Erau multe lucruri pe care Ned credea că nu le putea rezolva, dar pe care Millicent Mont era în stare să le descurce. De altfel, Millie era capabilă de multe sensibilități – cu siguranță mai multe decât sora ei, Lucy, -, dar, cu siguranță, nu se dădea în lături de la a-și apăra bărbatul iubit. Aici Millie nu mai era deloc sensibilă. Prin urmare, la două zile după cina de la familia Nash, după ce Millie adunase toate informațiile pe care le avea și le pusese cap la cap, considera că teoria ei cum că aceasta era o vănătoare de soț bogat și cu titlu era nu doar rodul imaginației sale, al salvării. Era realitatea. Astfel, în acea dimineață venise să o viziteze pe Jenny, mai degrabă să o confrunte. Timpul nu îi era deloc favorabil. Trei zile o despărțea de pierderea definitivă a lui Edward.

Însă, o întâmpină John Nash care îi propuse să se așeze într-o cameră în așteptarea lui Jenny. Adevărul era că nu trimisese pe nimeni după fiica lui și nici nu avea de gând să o facă. John nu voia să se afle că îl vânase pe Ned de cum auzise că era conte și, cu atât mai puțin, să se cunoască alte motive pentru care hotărâse să o mărite pe Jenny cât mai curând. Nu. Însemna rușine.

Millie așteptă tăcută câteva minute bune. Apoi, când realiză că nu avea să se întâmple nimic, își drese glasul, îl privi pe John cu coada ochiului și remarcă:

— Domnule John, știu ce faceți.

— Și ce anume fac?, se încruntă bărbatul în direcția ei, fără să își poată stăvili zâmbetul. Era amuzat de freamătul ei, bineînțeles, mai ales că era de părere că o fătucă aidoma ei nu putea face mare lucru pentru a-l opri.

— Sunteți vânător de avere, domnule Nash, asta sunteți, zile Millicent de parcă îi ura numai de bine cu privire la sănătate. Era îngrozitor de calmă pentru o femeie care venise să facă niște acuzații și să pretindă retractarea oricărei promisiuni făcute.

La fel de calm inițial, lăsându-se în față, zâmbind, mai degrabă strâmbându-se la ea, privirea lui John deveni amenințătoare când îi porunci:

— Ieși din casa mea!

Millicent se ridică și oftă. Era o pierdere de timp să aștepte cu acesta. Normal că el era capul răutăților, pentru că nu credea că tânăra Jenny ar fi putut pune la cap așa un plan machiavelic. John Nash era diavolul aici. Înainte de a ieși, înflăcărată, Millie se întoarse spre el și îi spuse simplu:

— Vă spun de acum că Ned nu se va însura cu Jenny.

— Fii sigură că o va face!, îi zise John răstit de parcă așa alunga blestemul.

— Nu. Și știți de ce?, John o privi curios. Pentru că mă voi asigura eu că asta nu se întâmplă. Mă voi asigura că nu îi băgați pe gât lui Edward odrasla unui altuia.

Și ieși, nu înainte de a auzi urletul nervos al tatălui. Sigur că era nervos. În liniștea camerei ei, Millie se gândise foarte mult la cele pe care Edward i le spusese. Povestea venea astfel: se pusese în slujba regelui într-o chestiune de securitate națională. Ajunsese în Liverpool pentru a-și îndeplini sarcina. Terminând, îl înștiințase pe rege. Primise confirmarea mai târziu, timp în care fusese nevoit să rămână aici. Toată lumea îl văzuse, influsiv John Nash care realizase că Ned nu era deloc un bărbat prost și că putea fi manipulat numai sub influența alcoolului. Sigur îi scăpase lui Ned informația când aflase că era conte. Să fi fost chiar în seara în care sărbătorise? Probabil. Sunt conte!, trebuie să fi zis. Atât îi trebuise lui John pentru a ticlui un plan. Câțiva arginți în mâna unei hangițe, niște substanțe în băutură și Ned începuse să delireze. Casa domnului Nash nu era departe, deci ar fi putut trimite după o trăsură cu Jenny în ea care să ajungă în cel mai scurt timp. Se prefăcuse că îl ajută să urce în trăsură. Era prea târziu când Ned observa că aceea nu era trăsura lui. Adormise, leșinase, Dumnezeu știa. Jeremy și John ar fi putut să îl care în casă, să îl așeze în pat. Jenny trebuia doar să rămână în cămășuță și trebuia împrăștiat sânge pe așternuturi pentru ca totul să pară cât mai credibil. Nu era atât de greu de procurat însă. Oftă. Edward fusese prea debusolat pentru a mai răspunde unor întrebări simple de logică. Cedase. Se simțise vinovat, murdar, grețos.

Toate acestea se întâmplaseră cu un motiv. Jenny era însărcinată, dar termenul era prea scurt pentru ca Jenny să fie atât de însărcinată pe cât o văzuse Millie când se ridicase în picioare. Era imposibil! Probabil că Ned ar fi găsit totul imposibil când copilul s-ar fi născut peste trei sau patru luni. Calculele nu ieșeau.

Și, pentru că voia să îl salveze, Millie nu ieși. Trebuia să trateze cu însăși Jenny dacă voia ca aceste lucruri să se finalizeze. O luă prin stânga în căutarea dormitorului fetei sau a unei camere. În această casă erau foarte puțini servitori, doi, maximum trei. Se putea mișca în voie. Trebuia să vorbească cu Jenny și să îi promită o sumă mare de bani. Era pregătită să renunțe la zestre pentru Ned, pentru a plăti eliberarea acestuia din mâinile scorpiei.

Ceva o atrase atunci, un zgomot ciudat, un zgomot care îi făcu instantaneu obrajii să fie cuprinși de flăcări. Era un zgomot ancestral, cântecul oamenilor de veci. Mânată de sunet și din cauza curiozității care o apăsa, Millie Mont păși pe un teren periculos, unul în care avea să descopere curând dedesubturile păcatelor umane.

Se apropie temătoare de cadrul ușii ușor întredeschise, își miji ochii și privi înăuntru. Ceea ce văzu o șocă. Ochii i se măriră, își apăsă mâna pe gură fără posibilitatea de a se îndepărta pentru secunde bune. Auzea cuvintele, suntele, gemetele. Auzea râsul. Cei doi nu păreau că o luau în seamă. Nu o vedeau. Erau prea preocupați de ce se întâmpla acum între ei pentru a realiza că ușa era întredeschisă. Când Jenny însă își ridică privirea spre ușă, Millie era de mult plecată, coborând în viteză scările și ieșind în strada cu iz de pește din Liverpool.

Simțea că i se face rău. Urcă grăbită în trăsură și comandă să fie dusă acasă. Trupul îi tremura, stomacul i se revolta, mintea nu voia să creadă ceea ce tocmai văzuse. Totuși, această informație completa perfect lacunele din povestea șantajului lui Edward și uneltirea prematură a familiei Nash.

Așezată în genunchi, zâmbind spre bărbatul blond care la rândul ei îi zâmbea, Jenny Nash își trecuse încântată limba peste ceea ce părea a fi – era aproape sigură! – bărbăția lui Jeremy Nash care gemuse prelung, dându-și capul peste spate.

Iubitul lui Jenny și tatăl copilului ei era Jeremy, fratele acesteia.

*

Ajunse înaintea casei soților Ethel și coborî din trăsură la fel de tulburată, cu gâtul uscat și chipul roșu, când simți degetele unui bărbat încolăcindu-se de mâna acesteia. Se încruntă, pregătită să îi aplice oricui avea îndrăzneala să o atace o lovitură soră cu moartea, când, privind la cel ce îi zâmbea tâmp acum, cu un chip nu la fel de frumos ca cel pe care și-l amintea, ci mai degrabă prefăcut, Millie rămase la fel de neînduplecată de Lance Grey. La fel de impecabil, purtându-și uniforma cu o deosebită plăcere, domnul Grey îi zise încântat:

— Lady Millicent! Tocmai ce am fost dat afară din casa mătușii dumneavoastră pe motiv că nu sunteți aici. Un bărbat își face tot felul de idei când iubita lui nu e acolo unde ar trebui să fie, nu-i așa?

Și râse. Millie îl privi năucită câteva clipe, neînțelegând dacă îi spusese ei „iubita lui" sau se adresa unei persoane din proximitatea sa. Privi în stânga și în dreapta, realizând că nu mai era nimeni aici. Era doar ea. Prin urmare, acest bărbat imoral, violent, lipsit de respect la adresa femeilor, care credea că totul i se cuvinte considera după un sărut că este iubita lui. Și-l și imagina cerând-o în plină stradă. Tocmai el, violatorul!

Simțind că era ceva în neregulă cu Millie în acea după-amiază, Lance se încruntă și o întrebă:

— Ce s-a întâmplat, Millie? Parcă ai văzut o fantomă.

Millie îl împinse, dezgustată de atingerea acestuia. Îi privi buzele, amintindu-și că îl sărutase. Asta îi provoca un dezgust și mai îngrozitor.

— Să nu mai vii niciodată aici, Lance Grey! Să nu mă mai strigi niciodată „Millie" și, apropiindu-se mult de el, îi șopti pe un ton amenințător, să nu mă mai faci niciodată iubita ta! Eu nu aș putea fi niciodată iubita unuia ca tine!

— Lady Mont!, făcu scandalizat acesta. Cumva, Millie chiar crezu că era așa cum îi indica tăsăturile, jignit de refuzul ei. Apoi, gura lui se curbă în sus și zâmbi. Era un zâmbet satisfăcut, de parcă îi făcea plăcere că în sfârșit își dăduse arama pe față. Și eu care credeam că îți pot arăta cum m-ai zgâriat în seara aceea când te voi fi dus în patul meu, prostuță mică! Ți-a zis, nu? Trebuie să recunosc, Millie, lovești foarte bine și foarte puternic. M-ai impresionat, de fapt.

— De când m-ai abordat știai, nu? Știai că eu am salvat-o pe Corry din...

— Mă jignești!, zise el cu adevărat intolerant. Credeam că pot să am o nobilă cât sunt lăsat în rezervă, cât e pace. Nu aveam gânduri serioase, bineînțeles. Totuși, de aseară mă gândeam că ar fi răzbunarea supremă dacă ți-aș frânge inima după ce Ned ți-a frânt-o astfel. Acum însă cred că trebuie să mă răzbun altfel...

Millie, înfuriată de cuvintele lui, își ridică palma și îl plesni. Din nou, Lance fu luat prin surprindere. Își ridică ochii spre ea. Nu se putea da la ea aici, nu o putea lovi la rândul său. Oamenii ar fi putut sări oricând. Mătușa ei... Unchiul... Nu. Era prea periculos. Înainte să poată spune ceva, Millie îi zise:

— Dacă mai vii vreodată aici, îi voi spune lui Ned totul.

— Ce anume îi vei spune, lady Mont?, râse el. Că m-ai sărutat? Că prietena ta e o târfă? Cred că va fi cu adevărat scandalizat, da, dacă i-ar păsa de tine. Ești doar un ghimpe în coasta lui, răsfățato! Ești doar rezerva.

Dar Millie nu mai putea suporta să audă un cuvânt. Se întoarse și intră în casă. Avea ea să vadă dacă era rezerva în curând. Millie Mont avea să îl confrunte și pe Edward, dacă era nevoie, și avea să îi spună totul. În acea seară, avea să îl lase pe Ned să aleagă între ea și Jenny. Când urcă scările pentru a ajunge în camera lui, Millie știu cumva în sinea ei că Ned avea să aleagă datoria. Iar ea nu era o datorie acum. Nu încă.

*

— Edward, trebuie să îți spun neapărat ceva.

Ned nu avusese o zi bună. Zilele lui nu era de fapt bune de când începeau să se împuțineze cele care îl îndepărtau de iminenta căsătorie. Lâncezise în casa mătușii lui Millie, în bibliotecă, încercând să nu se gândească la ce avea să însemne viața pentru el după cele trei zile. Oftă și își ridică acum privirea spre Millicent.

Venise în Liverpool pentru a obține un titlu pentru ea. Realizase autenticitatea emoțiilor ei pentru el și firicelul de emoții care exploda în preajma ei de ceva timp. Nu făcuse însă nimic până atunci pentru că avusese impresia că Millie nu se va mărita decât mult mai târziu. Când apăruse însă intenția clară a marchziului de Hetherford de apune mâna pe o Mont, pe această Mont în particular, pentru că Lucinda i-ar fi făcut lui Quentin zile fripte, Ned se speriase. Millie nu lua în serios nimic, da, dar el sa. Hetherford era marchiz. Hetherford putea să o câștige mai ușor decât ar fi putut el vreodată. Astfel, se străduise să fie demn și ajunsese nedemn.

Își frecă fața, se ridică în picioare și puse mâna pe sticlă. Poate că trebuia să își facă un obicei din a bea dacă voia să suporte căsnicia cu o femeie care nu era Millie.

— Te ascult, îi zise liniștit.

Millie se apropie de el, îi luă paharul din mână și îl lăsă jos, pe măsuță. Ned avea impresia că îl va ataca din nou cu un sărut. Voia să fie atacat. Poate doar așa putea supraviețui nenorocirii ce avea să se abată asupra lui în curând. Doar așa... Înghiți în sec. Nu o putea face pe Millicent metresa lui. Nu ar fi atins-o oricum. Millie merita mai întâi căsătoria, apoi toate plăcerile trupului. Millie merita mai mult decât un bărbat a cărui pasiune îi exceda rațiunea. Își dădu capul într-o parte, pentru a face imposibil un sărut, și așteptă să spună ce avea de zis.

— Vreau să mă asculți calm. Vreau să... La naiba! Asta îl făcu să zâmbească. Millicent și Lucinda fuseseră crescute prea liber, dar Millie beneficiase de compania lui și a altor băieți mai mult decât Lucy. Prin urmare, crease un grăjdar în fustă. Jenny Nash se culcă cu Jeremy.

Toate amintirile cu ea în calitate de copil rebel dispărură într-o clipă. Jeremy? Își întoarse privirea spre ea. Cunoșteau împreună un singur Jeremy, pe Jeremy Nash, fratele lui Jenny. Avu impresia că un val insuportabil de căldură îi invadează corpul. I se făcea rău.

— Ce tot spui acolo?

— Jenny se...

— Dumnezeule, Millicent! Am auzit asta de prima dată! De unde știi, la naiba? Asta te întreb, femeie!

Millie înghiți în sec și îi prinse mâinile într-ale sale.

— Am fost azi să mă văd cu ea, pentru că eu eram convinsă că e o vânătoare de zestre! Edward pufni și își dădu ochii peste cap, vrând să se îndepărteze de aceasta. Millie însă nu îl lăsă, agățându-se de brațele sale. Ascultă-mă! Ned! E o vânătoare, dar John Nash e vânătorul? Chiar nu vezi? Jenny e însărcinată cu copilul fratelui ei!

— Millie, îi zise Ned grav, ceea ce insinuezi tu e mai mult decât grav. E îngrozitor! Am nevoie să te oprești, să nu îți mai faci asta, să nu mai inventezi povești care...

— Nu inventez nimic, omule!, zise ea îngrozită de ideea cum că putea crede că o făcea dinadins. Am văzut-o cum... Nu putea să îi spună însă. Nu putea. Am văzut-o, bine?, insistă. Apărarea ei era eminamente nereușită. Era și normal ca Ned să o privească suspicios. Trebuie să mă crezi! Vor să îți bage ție pe gât păcatul lor.

— Singurul păcat care se întâmplă chiar acum e minciuna, Millie, zise Edward. Millie dădu să insiste, dar el întrerupse. Destul! Când te-am refuzat, ți-ai făcut o poveste: eu nu sunt Edward! Acum, când mai sunt trei zile până la nuntă, îți faci o altă poveste: Jenny are o relație incestuoasă cu Jeremy! Se apropie de ea și îi prinse umerii, încercând să o facă să înțeleagă. Te distrugi, Millie! Și nu te distrugi doar pe tine, copilă, ci și pe mine! Distrugi orice a fost între noi și orice ar putea rămâne după ce eu...

Millie avea ochii plini de lacrimi. Nu se așteptase niciun moment la reacția aceasta. O credea o mincinoasă. Nici măcar nu credea că s-ar fi putut înșela, ci o considera instantaneu o persoană incapabilă de a spune adevărul. O credea mincinoasă! Asta o durea mai tare decât ar fi durut-o să fie jupuit de vie. Ned avusese mereu încredere în ea. Acum însă nu avea. Credea că fabulează. Îi îndepărtă mâinile de pe ea și îl opri:

— Nu va rămâne nimic între noi...

— Dacă vei continua cu poveștile astea, îi zise Edward ai cărui ochi străluceau de o furie neputincioasă, cu adevărat nu va mai fi nimic. Îi atinse fața, îndepărtând involuntar un fir de praf. Vei fi o străină pentru mine. Deja încep să nu te mai recunosc. Se dădu un pas înapoi, conștient acum de pofta din stomac. Nici nu știu cine ești...

Și o lăsă acolo, mânată de aceeași neputință. Edward alesese. Și ea nu mai era în vârful priorităților sale. Căzuse în dizgrație. În consecință, izbucni în lacrimi amare după ce puse mâna pe pahar și îl lovi de perete, găsind eliberatoare dispersia cioburilor pe podea. Poate că era cazul ca și ea să se despartă de Edward Scott.

*

— Sincer, cred că Edward nu se va însura răspoimâine, ridică George din umeri. Mary îl privi și făcu același gest, în timp ce Henry și Samantha se priviră reciproc. Kevin se încruntă, pentru că domnul Scott era o amenințare la adresa relației lui cu Millie, cu scumpa Millie. Lui Luke și lui Mike nu le păsa. Ei voiau doar să mănânce tort, iar la o nuntă trebuie să fie și puțin tort. Se poate spune, așadar, că erau parțiali: își doreau nunta pentru tort. Am un sentiment...

— Eu cred că o va face, hotărî să spună Samantha. Și eu am un sentiment, zâmbi spre socrul ei. George îi făcu cu ochiul. Samantha era o fată foarte îndrăzneață. O respecta mult.

— Eu spun că o va face, zise și Mary. Ned nu este genul de bărbat care să de înapoi. El face ce trebuie indiferent de cât de mult îl doare, nu-i așa, doamnă?, o întrebă pe mama lui Ned care stătea pe un scaun, lângă Samantha.

— Sincer, simt că nu are de ce să se însoare cu acea fată, Jenny. Dar nu mai simt lucrurile cum trebuie în ce îl privește de foarte mult timp. Se comportă cu mine de parcă i-am greșit eu cu ceva.

George și Mary se priviră. Fiul nu prea vorbea cu mama, da. Dar apoi, Mary nici nu știa că Edward era bastardul fratelui ei mort. Numai mama lui Ned, victima acestuia, Hillary, Benjamin și acum și Edward știau asta.

— Nu îți face inimă neagră din cauza asta, îi zise Mary. Copiii cresc atât de repede. Își trecu mâna prin părul micuțului Marcus, care se strâmbă și și-l rearanjă după moda vremii. Mai ales băieții!

Kevin se ridică atunci în picioare și zise triumfător:

— Eu am crescut! De fapt, vreau să îi cer mâna verișoarei noastre la nunta domnului Scott! Nu ar fi un gest romantic, tată?

— Stai jos, Kevin, oftă George. Tu mai ai foarte mult de crescut.

— Sunt destul de mare! Sunt cu doar doi ani mai mic decât Henry, continuă acesta. Și Henry va avea un copil poate chiar mâine! Vreau și eu copilul meu!

— Frățioare, tu nu vrei să crești copii. Tu vrei doar să îi faci!, decretă Luke.

Și, în timp ce mama lui Ned râdea, Mary îl mustra, Samantha roșise, Henry se înecă cu coniacul, George izbucni și el în râs, iar Kevin se înfurie de-a binelea, pregătit să se ia la bătaie cu fratele lui, toate acestea în timp ce Marcus ofta și își dădea ochii peste cap, în afara ușilor din salon, Corry traversa grăbită holul pentru a ajunge la stăpâna ei. Ducea în brațe două rochii proaspăt spălate.

Millicent îi poruncise să i le aducă și să înceapă să împacheteze. Corry nu înțelegea ce se întâmplase și avea impresia că totul era din vina ei. Plânsese puțin în bucătărie. Acum însă se conforma. Mai bine dacă plecau. Avea să scape de acel bărbat îngrozitor care...

Tresări auzind glasul domnului Ian.

— Lasă-mă să te ajut, domnișoară!, îi zise acesta când ea scăpă rochiile din brațe. Se dădu înapoi și îl lăsă să ridice hainele. Îi mulțumi timidă, moment în care bărbatul se încruntă în direcția ei: Sunteți bine? Păreți agitată.

— Sigur că da!, zise rapid femeia, încercând să sustragă hainele și să se grăbească să ajungă la Millie. Stăpâna voia totul împachetat până la miezul nopții, pentru ca la prima oră a dimineții să plece.

Ian oftă și îi zâmbi. Domnișoara Corry era ciudată în unicitatea sufletului său.

— Arăți minunat azi, domnișoară!, îi zise acesta.

Bineînțeles că domnișoara Corry înțelese complimentul lui greșit și, încruntându-se, cu corpul tremurându-i din temelii, se răsti la acesta:

— Nu sunt de vânzare, domnule!

— Nici n-am insinuat asta!, se încruntă Ian în direcția ei, apoi hotărî să facă un pas înapoi și să o anunțe: Domnișoară, nu toți bărbații sunt ca cel care v-a necinstit!

Și plecă. În timp ce se întorcea la treaba ei, Corry regretă că i se adresase așa. Poate că Ian Travis nu era deloc ca alți bărbați. Poate că domnul Travis era altfel. Sclipirea din ochii lui spunea încă de-acum că era altfel.

Cred că această lucrare va avea același număr de capitole ca și „Noi doi", asta pentru că în ce privește aceste două cărți nu dezvolt acțiunea inutil de mult. Nu le-am gândit ca fiind extrem de lungi și imposibile. Este o lectură, o continuare, o dovadă a ceea ce se poate petrece din două persoane care au făcut copii într-un mediu epic  (Ben și Larry). Prin urmare, pe la douăzeci și ceva încheiem :)

3385 de cuvinte