum.

- Dacă spun „nu" îți faci bagajul și plec?, fu curios.

- Da!, răspunse fata, deși în interiorul ei se instalase o stare de nervozitate. Conștientiză că nu voia să plece și se consolă cu gândul că nu voia asta pentru că avea un mister de rezolvat, misterul morții lui Jullie.

- Ba da, vreau, oftă acesta. Vreau să mă însor cu Millicent Mont și să trăiesc liniștit până la adânci bătrâneți.

- Nu poți, îi șopti aceasta. Quentin, nu poți să te mai căsătorești cu sora mea după tot ce..., începu aceasta să îi amintească, moment în care o întrerupse:

- Parcă am zis că uităm.

Uitase că putea fi la fel de inteligent ca ea. Închise ochii și se desprinse din îmbrățișarea lui, deși piesa nu se terminase.

- Atunci, să nu mă mai atingi niciodată, Hetherford. Stai departe de mine!

Deși nu dorise asta, Quentin reușise să o supere și acum. Retrăgându-se de pe ring, marchizul realiză că fără ea seara asta era la fel de ternă ca toate celalte. Nu avea rost să mai rămână printre musafirii lui, mai ales nu când contele de Rivershade îl privea foarte urât, iar el amenința să se comporte și mai urât. La urma urmei, Rivershade era vinovat pentru ce se întâmplase între el și Lucinda.

Oare?

Era convenabil să dea vina pe altcineva, bineînțeles. Înaintă pe coridorul care îl ducea în bibliotecă, servindu-se cu niște șampanie de pe tava unei servitoare. Nu avea chef să mai stea. Piciorul îi fusese cusut și bandajat. Îl durea, da. Dar acum îl durea parcă altceva. Îl durea inima. În dimineața aceasta se întrebase sincer dacă să se mai însoare sau nu cu Millicent Mont. Sigur, același trup. Sigur. Totuși, ce îl atrăgea mai mult? Trupul sau persoana? Se străduise să găsească diferențele și asemănările, avantajele și dezavantajele și ajunsese la un rezultat: devenea din nou pasional, sentimental, bleg - cum îi plăcea lui Jullie să îi spună.

Se așeză pe fotoliu cu un geamăt și se gândi la ce îi spusese. Avusese lacrimi în ochi? Nu. Erau furia. Lucinda devenea furioasă foarte repede.Zâmbi fără să își dea seama că o făcea. Lucinda era la fel de pasională, de sentimentală și deloc bleagă.

Își trecea exasperat mâinile peste față când ușa se deschise, iar lady Louisa, în rochia ei de un alb imaculat, cu un decolteu mai decent decât al suratei ei feminine, cu părul blond prins într-un coculeț cuminte, cu fața extrem de palidă intră în bibliotecă. Marchizul se încruntă și își ridică privirea spre ea. Își frângea mâinile și înghițea nervoasă în sec.

- Lady Louisa! S-a întâmplat ceva?, atunci îi trecu prin minte posibilitatea ca în scurtul timp de când se separase de ea să fi pățit ceva Lucinda. Lady Mont sau poate...

- Trebuie să vorbesc cu Înălțimea Voastră!, zise fata și mai făcu niște pași spre el.

Quentin încercă să își reprime starea de neliniște.

- Te rog!, îi spuse acesta, încercând să o îndemne să spună mai multe.

- Este ceva extrem de important pentru mine. Nu s-a întâmplat nimic cu lady Mont sau cu altcineva. Își drese glasul și ajunse lângă birou. Părea extrem de agitată, de parcă se întâmplase ceva extrem de rău. Este vorba de, ei bine, cred că...

Quentin încercă să o ajute, propunându-i un nume care ar fi trebuit să o îngrijoreze pe aceasta, acum că știa că Lucinda era bine:

- Rivershade. Îți creeză probleme, nu-i așa?

Fata nu ziste nimic, ci, înconjură cumva biroul în timp ce el spusese acestea. Quentin, așezat, se încruntă la această tânără care părea o actriță neexperimentată, o diletantă.

- Lady Louisa? Sunteți bine?, insistă, deși fata continua să nu spună nimic, ci să se aplece peste el. Ce Dumnezeului era asta? I se făcea rău?

Atunci, când marchizul se ridică în picioare pentru a o prinde pe Louisa în cazul în care leșina din varii motive, ușa se dădu de perete și, blocând lumina obscură a holului, aidoma Herei, cu ochii injectați, cu obrajii aprinși, aproape spumegând, intră Lucinda Mont. Quentin rămase efectiv blocat, Louisa tresări și păru că își revine brusc din moleșeala care o cuprinsese. Apropiindu-se de ei, lady Mont i se adresă direct marchizului, de parcă el intrase peste Louisa în bibliotecă, nu invers:

- Așa discuți tu cu ea?

Quentin se încruntă. Era tras la răspundere pe nedrept. Pe lângă asta, Louisa își menținea șoldul prea aproape de el, mai departe decât o simțise pe Lucinda, dar prea aproape oricum. Enervat de asta, de modul în care se răstea la el, de modul în care Louisa continua să tacă de parcă era așa cum insinua Lucinda, Quentin se răsti la copilă:

- Louisa, dă-te te pe mine! Fata tresări și mai tare, roșii puternic și înghiți în sec. Apoi, cu capul plecat ieși pur și simplu din cameră, trecând pe lângă Lucinda și închizând ușa în urma ei. Acum Quentin nu regreta nimic. Se apropie de Lucinda și încercă să îi spună: Nu e ce crezi!

Lucinda îl împinse, deși acesta nu o atinsese în vreun fel înainte. Continuă să îl acuze:

- Parcă ai spus că tu nu ești așa.

- Nu sunt așa, oricum crezi tu că sunt eu acum. Pufni și, enervat de gestul ei, îi prinse încheieturile mâinilor: Lucinda, ea a venit la mine. Eu pur și simplu stăteam aici, nu făceam nimic, iar ea a intrat și mi-a spus că vrea să-mi vorbească. La naiba, credeam că i se face rău! La naiba, femeie, nu te mai zbate așa! Vrei să încetezi?

Lucinda se opri și acuză:

- Și eu am venit la tine! Ce vrei să spui cu asta? Că aveai toate drepturile să mă săruți? Că aveai toate drepturile să mă atingi?

- Ea nu ești tu, îi spuse el, ignorând toate celelalte întrebări care aveau legătură cu conversația de mai devreme.

- Vrei să spui Millicent!, îi contrazise.

- Nu..., oftă și realiză că acum el adopta atitudinea Louisei și se lăsa în față, spre ea. Vreau să spun Lucinda. Își umezi buzele și oftă, pentru că în momentul de față simțeau amândoi ce avea să se întâmple cu rostirea numelui. Lucinda Mont.

Așa că fu rândul lui să o sărute. Nevoia asta persista încă din momentul în care se oprise ultimul lor sărut, de când ea se trăsese din încleștarea gurilor și fugise îngrozită de el. Quentin nu știa că Lucinda fugise înrgozită de ea. Acum, când el îi curpinse buzele și îi mușcă floarea gurii, dinții ei îl urmară, iar limbile lor se încrucișară până ce fu rândul ei să îi muște buzea inferioară. Femeia își ridică mâinile și le așeză pe umerii lui, lipindu-și trupul mai tare de al său. Quentin îi cuprinse delicat talia și continuă să se joace cu gura ei până ce amândoi oftară.

Și acest sărut era sortit compromiterii, pentru că, atunci, în timp ce Lucinda gemea prelung în brațele lui, speriată, încântată și nesătulă, iar el oftă, cuprins de o nevoie de nedescris, ușa se deschise pentru a treia oară în acea seară, iar Roxborough și Rivershade pășiră înăuntru. Amândoi rămaseră pe loc în momentul în care realizară ce se petrecea. În lumina din bibliotecă, Quentin putu zări șocul de pe chipul ducelui și zâmbetul cu greu abținut de pe chipul lui Rivershade. Acum, zâmbetul acesta alături de cicatrice îl făcea să arate îngrozitor, așa cum fusese, de fapt, înainte. Arăta drăcește.

În acest context, Lucinda nu putu decât îngâima:

- Dumnezeule!

Pentru că un „scriitor" bun știe când să se oprească, eu una cred că acest roman va cuprinde un număr de capitole precum „Invidia lui Caleb". Nu vom ajunge la treizeci de capitole, cred eu. În paralel ajung la capitolul 19 și îmi dau seama că nu mai sunt atât de multe evenimente care să facă lucrarea bună. Prin urmare, sorbiți fiecare capitol, dragii mei! Povestea Lucindei nu e apoteotic de lungă :)

3138 de cuvinte