După ce Ned o sărutase, nu își mai făcuse deloc griji în ce o privea pe Jenny, considerând pe bună dreptate că un bărbat care iubea o femeie nu se putea săruta cu o alta; exceptă însă faptul că se presupunea că Ned o iubise pe ea, deși se culcase cu această dubioasă Jenny al cărei nume de familie, află când intrară în Liverpool de la Ian, era Nash. Totuși, pentru plăcerea de moment, Millicent Mont ignoră tot ceea ce ar fi putut contraveni idealului său, acela că el, Edward, o iubea pe ea.

Fu chiar veselă a doua zi, când se schimbase și când pornise pentru a parcurge ultimii kilometri până în Liverpool. Orașul acesta, care devenise practic al treilea port al Angliei, era mai aglomerat din multe puncte de vedere decât Londra. În Liverpool, viața mondenă și burghezimea care se ridica în acea perioadă ca o clasă socială din ce în ce mai puternică acaparaseră centrul orașului. Înconjurat de-o parte de coline, de cealaltă de ape, Liverpool promitea îmbogățirea fiecărui comerciant care își stabilea corabia în port cu gândul de a vinde tutun, sclavi și bumbac tocmai din colonii. În Londra, Millie nu văzuse atât de mulți scalvi ca aici; acum, trecând pe lângă docul principal, vedea un grup de cinci persoane care erau transportate, cu lanțuri de picioare, în cealaltă parte, spre piață, unde aveau să fie comercializate precum bunurile. Strâmbă din nas, oftă și își lăsă privirea în jos, conștientă că Liverpool era inima comerțului cu sclavi care ajungea pe cele mai mari plantații din coloniile americane. Poate doar asta îi umbri puțin fericirea din ziua în care ajunse în Liverpool, dar, privind din nou spre Ned, care umbla călare înaintea ei, îndrumând-o pe străduțele din acest oraș, își reveni. Își mușcase buzele și, tăcută, îl urmase.

Ajunse la casa mătușii Mary în câteva minute după ce ajunseră în oraș. Mătușa, sora mai mică a mamei, o primi cu brațele deschise pe ea și pe Corry, fără ca măcar să întrebe cine era tânăra însoțitoare a nepoatei sale. Toată lumea știa că Millicent era ciudată în unicitatea sufletului său bun. Pe lângă asta, Mary, se văzu, aproape că leșină când își privi nepoata. Cu un zâmbet mare, mâneca rochiei desprinsă, părul tăiat asimetric, Millicent nu realiză cât de rău arăta, de parcă fusese victima torturii. Unchiul George, prietenul tatei de-o viață, încercase să o întrebe ce i se întâmplase de arăta astfel, dar Millie ridicase din umeri fără să dea o explicație. Nu putea să retrăiască acum momentele urâte ale trecutului. Avea să îl lase pe Ned să explice de ce arăta cum arăta. Și Ned o făcu, discutând în privat cu George. Domnul Ethel îl asigură că Millie avea să fie bine sub acoperișul casei lor, că nu trebuia să își facă griji și că, de altfel, era binevenit să locuiască cu ei până se căsătorea și probabil se retrăgea pentru a petrece cu soția lui. George o spusese complezent; adevărul era că, în momentul în care primisese scrisoarea lui Ned și o citise, toată lumea rămăsese cu gura căscată auzind că în mai puțin de două săptămâni, Ned avea să își unească destinul cu Jenny Nash. Îl cunoșteau pe John Nash, tatăl fetei, din auzite, dar totul li se părea din pripă, prea devreme. Mama lui Ned, cel puțin, își dusese șocată degetele la gură. Prin urmare, refuzul lui Ned de a rămâne sub acoperișul lui George era de înțeles: trebuia să dea explicații tuturor, explicații pe care nu voia să le dea.

Edward era agitat, era încruntat, era supărat. Observară cu toții asta, mai puțin Millie care era de mult dusă în lumea dragostei. Pur și simplu era prea veselă pentru ca, pentru ea, să meargă ceva greșit. Totuși, totul avea să se agreveze în curând, începând chiar cu momentul în care domnișoara Mont o vizită pe domnișoara Jenny.

Trezindu-se în acea dimineață, în dormitorul pe care soții Ethel i-l puseseră la dispoziție, Millie împrumutase din hainele cumnatei sale, care se potrivea oarecum la măsuri cu ea, și coborî la micul dejun. Totuși, nu putu face asta până ce nu o rugă pe Corry să îi aranjeze părul. Trebuia îndreptat celălalt colț al părului. Și, după ce tăie, cu degetele tremurânde, Millie se declară mulțumită de rezultat. Arăta bine și cu părul scurt, mai sus de umeri. Fiind mai scurt, părul ei se ondula în față, natural, drept care hotărî să îl lase desfăcut, pieptănat simplu și cu o coroniță cu flori pe care i-o dădu mătușa ei, în față. Avea să fie ciudata sezonului, da, dar poate că femeile ar fi trebuit să adopte această modă. Era lejeră și îi încadra fața frumos. Domnul Travis – Ian – sosise să o anunțe că Edward avea treburi în oraș, legate de nuntă, și că era însărcinat cu supravegherea ei până la ora cinei când avea să fie încredințată mătușii sale. Millie, atunci, găsi o modalitate prin care putea să se întâlnească cu rivala în lipsa mediatorului, a lui Edward.

Cumva, după ce îl momi pe Ian cu prăjituri și ceai, Millie reuși să îl convingă să o ducă în vizită la această Jenny Nash, asta după ce îl determină să îi spună pe unde se afla locuința acesteia. Pe Paradise St., unde era locuința mătușii, la intersecție cu Thomas St, apoi mai în față, aproape de Biserica Sfântului George și de localul Temple, pe Pool Lane se afla casa lui Jenny. În cele din urmă, după ce divulgă atâtea informații, Ian nu putu să o refuze, deși ar fi trebuit. Alături de Corry – de ținuta căreia se îngrijise tot mătușa Mary – și de domnul Travis, Millie porni spre ascunzătoarea femeii care îl avusese pe Edward și care îl păcălise să îi devină soț - pentru ea nu exista altă posibilitate decât aceasta.

Totuși, gândi că era o altă posibilitate când se întâlni cu Jenny. Atunci începu ziua – și experiența lui Millie în Liverpool – să se distrugă. Fu primită în casă și așezată în salonaș. Nu îi venea însă să se atingă de ceai, deși își propusese să fie victorioasă. Privind-o pe Jenny îi veni să înghită în sec. Era superbă. Blondă, cu ochii albaștri, cu pielea ușor roz, cu buzele pline și roșii. Jenny era mininonă, nu la fel de înaltă cum era Millie, Jenny avea aerul unei regine. Își mușcă buzele. Poate că nu îl păcălise. Poate că frumusețea ei îl atrăsese. Poate că Ned chiar se îndrăgostise de acei ochi albaștri. Jenny avea ochii mai albaștri decât ai ei.

Înghiți în sec, pierzându-și ușor speranța și amintirea sărutului lui Edward Scott. Atunci, Jenny, care o studiase vreme îndelungată, o întrebă:

— Și sunteți prietenă cu domnul Scott?

— Da, își ridică Millicent privirea spre ea și găsi suficientă putere pentru a zâmbi. Da, sunt. Îl cunosc de când era copil. Între noi este o diferență de cinci ani... Privi spre Jenny, încercând să își dea seama ce vârstă avea. Nu putea spune. Avea genul acela de trăsături care plasează femeia la fix douăzeci și cinci de ani, când frumusețea ei este crudă, pură, măiestoasă. Totuși, se îndoia că avea douăzeci și cinci de ani și era încă necăsătorită.

— Nu mi-a vorbit niciodată despre dumneavoastră lady..., zise Jenny, așteptând ca ea să completeze cu titlul. Ian își drese glasul, conșteint că Jenny părea mai mult decât ostilă; o deranja prezența lui Millie și, mai ales, prietenia ei cu Edward. De dragul lui Ned, Ian nu spuse nimic.

— Mont, zise Millie. Apoi, lăsând ceașca pe farfurioasă, continuă: Sunt fiica contelui de Guilford. Și își luă rolul în serios: Am venit să prezint omagiile mele pentru nunta dumneavoastră cu protejatul contelui de atâta timp.

Jenny dădu înțelegătoare din cap, tresărind în clipa în care înțelese că Edward era protejatul contelui de Guilford, un nume destul de popular și în această parte a lumii.

— Mulțumim, zise în cele din urmă, cu aceeași gură acră și ochi inexpresivi. Să vă adaug pe listă, deci?, întrebă precaută.

— Da, vă rog!, zise Millie, deși ar fi preferat să spună că nu era nevoie. Simțea nevoia să se retragă, după ce plângea corespunzător în intimitatea vreunei camere. Sperase că Jenny era o femeie ștearsă. Nu era cazul. Prin urmare, voia să își ia jucăriile și să plece. Apoi, își aminti cine era, unde era și care era scopul ei. Edward se pierduse undeva în inima acestui oraș, iar ea avea să găsească trupul iubitului ei. Avea să afle adevărul.

Gândurile îi fură întrerupte de vocea lui Jenny care se adresa lui Corry:

— Sclava dumneavoastră?, întrebă.

Corry înghiți în sec, deși era conștientă de faptul că putea fi luată drept scalvă oricând și nu avea să se poată împotrivi. Femeia aceasta îi salvase viața. Ea i-o datora pe a ei.

— Familia mea nu e proprietară de sclavi, zise Millie cu un glas care nu lăsa loc de interpretări. Este o practică barbară care sper că va dispărea cu cât lumea devine mai civilizată. Își drese glasul, căci începea să semene cu sora ei, Lucinda, soră care de obicei era înfocată în ceea ce privea drepturile omului și garantarea acestora. Millie nu se lansase niciodată în asemeni conversații, ci preferase să îl asculte pe Ned și să se documnteze discret pentru a putea face conversație. Expiră, lămurind statutul fetei de lângă ea: Corry este domnișoara mea de companie.

Jenny, a cărei familie obișnuia să facă inclusiv comerț cu scalvi, se simți jignită de cuvintele lui Millicent, drept care, după ce o studie îndelung pe tânăra din fața ei, care îl reclama indirect pe Edward, zise simplu:

— Asta e moda, lady Mont?, și indică buclele sale și rochia roz. Nu păreți la modă, oricum, își ridică umerii.

Millie privi în jos la rochia de pe ea. Nu știuse că avea să participe la o nuntă – și încă spera că nu avea să o facă – deci nu își luase niciuna dintre rochiile de acasă. Oftă, mușcându-și buzele. Înaintea acestei rivale se simțea destul de sensibilă. Înaintea privirii ei rănite, Ian oftă, luând în considerare posibilitatea de a o apostrofa pe Jenny pentru comportamentul ei deplasat și pentru comentariile nelalocul lor. Totuși, nu avu ocazia, pentru că se ridicară toți când în cameră apăru un bărbat care semăna leit cu Jenny.

Bărbatul era la fel de înalt precum Millie, poate cu câțiva centimetri mai înalt, dar nu se putea compara cu Ned. Avea părul blond, ochii albaștri, pielea palidă. Era frumos, la fel de frumos precum Jenny. Prin urmare, nu rămânea loc de interpretări: erau gemeni. Pentru prima dată de când veniseră aici, Jenny zâmbi, dar zâmbetul îi fu acordat fratelui său pe care îl și luă de mâini. Acesta își așeză mâna pe spatele ei și zâmbi spre oaspeți.

— El este fratele meu, Jeremy, zise Jenny de parcă era nevoie de această precizare. Apoi, privind spre Millie, cu o strălucire aparte în ochi, cu o strălucire pe care Millie nu știu să o catalogheze, zise: Jeremy, lady Mont. Va fi oaspelete nostru la nuntă, îi șopti acestuia.

— Încântat!, zise bărbatul după ce îi susținu privirea. Apoi, îi prinse mâna și i-o săruta, continuând să îi privească ochii. Măcar știa că fratele lui Jenny era normal și mult mai simpatic decât sora lui. Millie îi zâmbi la rândul ei și își retrase degetele.

— Asemeni, domnule! Acesta este Ian Travis, prietenul viitorului dumneavoastră cumnat, și Corry, însoțitoarea mea. Corry roșii imediat, ca de fiecare dată când cineva își îndrepta atenția asupra ei. Apoi, când nu primi niciun răspuns, zise simplu, în speranța că se putea retrage fără să pară o ciudată: Îmi cer scuze că vă deranjez.

— Este în regulă!, dădu Jeremy din mână. Tocmai ce vin din Stocks Market. Sunt doar obosit de cât am stat acolo. Atât. Suntem încântați să vă avem printre noi, mai ales în preajma unui eveniment atât de drag cum este căsătoria scumpei Jenny cu domnul Scott.

Nu trebuia să i se amintească asta. O durea când auzea asta. Privi spre Jeremy care își strânse sora în brațe nefiresc de lung, de parcă tocmai zisese o glumă și voia ca ea să reacționeze și altfel decât încruntându-se. Atunci, pentru că voia să schimbe subiectul, întrebă:

— Ce se întâmplă în Stocks Market?

— Se cumpără diverse mărfuri, zâmbi Jeremy înaintea întrebării sale naive, apoi îi făcu cu ochiul. După câteva secunde, zise rapid, de parcă atunci îi venise ideea: Lady Mont, cred că ar trebui să veniți la cina de marți. Este o cină în familie la care va participa și domnul Scott. Îmi permit să vă invit eu, pentru că nu știu dacă vă va lua cu el. Dar cum sunteți deja familie pentru el – am convenit să compară la ceremonie numai membrii familiei, iar dumneavoastră ați venit cu el, prin urmare sunteți parte din familia lui – îmi permit să spun că nu s-ar putea fără dumneavoastră.

— Marți adică... , începu Millie să facă un calcul rapid, apoi privi spre el și oftă. Cu cinci zile înainte de nuntă. Își drese glasul și zise. Înțeleg. Foarte frumos din partea dumneavoastră! Cred totuși că ar trebui să discut mai întâi cu Ned..., apoi se corectă, cu domnul Scott.

Totuși, glasul lui reverberă atunci în salonaș, spunând destul de grav:

— Nu ai discutat cu mine să vii aici și discuți să rămâi?

Millie se întoarse spre el, observându-l cum se poziționează lângă ea. Era ceva ciudat în modul în care erau așezați în oglindă înaintea lui Jenny și a lui Jeremy. De altfel, când Jenny zise:

— Iubitule! Ce mă bucur să te văd!

Din anumite considerente, Millie nu crezu o secundă în cuvintele ei. Spera doar să nu i se pară asta, dar instinctul ei îi spunea că sentimentele lui Jenny nu erau autentice, Jeremy era pe cale să izbucnească în râs, iar Edward să vomite. Ce era mascarada la care tocmai lua parte?

— Cred că ați făcut deja cunoștință, oftă Edward când se aplecă și îi sărute mâna. Asta o făcu pe Millie să simtă un fior de gelozie profund în pântec. Îi venea ei să vomite acum. Apoi, Edward reveni asupra ei, își așeză mâna pe spatele ei și zise spre frații Nash: Cred că lady Mont e obosită.

Millie încercă să se îndepărteze de atingerea lui, pentru că în momentul ăsta își simțea mai puternic decât oricând destinul nefericit de a iubi un bărbat care nu era al ei. Apoi, pentru că era clar că Ned nu o dorea la cina în familie, hotărî să își facă simțită prezența fără voia lui și să vegheze la integritatea inimii lui Ned, spunând:

— Mi-ar face plăcere să vin la cina pe care o organizați, domnule Nash!

— E stabilit atunci!, zise Jeremy și zâmbi larg. Va fi o mică petrecere, nu-i așa, cumnate?

Edward oftă prelung, semn că nu putea fi de acord cu Jeremy.

— Sigur că da!, zise în cele din urmă.

— Pentru oaspeții noștri din sud!, zâmbi Jeremy. Apoi se întoarse spre Corry, părând că era prima dată când o vedea acolo, deși fata stătuse în același loc de când intrase. Adresându-i-se lui Millie, o întrebă: Sclava dumitale?

Un mușchi se zbătu pe chipul lui Millicent și, înainte de a răspunde, Jenny i-o luă înainte, persiflantă:

— Lady Mont nu deține sclavi. Jeremy aproape că izbucni în râs, iar sora lui la fel, timp în care Edward îi salută și o luă de acolo.

Ajunși în stradă, Edward încă o ținea de mână de parcă voia să se asigure că nu fugea nicăieri. Millie încerca să țină pasul cu el, dar nu reuși. Edward era vizibil nervos, deși nu putea înțelege de unde venea această furie. Nu avea chef să îl întrebe ceva. Era cufundată în propriile gânduri. Nu îl băgă în seamă când îi spuse:

— Puteai să îmi spui că vrei să o vizitezi pe Jenny, Millicent!, dar pentru că îi vedea chipul pierdut, privind într-o parte, oftând la fiecare pas, Edward se întoarse spre Ian și strigă la el: Ian!

— A insistat!, se eschivă domnul Travis.

— Sigur că da!, își dădu Edward ochii peste cap și îi aruncă peste umăr, acuzator: De când nu reziști tu femeilor?

Și continuă să meargă repede spre casa mătușii Mary, acolo unde știa că se apropia cina și că atât el, cât și Millie trebuiau să fie prezenți. Oftă. Toată ziua avusese treabă, dar el alesese să își umple programul astfel. Se temea să se ducă la mama lui și să îi spună că da, se însura, că bârfele erau reale, dar fără să îi prezintă un motiv real pentru care o făcea. Nu putea să îi prezinte nici măcar ei motivul real. Luă o gură mare de aer și, alături de Milllie continuă să meargă tot înainte, până la intersecție. În schimb, Corry și Ian rămaseră în urmăr. Domnul Travis nu putea să se țină după Ned atâta timp cât domnișoara Corry aproape că alerga pentru a se ține după stăpâna ei, răpită de căpcăunul cel rău. De altfel, Ian nu o putea lăsa aici, în marea aceasta de bărbați. Știind unde trebuia să ajungă Ned și Millie, alese să o conducă pe Corry cât de încet putea.

— Lasă-i să-și rezolve problemele!, o îndemnă pe Corry care își luase rolul de însoțitoare foarte în serios.

În acest moment când rămaseră singuri, Millie exprimă ceea ce gândea cu voce tare. Acum se ținea ea de Edward, deși ar fi putut să îi dea drumul oricând. Nu putea.

— E frumoasă, zise aceasta, referindu-se bineînțeles la Jenny.

Domnul Scott înțelese imediat că despre asta era vorba. Oftă. Toată lumea o vedea pe Jenny frumoasă, când adevărul era că el o vedea pe Millie astfel, chiar și cu părul ei tăiat scurt. Totuși, de dragul aparențelor, spuse:

— Sigur că e!

Apoi, prinzându-și o șuviță din părul scurt, Millie își drese glasul, trecând cu vederea faptul că părul ei era brun.

— Nu știam că îți plac blondele, spuse din nou, gânditoare.

Nu îi plăceau!, gândi el, dar nu era cazul să i-o spună. Unul dintre motivele pentru care nu voia să stea prea mult în compania ei era și acela că ținea la inima lui Millie și știa că avea să îi fie greu să îl uite și să îl ierte. Aseară dovedise faptul că dacă stătea prea mult în preajma ei avea să facă lucruri îngrozitoare, fără nicio noimă, cum ar fi acela de a o săruta. Oftă din nou și se opri, prinzându-i mâinile într-ale sale. Ochii femeii erau la fel de albaștri precum marea. Erau adânci. Erau întunecați. Și sclipeau. Și acea sclipire îl făcea să se simtă ca un nenorocit. Blestema ziua în care rămăsese peste noaptea în Liverpool.

— Millicent, ești geloasă, îi spuse. Apoi, dând o șuviță de păr după urechea ei – un gest la fel prostesc precum acela de a o săruta – îi spuse: Îți va trece.

— Mă îndoiesc, spuse aceasta și își încrucișă brațele la piept. Buza mare îi ieșea ușor în afară și tremura la fel de ușor, de parcă era pe cale... Edward înghiți în sec, recunoscând simptomele care indicau faptul că Millie era pe cale să izbucnească în lacrimi. De ce m-ai sărutat?, îl întrebă afectată.

— Am fost tulburat și..., încercă să îi spună.

— Minciuni!, îi zise fata și își dădu ochii peste cap, străduindu-se să oprească o lacrimă care era cât pe-aci să cadă pe obraz și să se rostogolească în sân. Avea să facă o scenă dacă nu o strunea.

— Încetează!, îi zise prinzându-i mâna.

Atunci, în depărtare se auziră fluierături. Ajunseseră la docuri. Își închise ochii furios. Peste stradă, un grup de marinari urmăreau încântați scena, sperând că aveau să primească și ei ceva. Le-ar fi arătat Edward ce aveau ei să primească, dar nu voia să o mai învețe pe Millie și alte prostii. Prin urmare, începu să o tragă din nou după el, sperând că Ian era alături de Corry în călătoria lor pe jos spre casa mătușii Mary.

— Haide de aici! Nu e sigur.

Millie nu părea să își dea seama de periculozitatea străzilor din Liverpool, pentru că, în timp ce se lăsa după de Ned, îl luă la rost:

— Unde ai fost, apropo? Se presupune că trebuie să ai grijă de mine! Dacă nu de mine, măcar de logodnica ta! Ar avea nevoie de ceva care să îi încânte ochii la cât de mult venin aruncă, zise aparte, deși Ned o putu auzi limpede și la fel și câteva doamne care treceau pe stradă. Edward nu se putu stăpâni și zâmbi. Era o figură, o copilă. Alese totuși să fie sincer măcar în această privință cu ea:

— Să găsesc inelele.

Nu era nevoie să spună la ce îi trebuiau inele. Millie înțelese.

— Și le-ai găsit?, întrebă extrem de curioasă.

Edward realiză că ajunseseră în fața casei. Se opri și îi privi chipul al cărui nas se înroșise.

— Poți veni mâine cu mine să le ridicăm, îi propuse, deși asta îi putea face numai rău. Sau poate că nu. Îi dădu din nou șuvița rebelă după ureche. Asta te-ar răni și mai tare, Millicent. Mă iubești. Nu contest asta. Dar trebuie să înțelegi că mă voi căsători. Trebuie să înțelegi asta, bine?

Privind la stradă, la vânzătorul de cireșe de peste drum, Millie păru că nu îl ascultase. Se prefăcea. Numai așa se putea apăra Millicent Mont de trauma inimii frânte.

— Mi-ar plăcea să vizitez Liverpool, zise ea brusc. E un loc... prosper, ridică în cele din urmă din umeri, pentru că într-adevăr așa părea.

— Datorită comerțului, fu el de acord, recunoscător că în sfârșit schimbaseră subiectul.

Cu mâna încă în mâna lui, fata îl strânse, făcându-l atent la ea. Ochii ei albaștri îl priveau curioși, dar la Millie curiozitatea avea întotdeauna o finalitate.

— Se vând mulți sclavi aici?, îl întrebă. Nu crezuse însă că aveau să se depărteze atât de mult de subiect, dar dacă ea voia astfel, nu avea să se împotrivească.

— Foarte mulți, zise acesta. Foarte mulți dintre ei pleacă spre colonii. Apoi, cred că nu vrei să știi, deși e posibil să știi fără să îți spun eu.

Da, știa. Oftă și își prinse brațele sub piept. Nu voia să intre momentan. Adia vântul sărat al oceanului și îi atingea pielea albă, întărâtându-i pistruii pe care îi dobândise în copilărie și care se vindecau numai cu suficientă pudră de fiecare dată. Edward o lăsase întotdeauna să stea în soare. Își amintea asta. Pe dealurile netezi din Guilford, doar în cămășuță sau uneori cu rochia suficient de ridicată pe ea, Millie stătea cu capul pe Ned care îi dezmierda părul în timp ce citea. În timp ce îi citea. Apoi, fusese rândul ei să îi citească, să îi dezmiardă părul. Mereu se întâmplase ce avea să se întâmple dacă își pleca buzele peste ale sale și îl săruta atunci, în lumina arzătoare a soarelui, unde păreau că există doar ei amândoi. Lumea era a amândurora. În cele din urmă, nu o făcuse. Și când îl sărutase, fusese prea târziu. El își înstrăinase inima alteia. Înghiți în sec pentru a-și domoli lacrimile. În lumina soarelui care se topea la apus, Millie Mont privi spre Edward și simți că acesta era Ned al ei. El era. El și numai el. Și iubea o alta. Înghiți în sec și îl strigă pe nume:

— Edward?

— Da, Millie?, îi răspunse numaidecât cu vocea care i se părea că adesea o dezmierda, chiar și când o certa.

— Sper sincer să fii fericit, îi spuse atunci aceasta.

— Și eu sper asta pentru tine, îi zise Ned și nu se putu abține să nu îi cuprindă fața în mâini. Dacă există o persoană care să te facă fericită, cu adevărat fericită, Millie, sper ca aceasta să răsară cât mai curând, să fie cavalerul tău. Sper să fii fericită, draga mea fată!

Millie îi prinse mâinile, potolindu-și cu greu lacrimile.

— Știi bine că nu voi fi fericită niciodată, Ned.

Amândoi oftară, pentru că niciunul nu avea să fie fericit singur. Ned și Millie erau făcuți să fie fericiți doar amândoi.

Probabil de aceea, pentru a testa autenticitatea acestei ferici, am ales să inserez un al treilea. În acel moment, carevasăzică, se auzi glasul unui bărbat, unul care se apropia de la răsărit, aidoma unui cavaler, spre ei, rostind cu o voce nespus de prietenoasă:

— Ned, prietene!

4052 de cuvinte