Mai repede decât se așteptase Millicent Mont venise și cina de la familia Nash. Adevărul era că în zilele ce urmase să străduise să tragă de timp cât putuse de mult. Nu reușise. Edward nu voia să discute cu ea deloc despre Jenny, ba chiar o ignora. Azi, când venise să o ia și să o conducă la casa familiei Nash, în trăsură privise tot timpul pe geam, de parcă rochia ei lila îl orbea. Asta nu făcuse decât să înghită în sec și să își muște nefericită buzele, cum momentul căsătoriei de apropia cu pași repezi și siguri, în acest moment.

Pe Edward însă îl durea cu adevărat să se uite la ea, cu atât mai mult cu cât nu își putea scoate din minte sărutul lui Millie, iar căsătoria i se părea inevitabilă. Nu găsea nicio modalitate prin care să renunțe la aceasta, ca atare trebuia să-i dea înainte cu uniunea.

John Nash, așezat în capul mesei, cu căutătura urâtă îndreptată spre Millie nu zisese nimic toată seara, lăsându-l pe Jeremy să îndrume conversația în legătură cu ce se petrecea mai nou în lume, cum decurgea negoțul și moda londoneză. Jenny făcu din nou o remarcă la adresa părului lui Millie, moment în care fata doar zâmbise, neavând susținerea lui Edward care gusta absent tot ce era pe masă.

Millie își ștergea buzele când domnul Nash întrebă, lăsându-se pe spate și fixând-o insistent:

— De cât timp îl cunoașteți pe Edward, lady Mont?

Millie oftă și îl privi pe John. Era un bărbat care avea aspectul unui individ dur, răutăcios, cu trupul cărnos și capul chel, lipsit parcă de păr. Oftă. Trebuia să discute cu căpcăunul acum, totul pentru dragostea ei, Ned, dragoste care nici nu o privea în aceste momente.

— De la naștere, răspunse aceasta. Edward a fost protejatul contelui de Guilford foarte mult timp, prin urmare, facem totul împreună. Ridică paharul cu vin și luă o gură, deși fără chef. Deși, am aflat că Edward e chiar el conte acum, prin urmare nu mai are nevoie de protecția tatei în nimic din ce va face alături de..., zâmbi spre Jenny și oftă, soția lui. Dar, în mare, facem totul împreună.

— Aha!, zise John. Apoi, grobian, cum era de așteptat, acesta remarcă: Sper că nu și după căsătoria lui cu Jenny a mea.

Millie știa la ce se referă. La fel și Jenny și Jeremy care chicotiră. Edward, încruntându-se, își lăsă mâna să cadă pe masă. Era furios:

— Domnule Nash, vă rog să fiți politicos!, îi spuse acesta viitorului său socru.

Bărbatul nu părea afectat de furia lui Ned. Din contră, scobindu-se între dinți cu furculița, o lăsă jos și își încrucișă brațele pe piept:

— Ah, da! Lady Mont e inocentă, spuse acesta, ceea ce atrase privirea lui Ned. Millie roșise, într-adevăr; nu îi plăcea să se discute despre starea ei la masă, cu atât mai puțin printre toți acești inamici. Vrei să îmi spui, băiete, că niciodată nu ai...

— Domnule Nash!, exclamă Edward.

Millicent hotărî că nu mai putea sta acolo. Ned se simțea din ce în ce mai prost și mai nervos din cauza viitoarelor lui rude, domnul John devenea din ce în ce mai îndrăzneț în afirmații, iar ea nu găsea niciun motiv pentru care Edward și-ar fi dorit să se înrudeacă cu asemenea persoane Prin urmare, se ridică de la masă, realizând că familia Nash nu își făcuse un obicei din a se ridica în momentul în care cineva intra sau părăsea camera. Zise ușor:

— Mă scuzați!

Și ignoră împotrivirea lui Ned de a rămâne. Alese să se plimbe. Casa familiei Nash era prea aproape de port pentru a fi un loc sigur. Își aminti de experiența din Montgomery când păși afară. Nu era niciun valet care să o oprească. Nu voia să fie oprită. Simțea nevoia să ia o gură de aer, să evadeze.

Nu fusese niciodată o mironosiță. Tatăl ei nu ar fi permis asta. Millicent și Lucinda fuseseră crescute ca și cum oricând ar fi fost nevoite să renunțe la Înalta Societate. Benjamin Mont prețuia un lucru foarte mult, anume libertatea. Le învățase să facă la fel. Totuși, în acest moment Millie nu înțelegea cum Edward, care crescuse cu aceleași valori, își vindea libertatea astfel. Pentru ea era sigur că măcar o parte din inima lui Ned nu se oferea de bunăvoie. Nu ridicase privirea deloc spre Jenny, ci privise încordat la domnul Nash întreaga seară. Nu o iubea. Nu o putea iubi pe acea făptură lipsită de bunătate, de blândețe...

Totuși, nu o iubea nici pe ea. Ajungea să conștientizeze acest aspect cu fiecare sărut, când o respingea energic. Și, dacă la început corpurile li se aprindeau dornice, apoi flacăra se topea, tocmai pentru că Ned nu voia acum pe nimeni, ci era supărat că trebuia să accepte pe cineva. Până la urmă Ned se pierduse prin aceste drumuri largi, cărări ascuțite și sudalme. Ned își pierduse libertatea și, cu ea, și integritatea.

De ce?

— Îngrozitoare noapte! Millicent tresări când auzi glasul în stânga, dar apoi realiză că acesta îi aparținea lui Lance Grey. Bărbatul părea că se materializase din întuneric. Era îmbrăcat ca u domn, deși era clar că nu știa să își prindă lavaliera. Cu șarmul lui caracteristic, domnul Grey se apropie de ea, în timp ce Millie se apropie de el. Uite un bărbat căruia îi strălucea ochii când o privea. Poate că domnul Grey se îndrăgostise de ea la prima vedere, așa cum ea se îndrăgostise de Edward din momentul în care putuse vedea.

— Da, zâmbi aceasta și îi oferi mâna pentru a i-o săruta. Domnul Grey menținu strânsoarea, ca întotdeauna. Părea un bărbat periculos, dar Millie ignora această aură periculoasă pentru că, la rândul ei, era rănită. Iar când suntem răniți facem numai tâmpenii. Domnule Grey!, îi zise. Mă bucur să vă văd! Se bucura într-adevăr să îl vadă, pentru că era o fire glumeață, genul de bărbat pe lângă care nu trebuia să stai prea mult. Totuși, Millie alese să stea, considerând inutil că se putea juca cu focul.

— Și eu, îi zise acesta. Încă nu îi eliberase mâna, iar asta pentru că decise să o întrebe: Nu vreți să ne plimbăm puțin, lady Mont?

Străzile erau periculoase. Știa asta. Privi la pustietatea lor. Nu avea însă de ce să își facă griji, tocmai pentru că se afla în grija unui bărbat pregătit să lupte cu pericolul. Oricum nu avea să se îndepărteze prea mult.

— Ba da!

Millicent și Lance începură să meargă cu pași mici. Millie însă se gândea tot la Edward, la nervozitatea și nefericirea lui. Era o contradictorialitate în el, ceva ce nu putea înțelege, dar ceva ce voia să înțeleagă. Trebuia să afle adevărul!

Brusc, domnul Grey o întrebă ușor:

— Îl iubiți de mult?

— Dintotdeauna!, recunoscu Millicent. Pesemne că îi simțea fremătul interior. Nu era nevoie să primească explicații. Privi spre profilul lui Lance la modul în care maxilarul i se încleșta. Crezu că era nervos. Strânsoarea lui se înteți puțin. O făcu să se simtă incomod. Brusc însă îi dădu drumul și reveni cu un zâmbet:

— Ce bărbat ar rezista farmecului tău, Millie?

Apelativul i se părea prea intim pentru un necunoscut, dar, cum trecea cu vederea multe reguli din cele pe care și le constituise, Millicent acceptă să fie numită așa. Simțea că Lance suferea, poate mai puternic decât ea. Era o durere în acest bărbat pe care nu o putea descrie.

— Acest bărbat, îi zise. Edward îmi rezistă cu stoicism, orice aș face.

Lance Grey se opri și o făcu să se oprească. Îi ținea mâna într-a lui. Înghiți în sec. Era agitat. Își ridică mâna și îi mângâie chipul. Trezea în ea o reacție, da, dar aceasta era asociată cu teama. În subconștientul ei știa, știuse dintotdeauna, că Lance era un bărbat periculos și acum, când o atingea așa, anticipa tot răul pe care acest bărbat avea să i-l pricinuiască.

— Dar nu cred că rezistă, îi zise acesta. Cu degetele pe fața ei, Lance înghiți în sec și își umezi buzele. Fără vreun avertisment, se aplecă spre ea și dădu să o sărute.

Millicent se încruntă și își îndepărtă capul, nevenindu-i să creadă că Lance considerase că era timpul și persoana pe care să o sărute.

— Domnule Grey!, exclamă impacientată.

Lance se dădu înapoi și își îndepărtă mâna. Era ușor stânjenit, iar această stânjeneală îl făcea să se simtă furios.

— Îmi cer scuze, îi zise. Își lăsă fața în palme și și-o frecă înnebunit. Nu știu ce m-a apucat...

Millie însă știa. Nu era prima dacă când bărbații o privieau așa. Era frumoasă. Avea ceva ce voiau toți. Înghiți în sec și hotărî că putea avea în fond orice bărbat. De ce nu pe acesta? Putea încerce măcar să îl uite pe Edward prin altcineva.

— Nu, e în ordine, îi zise aceasta și își lipi mâna de pieptul său. Era ceva ciudat în aer în seara aceea, ceva ce o înnebuni pe Millie. În ochii lui Lance își putu vedea viitorul; singură, lângă șemineu, cu zece pisici și un câine bolnav, cu o sută de kilograme în plus, ochelari și o aluniță gigantică pe frunte – de unde apăruse alunița? Și se sperie. Asta avea să se întâmple în cinci zile, nu? Edward avea să se însoare, avea să o uite. Avea să își iubească soția și copiii, de parcă pe ea nu o iubise niciodată. Și dacă nu o iubise niciodată? Dacă fusese întotdeaua servitorul tatălui ei? Dumnezeule! Înghiți în sec și se repezi spre Lance Grey. Trebuia să știe dacă putea avea un alt bărbat, un cavaler, așa cum își dorise Ned. Îl sărută.

Lance, după o clipă de năucire, își lăsă mâinile pe șoldurile ei, strângând-o brutal la piept. Încercă să țină pasul cu buzele lui înfometate, dar nu se putea gândi decât la o comparație cu sărutul lui Ned. Nici Ned nu era cel mai blând bărbat din lume. Nu. Dar mișcările lui nu aveau nicio clipă intenția de a o răni, de a-și satisface integral pofta. Când o săruta, Edward voia ca și ea să fie satisfăcută. Încercă de două ori să se retragă, însă de ambele dăți, Lance nu îi dădu ocazia, coborându-și palmele pe fundul ei și aducându-i trupul mai aproape de ceea ce trebuia să fie eracția sa. Era un gest atât de intim, încât Millie avea impresia că făcea dragoste în plină stradă și, cumva, Edward privea. Asta o făcu să împingă cu disperare, îngrozită de ce se întâmpla și unde ajungea acest sărut. Nu era convinsă dacă îi plăcea ce urma acestui sărut.

— Milady!, auzi glasul lui Corry de pe scările casei.

În sfârșit, Lance slăbi strânsoarea, iar ea se putu întoarce spre Corry.

— Corry!, strigă, deși nu mai avea glas.

Tânăra coborî, în timp ce Millie se apropie. Se simțea vinovată din cauza faptului că sărutul nu îi plăcuse. E o vinovăție de neînțeles de fiecare dată când ceva firesc nu îți produce plăcere. Îți pare rău că ești anormal, că ești făcut să iubești un singur individ și că doar atingerea lui îți poate aduce satisfacția plăcerii. Prin urmare, străduindu-se să se revanșeze, deși Lance nu simțise repulsia ei, îl prinse de mână și îl aduse mai aproape de Corry, mai aproape de casă, din câțiva pași mari.

— Milady, ce făceți?, o întrebă copila pe un ton jos, mai temperat.

— Nimic, zise Millie și zâmbi, apoi se puse între Corry și Lance și zise: Corry, el este Lance Grey. Domnule Grey, însoțitoarea mea.

Atunci, de la distanța aceasta mică, însoțitoarea putu observa chipul bărbatului care îi maltrata în depărtare stăpâna. Corry înghiți în sec, mâinile începură să îi tremure, iar trupul i se contractă violent. Lance, de asemenea, privind chipul tinerei – un chip de neuitat – zâmbi. Își drese glasul și întrebă:

— Însoțitoare zici?

Corry înghiți în sec. Cu siguranță Millie nu prinse nota sarcastică din glasul său, privirea înveninată sau răutatea. Lance însă o privi pe Millie, conștientizând acum că o întâlnise și cu altă ocazie. Totul se lega.

— Da, zise Millie încruntată. Corry este...

— Seară bună, lady Mont!, zise acesta întrerupând-o. Și plecă. Știa prea bine cine era Corry. Era o târfă.

*

În urma lui, Corry, care își căutase stăpâna peste tot la îndemnul domnului Scott, o prinse pe Millie de brațe și o privi în ochi. Nu își putea reprima tremurul violent al corpului, senzația de greață sau starea de leșin. Și ea îl recunoscuse pe Lance și împrejurarea în care îl întâlnise. Acum, nu își dorea ca stăpâna ei să afle nimic despre acest bărbat de care era foarte mândră, vedea ea. În final însă avea să mărturisească tot. Corry nu se putea preface.

— Promiteți-mi că nu veți mai face asta niciodată!, îi zise ea lui Millie.

— Corry, eu..., înghiți Millicent în sec, încercând să își dea seama dacă seara era atât de rece sau dacă însoțitoarea ei avea un atac de panică. Se răcise toată, deși era vizibil că transpira, era palidă și avea ochii ieșiți din orbite.

— E îngrozitor să fii cu un bărbat!, îi zise Corry. Fără să își dea seama, Corry o trăgea în casă, unde simțea că era în siguranță. Nu cu acel bărbat, zise din nou, pentru că nu putea spune că fusese cu mulți bărbați în viața aceasta, ci doar cu unul, cel care îi dovedise că era îngrozitor.

— Ce tot spui?, o opri Millicent în hol, pentru că spera din tot sufletul că nu înțelegea bine ultima parte a îndemnului lui Corry. Bărbatul acela...

Corry oftă și o privi în ochi. Erau deja plini de lacrimi. Mai avea doar nevoie să spună câteva cuvinte pentru a izbucni cu adevărat în hohote:

— El..., începu aceasta, iar Millie o încurajă din ochi. El e cel care... Corry începu să plângă, nemaiputând continua niciun moment ce avea de spus.

Lance Grey... Millie își închise o clipă. Nu îl cunoscuse astfel după nume, nu, dar îl mai întâlnise. De aici și sentimentul familiar. Înghiți în sec, retrăind noaptea în care o salvase pe Corry din mâinile agresorului său. Părul blond, statura... Mâinile acelea care frământau carnea și cereau și sufletul. Mâinile lui. Simți o greață îngrozitoare invadându-i gura. Lance Grey era bărbatul care o violase pe Corry. Iar ea tocmai ce îl sărutase. Iar el era prietenul lui Edward. Era general.

Atunci, pe coridor se avântă și Ian care dorea să pornească în căutarea lor. Bărbatul se încruntă înaintea scenei. Inima i se opri în loc în clipa în care realiză că domnișoara Corry plângea, gândindu-se la ce era mai rău.

— Domnule Travis, i se adresă ea lui Ian, recunoscătoare de faptul că acesta apăruse, eu și Corry vom pleca. Transmite salutările noastre familiei!

— Suneți bine?, nu o luă în seamă Ian. O verifică rapid pe Millie, din priviri, apoi o atinse pe umăr pe Corry, întrebând-o ușor: Domnișoară Corry?

— Da, suntem bine!, încercă Millicent să spună și să îl îndepărteze, trăgând-o pe Corry de acolo. Era însă imposibil. Ian nu era un bărbat ușor de urnit. Și când venea una ca aceasta, devene imposibil.

— Vă însoțesc!, spuse, prinzând mâna lui Corry și pregătindu-se să iasă.

— Nu!, exclamă Millicent. Insist să rămâneți și să transmiteți salutările noastre familiei Nash! Domnule, vă rog!, îi zise când acesta părea că o ignoră. Ian!

Ian se întoarse spre ea și îi atrase atenția asupra unui aspect pe care ea nu îl luase în considerare.

— Nu puteți pleca, lady Mont! Numele dumneavoastră va avea de suferit. Numele tatălui dumneavoastră. Lui Millie aproape că îi ieși o înjurătură pe gură când auzi despre numele familiei. Tatăl ei nu dădea doi bani pe numele ăsta. Ian își așeză mâna peste umărul ei, o privi în ochi și o asigură: O voi însoți eu pe domnișoara Corry.

Millie era pe cale să cedeze, când văzu pe Corry dând îngrozită din cap. Era normal ca aceasta să se teamă de orice bărbat, deși domnul Ian nu îi făcuse niciodată nimic. Oftând, aceasta își așeză degetele peste ale sale, luându-i mâna într-a sa și îi zise:

— Corry, Ian e un domn. Zâmbi în direcția lui. Va avea grijă de tine. Acum, du-te acasă. Mă descurc aici. Și, pentru că fata nu se oprea din plâns, îi șopti: Va fi bine! Voi fi cu tine. Mereu.

În cele din urmă, Ian și Corry plecară împreună, în timp ce Millicent se întorcea în salon. În timp ce o făcea, văzând ușa deschisă în camera în care aceștia se retraseră, nu putea să nu se gândească la tot ce aflase în seara asta. Mintea îi zbura de la o problemă la alta, revenind la cea mai îngrozitoare pentru ea când îl văzu pe Ned, încruntându-se în direcția ei.

— Unde ai fost?, o întrebă acuzator.

— Nicăieri!, zise ea și zâmbi spre cei prezenți. Jenny era așezată pe un scaun, tatăl ei la fel, în fața șemineului. Ned stătea în picioare, privind pe geam, iar Jeremy în spatele surorii sale. Ned o privi de parcă nu avea motive să o creadă, iar Millie se întrebă ce vedea mai exact Ned de la acea fereastră. Apoi își aminti că această cameră dădea spre cealaltă parte a străzii și expiră ușurată.

— Ești bine?, o întrebă Edward, aporpiindu-se de ea. Să îi simtă din nou mirosul, căldura... Își ridică ochii spre ai lui. Genele îi erau umede. Îi venea să plângă. Îmi pare rău, Edward, îi șopti. Dacă ai ști ce s-a întâmplat, ce se întâmplă... Dar nu putea să îi spună asta. Nu. În schimb, zâmbi:

— Sigur că da! Apoi, luând o gură mare de aer, întrebă: Cine are chef de un cântec?

Se apropie de pianul din colț, observând că probabil cunoscuse zile mai bune. Era foarte vechi, cu un picior pe jumătate rupt, înlocuit cu o grămadă de cărți. Apăsă de două ori pe clape, moment în care Ned oftă și îi întoarse spatele. În schimb, Jeremy ridică din umer:

— Nu am fost niciodată bună la..., dar privirea urâtă a lui John Nash îl făcu pe Jeremy să ofteze, să se apropie de Millie și să se închine în fața ei: Sigur, lady Mont!

Și, în timpul cântelui, Edward privi spre Jeremy cum o vrăjea pe Millie, cu stilul lui inconfundabil de ușuratic, și i se făcea rău.

*

— Sunteți un cântăreț minunat!, exclamă Millicent când terminară de cântat, privindu-l exclusiv pe Jeremy. În voioșia notelor, pierduse mare parte din grijile acumulate cel puțin în seara aceasta.

— Știu, zâmbi Jeremy. Am învățat în colonii să cânt astfel. Coloniștii sunt extrem de talentați, dacă mă întrebați pe mine.

— Ați fost acolo?, întrebă curioasă Millicent. Nimeni nu păra cu adevărat interesat de povestea lui Jeremy, cât părea ea. Edward era cu ochii pe ei din alte motive, Jenny la fel, iar John simțea că îi crește inima în el, lăudându-se cu educația la care nu el contribui-se pentru copiii săi. Jeremy dădu tăcut din cap și își mușcă buzele. Și Jeremy era un ciudat, din punctul de vedere al lui Millicent, dar nu putea fi la fel de ciudat ca domnul Grey. Cum e?, îl întrebă.

— Cred că va fi și mai bine, răspunse Jeremy, întinzându-se spre coniacul care avea un gust prea spirtos pentru a fi de calitate. Ei cel puțin nu îi făcea bine gustul acela.

— Mai bine de-atât?, întrebă curioasă, pentru că ea nu știa mare lucru despre coloniști.

— În câțiva ani am putea auzi despre o națiune liberă!, ridică Jeremy din umeri, încântat parcă de această idee.

— Prostii!, exclamă însă tatăl său, nemulțumit. Dacă va fi liberă națiunea acea de resturi englezești, atunci noi vom muri de foame. Millie se încruntă, moment în care domnul Nash își dădu ochii peste cap și începu să explice: Cu ei facem afaceri, mult. Importăm și exportăm în draci! Așa că, de dragul afacerii familie, Jeremy, taci naiba!

— Eu aș vrea să trăiesc în colonii!, exclamă Jeremy înainte ca Edward să le atragă atenția cu privire la limbaj.

— Vei trăi aici, băiete!, urlă tatăl lui, ridicându-se în picioare. Te vei însura, vei face copii!

— Copii!, pufni Jeremy. Ce știi tu despre copii?

În acel moment, pentru că îl cunoștea foarte bine, Jenny se ridică în picioare și exclamă în direcția lui:

— Jeremy, controlează-te!

Millicent simțea că venea o furtună, poate chiar o bătaie pe cinste între tată și fiu și, pentru că același lucru intuia și Edward că se va întâmpla, din doi pași se apropie de ea și o prinse de mână. Le zise ceva, apoi ieși în cea mai mare viteză, trăgând-o după el înainte de a observa cum Jeremy spărgea paharul cu coniac, aruncându-l în foc. Înainte de a auzi urletele. Totuși, văzu destul, deși acum nu înțelegea semnificația ochilor lui Jenny, a cuvintelor lui Jeremy sau groaza din privirea tatălui.

În trăsură, Edward o ajută să urce și se așeză lângă ea cu un oftat profund. În tăcerea creată, Millie privi spre el. Era nefericit. Totuși, dacă voia să afle ceva, acum era timpul să insiste, să pună sare pe rană. Prefera adevărul în locul tăcerii:

— Cu astfel de oameni vrei să te înrudești?, îl întrebă acuzatoare.

— Nu am de ales!, izbucni Edward, cum era de așteptat. Nu înțelegi, Millie? Nu am de ales! Trebuie să mă însor cu Jenny!

— Ce tot spui acolo?, se încruntă aceasta, pentru că ea nu vedea necesitatea. Era prima dată când în ochii lui Ned se citea purul adevăr, oricât de îngrozitor ar fi fost acesta.

— Era fecioară..., îl auzi zicând în momentul în care își deschise gura, în încercarea de a spune ceva, orice, de a-i explica fără să o îngrozească.

— Și?, se încruntă aceasta, pentru că starea în care se aflase Jenny nu era nicidecum problema ei. Te însori cu fiecare femeie cu care ai fost, Edward?

— Nu pot să necinstec femei și să..., începu aceasta să îi explice, ceea ce, în momentul de față, nu făcu decât să o enerveze și mai tare. Așezându-și degetele peste buzele lui, Millicent îi zise:

— Încetează! Acum, vreau să îmi spui când anume te-ai culcat cu Jenny Nash? Nu te uita așa la mine, Edward! M-am săturat să aud că trebuie. Vreau să știu de ce crezi tu că trebuie. Vreau să aud asta acum!

În acele clipe, Ned simțea că îi era dator măcar cu o explicație. Prin urmare, oftând, privi pe geam în timp ce retrăia fiecare moment, fiecare clipă:

— Terminasem treaba încredințată de rege în seara aceea. Am băut. Am sărbătorit chiar. Primisem oficial titlu. Doamne, ce fericit eram! Oftă și continuă povestea fără să aducă în discuție mai multe detalii decât cele pe care el le considera necesare. Îmi amintesc că eram în trăsură cu John și cu Jenny. Nu îmi amintesc foarte bine cum am ajuns astfel. E posibil ca propria mea trăsură, cea închiriată, să se fi stricat. Nu știu. Millie îi prinse degetele, făcându-l să înțeleagă că era în ordine. Ned îi strânse mâna, pentru că știa că avea să urmeze o mărturisire care o putea îndepărat și mai mult de el. M-am trezit lângă ea, în pat. Nu vrei să știi...

Crezuse că o violase. Atâta sânge era pe așternuturi și pe cămașa fetei. În fiecare zi se întrebase cum reușise să coboare scările trăsurii, cine îl poftise în casă, cum ajunsese să fie atât de brutal. Nu era în esența lui...

Millie însă înțelegea. Înghiți în sec și îi șopti, cu ochii în lacrimi:

— Oh, Edward!

Practic, nu putea spune că Edward o înșelase. Simțea foarte multe lucruri acum, iar ideile îi zburau hai-hui prin minte, suficient de repede încât să realizeze mai multe conexiuni decât bărbatul îndurerat. Fiind însă atât de dezamăgit de sine, de pornirile lui animalice, de persoana sa, Edward întări decizia pe care o luase atunci, în fața tatălui lui Jenny:

— Voi fi un bărbat și voi face ce trebuie!

— Nu trebuie să faci asta, zise Millicent. Nu dacă lucrurile stau doar așa...

— Trebuie!, o întrerupse acesa. E vorba de onoarea meai aici, Millicent!

Înghițind în sec, Millie îi privi profilul. Îl cunoștea mai bine decât lăsase vreodată să se înțeleagă. Îi cunoștea păcatele. Edward mirosea, în momentul de față, a păcat, poate unul dintre cele mai periculoase, a vină. Era ceva ce nu îi spusese, ceva ce însă o făcu să își amintească de Jenny, mai ales în momentul în care se ridicase din scaun. Fusta i se mulase pe ea. Sânii îi tresăltaseră. Avea sânii foarte mari. Jenny nu mâncase foarte mult. Jenny era palidă. Jenny ținea după ea săruri pe care le inahala regulat.

— Nu, îi zise, pentru că tocmai realiza cine i-l furase cu adevărat pe Edward în Liverpool. E vobra de mai mult aici. E însărcinată, nu? Ai lăsat fata însărcinată, Edward!

Iar bărbatul își închise ochii. Jenny Nash rămăsese însărcinată în urma agresiunii lui la adresa ei. Îi purta copilul.

Scriu foarte greu, deși știu exact ce veau să scriu. Trec iar prin criza scriitorului frustrat. Credeți-mă :)

4115 cuvinte