Peste Oxford se lăsase amurgul. În iunie, acesta este locul preferat al familiilor care părăsesc Londra pentru a se îndrepta spre temperata Scoție, unde au reușit să își însușească pământuri și să își construiască locuințe de vacanță. Fiecare se plictisește în voie în propriul sat, în orașul natal sau blocat în mausoleul construit de trei generații. Prea rar se întâmplă să apară ideea de a petrece vara în natură. Micii arendași știu însă că dealurile, râurile și lacurile, colinele netede și pădurile sunt locuri în care vara scapi de căldura toropitoare și ești parte dintr-un circuit natural.

La ieșirea din Oxford, câmpurile cultivate și dealurile pe alocuri împânzite de ierburi sunt tăcute acum. Amurgește încă. Soarele clipește domol, obosit. Sunetul păsărilor se estompează pe măsură ce una câte una se duc la culcare. Brotacii însă continuă să urle lângă lac, iar muștele bâzâie prea aproape de prădătorul lor.

Millicent reușise să călărească suficient până să iasă bine din Oxford, deși din locul în care se afla putea zări încă hanul. Se dăduse jos de pe cal și își strânsese pumnii, frustrată, îngrozită, îndurerată. Smulse iarba înaltă, urlă, se așeză furioasă pe pământul ud de lângă lacul din apropiere, se ridică din nou și strigă spre civilizația din josul dealului. Nu știa altfel cum să reacționeze. Millie avea inima frântă. Era prima dată când realiza că îl pierduse pe Edward. Ned plecase într-o bună zi, după ce îi sărutase fruntea și îi promisese că avea să o scoată la teatru când se întorcea, și se pierduse undeva pe drum. Bărbatul care o respinsese cu atâta răcoare mai devreme nu putea fi domnul Scott cel cu care crescuse. Rupând o salcie din apropiere se ridică și furioasă începu să le bicuiască pe celelalte. Una dintre ele refuza să rupă. Se îndoia și revenea grațioasă lângă piciorul ei. Prin urmare, aceea câștigă titlul de Edward și fu lovită strașnic.

— Te urăsc, Edward Scott!, urlă la bălăria dârză.

Lovind în stânga și în dreapta, defrișând neîndemânatică și călcând în picioare tot ce era viu în jurul ei, în mintea fetei încolți ideea cum că acesta chiar nu era Ned, ci un impostor care îi furase viața. Almineri, nu se putea. Nu luase niciodată în calcul posibilitatea ca Ned să nu devină soțul ei, iubitul ei, tatăl copiilor ei. Nu crezuse că acesta avea să se îndrăgostească vreodată de altă fată. Inima ei îi fusese juruită încă din clipa în care îi șoptise, în apropierea bisericii, că îl iubea și se așteptase la aceiași fidelitate. Dar Edward nu numai că nu îi fusese fidel, dar își și oferise inima alteia.

Urlă, cu lacrimile care îi căzuseră involuntar din ochi pe obraji de mult uscate. Cât timp Millicent făcuse asta, soarele dispăruse complet de pe cer. Zgomotele naturale ale nopții îi țineau în continuare companie și calul care rămăsese mut priponit de copacul din apropiere. O privea fără să înțeleagă drama prin care trecea. Prin urmare, pentru că se întunecase, și pentru că era o noapte fără lună, lui Millie îi era greu să își dea seama cine altcineva se mai afla în apropiere. Se opri, mijindu-și ochii. Poate că i se păruse, dar... Tresări când realiză că ceva se mișcase în umbră și acum continua să se miște, călcând crenguțele și iarba în picioare. Aruncă ce avea în mână și înghiți în sec, ducându-și degetele la buzunarul hainei. Acolo avea un cuțitaș. Mereu avea unul ca acesta după ea, fiind principala regulă pentru a umbla nestingherită prin Londra. Totuși, nu fusese niciodată obligată să îl scoată, drept care se simțea instabilă pe propriile mâini.

— Cine e acolo?, întrebă. Degetele îi tremurau puternic. Înghiți în sec și anunță: Am un revolver, să știi! Și, pentru că știa că era o minciună care nici măcar nu oferea garanții suficiente, Millie adăugă încă o minciună: Am fost în armată!

— Nu mai zice!, auzi glasul lui Edward. Oftă și se relaxă într-o oarecare măsură. Îndepărtă cuțitul și înghiți în sec, ridicându-și apoi bărbia mândră în direcția lui. Părea bărbatul de care se îndrăgostise. În lumina difuză a stelelor, Millie putea să îl vadă zâmbind la fel de palid precum cerul în acea seară, semn că amenințarea ei îl amuzase. Oare și sentimentele ei avuseseră același efect asupra sa? Millcent, ce faci aici?, o întrebă când ajunse înaintea ei.

— Nu e treaba ta!, îi răspunse răstit fata și dădu să se întoarcă, moment în care bărbatul îi prinse mâna. Lasă-mă!, încercă să se îndepărteze. Ned însă nu era orice bărbat. Înalt, bine-făcut, nu i s-ar fi putut împotrivi, cel puțin nu în seara aceasta. Fără a o răni, continuă să îi țină mâna în timp ce îi șopti:

— Vreau să înțelegi...

— Înțeleg, la naiba!, înjură aceasta, pentru că nu voia să audă de două ori același lucru. Nu voia să audă că se însura, că se îndrăgostise, că voia să facă odrasle cu o altă femeie. Nu voia să audă nimic din toate astea de două ori.

— Serios?, o întrebă neîncrezător.

— Da. Te-ai îndrăgostit!, i-o tăie, pentru că așa era mai bine pentru amândoi, să dea cărțile pe față. Căsnicie fericită!, și încercă să se îndepărteze, dar acesta nu zise nimic, ci continuă să îi mențină brațul lângă al său. În cele din urmă, când aceasta nu mai încercă să își tragă brațul din strânsoarea lui, îl auzi spunându-i:

— Trebuie să te duc acasă...

Să o ducă acasă? Pufni în sinea ei. Cum să o ducă el acasă? Era perfect capabilă să facă asta și singură. Dar, acum, aici, privind în ochii lui și nevăzând sclipirea așteptată, hotărî că nu voia să se folosească de plecarea spre casă. Nu. Voia să se afunde în această pădure și, mai mult, voia să știe ce se întâmplase cu Edward. În noaptea deasă, în mintea aburită a lui lui Millie se strecurase ideea cum că Edward de acum nu era cel veritabil. Nu era Edward. Edward al ei se pierduse pe drum, iar ea avea să îl găsească. Nu putea face asta decât dacă se afuunda în misterul acesta de călătorie, în drumul spre viitoarea mireasă și spre așa-zisa fericire a așa-zisului domn Scott. Prin urmare, cu aceste deziderate în piept, Millie îi zise:

— Vin cu tine!

— Poftim?, întrebă acesta încurcat.

— Trebuie să fie un reprezentant al familiei mele la nunta ta, spuse rapid, fiind singura scuză plauzibilă care îi trecea prin minte. Dacă acest bărbat era cu adevărat un impostor, atunci ar fi ucis-o și ar fi ascuns cadavrul. Pentru că Ned nu era convins de argumentul pe care îl găsise, insistă, apropiindu-se de el și încercând să pară prietenoasă, ca și cum ar fi îngropat securea. Ai crescut ca un fiu pentru părinții mei, Ned...

— Millicent..., oftă acesta și își plecă fruntea asupra ei. Modul în care îi prinse mijlocul o făcu să înghită în sec, pentru că acest impostor părea cu adevărat să fie Edward, deși ea nu voia să accepte nimic de genul acesta. Își așeză mâinile pe pieptul său și încercă să își suprime lacrimile. Așa ceva nu era posibil, astfel că se strădui să plângă în tăcere. Își drese glasul, încercând să spună ceva, dar cuvintele ieșiră distorsionate din cauza glasului chinuit de lacrimi.

— Nu trebuie să îți faci griji în ce privește pudoarea ta..., expiră și inspiră din noi. Nu voi atenta la...

— Încetează!, se încruntă acesta, deranjat de gluma aceasta proastă. Își așeză degetele pe obrajii ei, ștergând cât putu din lacrimi. Millicent, nu vreau să te rănesc inutil.

— Taci!, îi zise aceasta și își înălță ochii spre el. Doar taci!, strânse din dinți și făcu un pas înapoi, pentru că deja o rănise suficient.

— Domnișoară..., îi zise Ned, pregătit să îi țină morală despre modul în care se vorbea.

— Vom merge în Liverpool, începu aceasta să îi așterne planul, timp în care începu să se și calmeze. Voi participa la nunta ta, Edward Scott!

Deși nu avea nicio intenție de a participa la nunta lui decât în calitate de mireasă a lui, Millicent sperând să îl descopere pe adevăratul Ned pe drum, bărbatul credea cu adevărat că ăsta era modul prin care Millie avea să îl uite și poate să îl și ierte. Ridicându-și mâna spre ea și prinzându-i degetele într-ale sale, îi zise:

— Prea bine. După, revii în Londra și te măriți și tu cu Hetherford.

Se așteptase ca aceasta să se împotrivească. În schimb, Millie înaintă, fără ca măcar să îi prindă degetele într-ale sale.

— Da, o voi face!, îi promise aceasta.

Amâdnoi mințeau. Ned fu sigur de minciuna lui de a o lua cu el la nuntă când o văzu cum se îndreaptă înapoi spre han, căci modul în care îl evitase nu putea însemna decât că Millie nu avea nicio intenție de a îngropa securea, ci plănuia ceva. Iar când Millie plănuia lucruri, totul tindea să devină un fiasco.

Prin urmare, Edward voia să scape de ea pe drum, în timp ce Millie nu avea nicio intenție de a se mărita cu marchizul de Hetherford sau de a-l lăsa pe iimpostorul acesta să se însoare cu o altă femeie în numele iubitului ei.

*

— Voi dormi cu Ian la grajduri!, anunță Millicent în clipa în care se înapoiară la han, iar calul ei fu așezat lângă al celorlalți. Îl mângâie pe grumaz. Era unul dintre cei mai rapizi cai ai tatălui pe care îl împrumutase pentru călătoria aceasta alături de câteva monede de care probabil tata nu avea nevoie chiar acum. Avea să îi dea totul înapoi, bineînțeles. Nu fura nimic.

— Eu nu dorm la grajduri!, zise Ian, privind amuzat spre prietenul său și apoi spre Millie. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, domniță. În această călătorie, eu și Ned dormim în aceeași cameră. Am închiriat deja una cu paturi separate, bineînțeles.

Millie privi spre Ian, apoi spre Edward care nu era deloc uimit de faptul că fata nu avea nicio retincență de a dormi printre bărbați. Fusese crescută prea liber, iar el, Ned, contribuise la această sălbăticiune.

— Voi avea camera mea atunci, i se adresă lui Ned, deși privi spre cal.

— Nu în acest han, dădu el negativ din cap. Millie îl privi încruntată. E prea periculos aici. Deja ai făcut furori. Oamenii știu că se află o fată cam rebelă printre noi, îl lămuri pe Ian. Acesta dădu afirmativ din cap, imediat, deși amândoi știau că într-o călătorie ca aceasta, în care Millie era deghizată în băiat și nu avea o însoțitoare, nu se putea spune că aveau să o lase să doarmă singură în vreo cameră. Oricine putea sparge lacătul unei încăperi.

— Și ce propui?, îl întrebă nervoasă fata.

— Vei dormi cu mine și cu Ian, îi zise atunci Edward.

Ian nu se așteptase la asta, oricât de conștient era de faptul că nu o putea lăsa pe Millie să doarmă singură într-o cameră. Privi atent la lady Millie și își dădu seama că ar fi fost o problemă să doarmă cu ea. Nu era orb. Și nu era un domn când dormea. Amândoi știau asta.

— Eu nu..., începu acesta, dar Edward trecu peste împotrivirea lui. Ned, am băut!

Iar asta însemna că avea să sforăie, își dădu seama Edward. Cu atât mai bine! Cu cât o deranja mai tare călătoria asta, cu atât era posibil să își dorească să renunțe mai repede. Dacă nu s-ar fi temut pentru onoarea ei, i-ar fi închiriat o cameră și ar fi plătit un om să o sperie pentru a se asigura că renunță cât mai curând.

— Ai privilegiul de a fi prima care se pregătește de noapte, o anunță.

Millicent zâmbi, deși privi spre bietul Ian. Nu știa dacă îi convenea să împartă camera și cu un alt bărbat. De altfel, în geanta pe care o luase cu sine, adusese o singură cămașă de noapte și hainele de pe sine. Oftă și se refugie în camera indicată de domnul Scott. Mai dormise cu Edward când era copil, în adolescență, la grajduri, când mama o bătuse cu pantoful tatei pentru că drăcuise, când se ducea să se scalde și adormea la lumina soarelui văratic, sub umbra unui copac. Ned era acolo pentru a o veghea.

Intră în cameră și constată că cele două paturi erau cu adevărat acolo. Apa era pregătită probabil pentru cei doi bărbați. Se spălă rapid, speriată de posibilitatea ca Ian să intre în timp ce nu purta nimic sau ca Ned – oricine ar fi fost el – să pătrundă în cameră. În final, după ce termină, Millicent se așeză în pat cu pătura trasă peste umeri. Cămașa aceasta de noapte era prea transparentă și azi devenise mai conștientă de transparența asta mai mult decât oricând.

— Pot intra?, îl auzi pe Ned întrebând.

— Da!, îi zise și îl observă pătrunzând în cameră cu Ian pe urmele sale. Înghiți în sec și îi căută ochii: Vom dormi toți trei în același pat?

— Doar dacă domnița e la mijloc, comentă Ian amuzat de această perspectivă. Edward îi aruncă o căutătură urâtă. Bărbatul, fără a o fixa, rezervat, se așeză pe celălalt pat și își scoase cizmele, lăsându-le mai departe de pat. Oscila între a-și da jos cămașa sau nu. În final, o făcu rapid, ascunzându-se sub pătură.

— Nu, Millie, îi zise Edward și se așeză pe patul pe care Ian stătea deja. Erau unul cu spatele la celălalt. Eu și Ian vom dormi aici. Tu ai patul tău.

Millicent îl auzi descotorisindu-se de cămașă și de pantaloni, fâțâindu-se prin cameră până ce se așeză, cu patul scârțâind sub greutatea lui. Se așeză și ea și oftă. După câteva minute, după ce Ian adormi, îl auzi pe Edward spunându-i:

— Îmi pare rău că te-am făcut să te simți jignită. Trebuie să mă însor...

— Nu îmi vorbi despre ce trebuie să faci!, i-o tăie aceasta. Îi era suficient că nu mâncase, se spălase azi după aproape patru zile și simțea că somnul nu avea să o fure. Nu voia să își amintească odul în care ziua aceea mersese atât de prost.

— Te voi ajuta..., începu acesta să îi spună, dar ea nu voia să audă nimic:

— Nu am nevoie de ajutorul tău!, îi zise aceasta, simțind că lacrimile amenință să îi invadeze chipul din nou.

— Millicent, sper că nu mă urăști, continuă el, semn că auzise urletul ei de lângă lac. O fac pentru binele tău.

— O faci pentru prohabul tău!, i-o tăie femeia, furioasă și vulnerabilă în același timp.

— Ce ai zis?, întrebă acesta nevenindu-i să creadă ce îi auzeau urechile.

— Deși, Ned, îți puteam oferi același lucru!, îi aruncă și mai vulgar, fără să îi răspundă celilalte întrebări.

După câteva minute în care Ned realiză ce insisnua ea, îi zise șocat:

— Millie, ar trebui să te plesnesc pentru ce tocmai ai spus.

— Vei avea aceeași soartă ca Harry, bolborosi femeia.

Și, deși îl uimea modul în care Millicent se transforma în leoaica pe care o cunoscuseră toți cei care nu îi respectau intimitatea sau dorințele, îniante de a adormi Ned o auzi suspinând din nou. Totuși, nu știa dacă lăcrima din cauză că avea inima frântă sau pentru că avusese grijă să îi pună cizmele sale și pe ale lui Ian la capul patului. 

2514 cuvinte