Millie nu știa când să renunțe; nu renunța de regulă prea ușor. Totuși, când hotăra că nu era acolo locul ei, Millicent știa când să plece. Acum, de exemplu, era momentul perfect pentru a pleca. O prinse pe Corry de mână, făcu cale întoarsă și îngrozită de ceea ce i se putea întâmpla dacă tatăl furios o prindea, Millie fugi.

Îi era clar faptul că ajunsese prea târziu. Îi era clar și faptul că înțelegerea dintre ea și John Nash nu mai putea sta în picioare. Jenny murise. Dacă și-ar fi închis o clipă ochii să reflecte asupra celor petrecute, Millie ar fi fost prinsă; nu avea timp să se gândească la asta. Conta doar că Jenny nu mai era printre cei vii, nici ea, nici copilul ei și al lui Jeremy.

Ieși în strada întunecată, realizând că trebuiau să ajungă prea departe pentru binele amândurora. Corry, mai scundă, de-abia se mișca, iar trăsura părea acum lăsată la kilometri întregi. Își mușcă nervoasă buzele; nu putea să o ia pe un traseu ocolit. Era noapte și aici totul era periculos. Trebuia doar să încerce să ajungă la trăsură. O altă soluție ar fi fost aceia de a țipa, dar Millie nu găsi puterea de a o face. Frica atinsese apogeul în pieptul ei și amenința să o ucidă. Expiră profund. Inspiră. Simțea că o lua amețeala. Mai era puțin până la trăsură. Totuși, câțiva pași îl despărțeau pe John Nash de gâtul ei și al lui Corry.

Reuși să o arunce efectiv pe Corry în trăsură și, în momentul în care dădu să pună și ea piciorul în trăsură și să ceară vizitiului să pornească, brațul umed și rece al lui John Nash îi prinse umărul. Se trezi față în față cu adversarul înarmat. Vedea că era înarmat datorită luminii pe care luna o revărsa generoasă peste trupurile lor. Icni, se strădui să se smulgă din mâna lui și realiză prea târziu că pumnalul din mâna lui îi atinse cu adevărat abdomenul, împlântându-se în acesta. Nu o duru. Simți tăietura, dar nu și durerea. Era prea uluită de cuvintele sale pentru a mai simți orice altceva în acele momente:

— Din cauza ta, târfă ce ești, Jenny a mea este azi moartă. Din cauza ta!

Corry o trase de mână și închise ușa trăsurii în urma ei. Millie, așezată pe banchetă, transpirată, simțind că avea să leșine, realiză că John o credea vinovată tocmai pentru că moartea lui Jenny putea surveni și ca urmare a condițiilor în care trăise. Dacă s-ar fi căsătorit cu Ned, copilul ar fi fost adus pe lume într-o cameră caldă și cu mult sprijin medical. Înghiți în sec, străduindu-se să își scoată din minte imaginea copilului mort. Oftă. Atunci durerea o săgetă și realiză că fusese înjunghiată.

— Milady!, icni Corry și dădu să acopere rana cu mâinile ei. Sângerezi!

— Doamne..., oftă Millie și închise o clipă ochii. Trebuia să găsească o modalitate prin care să ajungă acasă și prin care să se ocupe singură de rana aceasta. Edward nu trebuia să afle, pentru că ar fi pus mai multe întrebări.

*

Lui Corry îi era din ce în ce mai greu să ascundă de domnul Ian Travis tot ceea ce stăpâna ei făcea. De exemplu acum, după ce o ajutase să coboare din trăsură și să ajungă în dormitor, strigând după apă caldă și prosoape, Corry dădu nas în nas cu domnul Travis care, la acea oră, era refugiat în biblioteca stăpânului. Parcă le aștepta. Această constatare o făcu să înghită în sec. Își ascunse mâinile în fuste și îl întâmpină cu un zâmbet palid.

Ian era mai în vârstă decât ea, da, dar mereu se comportase frumos, deși la început îl tratase greșit, asemuindu-l lui Lance Grey. Era chipeș, galant și întotdeauna îi arunca o vorbă bună. Acum își ridică privirea din cartea pe care o citea și îi fixă ochii.

— Domnișoară Corry! S-a terminat petrecerea?

Minute bune Corry îl privi, neînțelegând despre ce petrecere putea fi vorba. Iadul prin care trecuseră nu putea fi catalogat niciodată ca o petrecere. Totuși, Ian părea convins de ce spunea, astfel încât Corry făcu un efort să își amintească; stăpâna mințise. Îi spusese stăpânului că lordul Whistleby o invitase la acest bal, știind că astăzi Domnia Sa nu avea să fie acasă până târziu. De altfel, Corry realizase că lordul nu agrea prea tare petrecerile din Înalta Societate spre deosebire de lady Millie. Oftă. Zâmbi din nou și se apropie de Ian cu gândul la doamna care sus sângera și care se încăpățâna să se trateze singură.

— Așa rău a fost?, întrebă domnul Travis.

Corry se apropie mai mult, își lăsă capul pe umărul ei dintr-un impuls pe care nu îl înțelegea pe deplin și oftă:

— Nici nu vă imaginați...

Apoi, ridicându-și privirea spre el, clipind rapid și înghițind în sec, realiză că această legătură dintre ea și Ian Travis arsese azi complet și putea ajunge la împlinire. Nu fu nevoie să facă ea primul pas. Tulburată de cele petrecute, Corry se tulbură și mai tare când Ian își coborî buzele peste ale ei și o sărută. Acest gen de tulburare însă îi părea de mii de ori mai plăcută decât aceea de a fugi prin Londra.

La etaj însă Millie era de aceiași părere, trăind acut repercusiunile acestei incursiuni. Cu degetele tremurânde se dezbrăcă și își curăță rana. Pentru ca Ned să nu o observe trebuia să facă ceva în privința sângerării. Luă o gură mare de aer, își luă inima în dinți și se îndreptă spre lucrul pe care îl începuse de o săptămână. Acolo găsi cele trebuincioase. Se poziționă înaintea luminii malefice a lunii, inspiră profund și se îmbărbătă. Învățase să coase de când era mică și se putea lăuda cu faptul că era pricepută la acest lucru. Mușcându-și buzele înfipse acul în piele. Cea mai gea împunsătură fu a doua, asta pentru că pe prima o primi cu un icnet, știind ce o aștepta. La a treia se așteptă, la a patra nu mai fu vorba de durere. Își închise ochii și tăie ața, acoperind apoi rana cu o batistă. Acum era momentul să ia o gură din cea mai puternică băutură a lui Edward. Se trezi însă că bea jumătate de sticlă, își spală mâinile și se așază în pat. Avea să supraviețuiască.

Trebuia să supraviețuiască dacă voia să nu îi dea de bănuit lui Ned.

*

Cum însă minciuna are picioare deosebit de scurte, în clipa în care Edward Scott dădu să iasă din clubul pentru domni în acea seară, în jurul orei două dimineața, îl zări pe contele de Whistleby și se încruntă. Nu credea că petrecerea se încheiase atât de rapid, iar contele nu era genul de persoană care să jignească o matroană părăsind sala înainte de ora cuvenită care era, de obicei, patru dimineața. Prin urmare, ridică mâna spre el, salutându-l, și rămase rezemat de statueta regelui de la intrare.

— Lord Whisleby!, îi zise acesta.

— Wigom!, dădu binevoitor contele din cap. Îngrozitor de cald astăzi, nu-i așa?

— Se va răci în curând. Nu văd de ce am deplânge zilele friguroase. Mie unul îmi place nespus vara! Își drese glasul și zâmbi. Ce face fratele tău?

— În casă, bineînțeles. Aiurează din când în când, dar cred că va fi bine. Știi doar că el este motivul pentru care nu mă retrag la țară.

— Ești prea tânăr să te retragi la țară!, zâmbi Ned în direcția lui.

Whisleby avea într-adevăr duăzeci și opt de ani, neînsurat încă, dar cu o predilecție spre celibat cel puțin o perioadă. Îl privi. Whistleby semăna cu fratele său și ambii semănau cu mama. Îl întâlnise pe conte prin fratele acestuia, iar acum îl redescoperea pe fratele lui Whistleby prin acesta din urmă. Măcar de ar fi semănat și la comportament! Deși Millie îi spunea că nu îi plăcea Whistleby, lui îi venea greu să creadă una ca aceasta; poate că avea maniere pe alocuri grosolane, dar contele își păstra noblețea de cele mai multe ori. Oricum Millie se comporta ciudat. La ea părea să fie problema.

— Dacă tu spui, Edward!, ridică acesta din umăr.

— Apropo, își drese Ned glasul, cum a fost petrecerea?

— Ce petrecere?, se încruntă Whisleby.

— Cea din seara aceasta, zâmbi Ned, deși simțea că îl trec nădușelile și se ruga necontenit să nu fie vorba despre ce credea el că putea fi vorba. Cea la care Millie și cu tine...

— Prietene, eu și soția ta nu am fost nicăieri în seara aceasta..., zise Whisleby reticent.

Ned avu impresia că i se taie respirația pentru câteva minute bune. Apoi, încercă să se scuze și o zbughi afară.

Era poate prima dată când Millicent îl mințea. Nu o crezuse în stare de așa ceva. Nu credea că era posibil să se întâmple una ca asta, în primă instanță. Trase de lavalieră, simțind că se sufocă. Millie fusese mereu onestă cu el... Atunci, de ce tocmai acum o făcuse? Cu ochii sclipindu-i, Ned se urcă în trăsură și goni spre locuința lor, nu a părinților ei. A lor. O adusese aici, îi arătase viitorul. Ea păruse că îl acceptă. Îl acceptase. Rămase privind locuința impozantă din exterior. Clipea des cu toate informațiile proaspete în minte.

În tot acest timp se străduise să o ferească de o informație care lui i se păruse inutilă și nu luase în calcul posibilitatea ca ea să știe deja acest aspect. Deși nu o prea văzuse prefăcându-se de-a lungul timpului, dacă ea chiar aflase însemna că Millie era o actriță veritabilă și, de altfel, și o soție infidelă, mincinoasă. Spusese că nu fusese nimic între ei – iar noaptea nunții lor o dovedise. Totuși, prin acest comportament și cu tot ce știa Ned în momentul de față, nu putea să nu ia în considerare faptul că fusese ceva, deși nu suficient.

Ce simțea Millie acum?

Își strânse pumnii, realizând că nu se putea gândi decât la ce simțea el acum. Simțea furie. Se simțea înșelat.

*

Faptul că Ned nu ajunsese acasă seara trecută îi amplifică grija lui Millie. Nu putea fi victima unui jaf, deși nu excludea posibilitatea de a zace mort pe una dintre străzile lăturalnice ale Londrei. Putea fi însă victima lui John Nash.

Dacă înțelegerea dintre ei fusese aceea ca în schimbul preluării copilului John nu avea să dezvăluie originea lui Ned – faptul că era bastardul unchiului lui Millie, un unchi pe care ea nu îl întâlnise niciodată și despre care nu auzise niciodată nimic. Își imagina cum John îl abordase, îi spusese tot, iar Ned, impulsiv cum era, se refugiase în singurătate. Trebuia să îl aibă înaintea ochilor pentru a se asigura că era bine. Oftă și se așeză pe sofaua din salon. Rana o durea. Mai sângerase puțin după ce reușise să o prindă cu ață, și, deși nu arăta deloc bine, faptul că nu era purulentă sau desfăcută o bucura. O rugase pe Corry să nu îi strângă prea tare corsetul, iar fata se supusese.

În dimineața aceasta Corry arăta diferit; în ciuda celor petrecute arăta liniștită. Asta era ciudat, da, dar nu avu timp să se gândească prea mult la acest aspect. Imediat după masa frugalnică, servitorul anunță că lordul Whistleby îi cerea o întrevedere. Aparența cum că totul era bine trebuia păstrată, astfel încât în clipa în care îl primi Millie se ridică în picioare și afișă un zâmbet cald.

— Lady Wigom!, se aplecă acesta asupra mănușii ei din dantelă. Îmi cer iertare pentru vizita atât de matinală – era în jurul orei opt dimineața –, dar ceva mi-a atras iremediabil atenția aseară și trebuie să vă comunic acest aspect de îndată.

Millie îi făcu semn să se așeze, încercând să se concentreze pe ce avea acest bărbat de spus. Părea sincer în clipele acestea, deși această sinceritate o interesa prea puțin acum.

— Vă ascult, domnule, aprobă.

Lordul rămase în picioare. Millie se rezemă de scaun ca urmare a senzației de leșin. Se simțea rău, într-adevăr. Nu se odihnise deloc bine, iar faptul că Ned nu ajunsese acasă în urmă cu o seară o îngrijora și mai tare.

— Este vorba despre soțul dumneavoastră, o înștiință lordul Whisleby.

Millie îl privi, un val de căldură inundându-i corpul. Omul acesta părea că îi citea gândurile.

— Ce este cu el, domnule?, ceru mai multe informații în clipa în care el păru a cumpăni prea mult ceea ce avea să îi spună.

— Nu vreau să mă bag în căsnicia dumneavoastră sau ceva de acest gen și nici să vă țin eu morală, lady Wigom, dar...

— Despre ce vorbiți, domnule?, se încruntă Millie.

— Ideea este aceea că..., începu cu o oarecare reținere Whisleby. Nu apucă să își termine însă fraza, deoarece în pragul ușii glasul lui Ned reverberă sec o întrebare care îl măcinase teribil:

— Unde ai fost aseară, lady Wigom?

Millicent își îndreptă ochii spre soțul ei. Ar fi fost îndreptățită să pună aceiași întrebare, dată fiind ținuta lui; Edward arăta de parcă ațipise în hainele în care plecase ieri. Părul în neorânduială, ochii încercănați, gura acră erau elemente care o făceau să înțeleagă însă faptul că soțul ei nu se odihnise. Și, dacă ar fi fost mai vesel, ar fi crezut că o înșelase. Ned însă nu era vesel; Ned arăta de parcă cineva îl înjunghiase – tocmai pe el! – iar acum căuta neîncetat criminalul. Semnele îi spunea că Ned o găsea pe ea vinovată de această înjunghiere. Înghițind în sec, Millie rămase paralizată clipe bune. Dacă aflase că era bastard și o învinuia pe ea de faptul că nu îi spusese... Își mușcă buzele, disperată. Ulterior, când își semeți capul realiză că Ned nu credea asta. Nu. În ochii lui Ned se citea grija unui bărbat prezumat înșelat. Pentru a se asigura că despre asta era vorba – Ned credea că îl înșală – Millie întrebă precaută:

— Ce vrei să spui?

Ned nu făcu niciun pas înainte, ci rămase în ușă. O privea furios și dezamăgit în același timp. Ochii femeii se umplură de lacrimi: nu își dorise niciodată să vadă această privire din partea soțului său:

— Petrecerea despre care mi-ai zis nu a existat, Millicent.

Despre asta era, deci! Edward credea că ea, Millie, femeia care îl iubea și care din prea multă iubire alesese să ascundă de el faptul că era un bastard, îl înșelase. Că îl înșela.

— Ned..., încercă să articuleze și să vină spre el pentru a-i explica adevărul. Nu este deloc ceea ce crezi tu. Nu este...

Când însă se apropie de el, acesta făcu un pas înapoi, nelăsând-o să îl atingă, și o întrebă atât:

— Cât de în serios ai luat sfatul contelui?

— Ned!, icni aceasta, pentru că era o jignire pe care nu o putea tolera. Bărbatul însă părea că nu voia să audă nimic. Se întoarse pe călcâie și îl auzi ieșind înainte de a-l putea ajunge. În urma ei, contele, care asistase la tot și care înțelegea drama prin care trecea această femeie, o prinse de braț și o îndemnă:

— Lăsați-l să fie puțin singur! Haideți mai bine cu mine!

Millie nu luă acest sfat ca pe unul cu adevărat bun, astfel încât se smuci din mâna lui și, privindu-l cu ură, strigă la el:

— Lasă-mă! Apoi porni pe urmele lui Edward, strigându-l: Ned!

Pe obraji îi curgeau șiroaie lacrimile, iar soarele puternic de vară nu putea să le șteargă, să o consoleze. Edward credea că îi fusese infidelă. Edward credea tot ce era mai rău despre ea. Nu îi povestise nimic despre Lance Grey tocmai din această cauză, și acum reușise să dovedească această ciclicitate morbidă a destinului când îl făcuse să ajungă la unicul deznodământ, acela că ea era demnă de dispreț. Se opri în stradă, nedându-și seama pe unde ar fi putut să o apuce bărbatul. Picioarele îi tremurau, rana o durea, în suflet era furtună. Îi era greață. Îi era rău. Toată viața ei își dorise acest bărbat, iar acum acest bărbat nu o mai dorea sub niciun chip pe ea.

Cu o ultimă forțare, Millie încercă să îl urmeze. Ar fi reușit să o apuce pe una dintre străzi dacă, trecând pe lângă ea, mâna unui bărbat nu ar fi apucat-o de braț, cealaltă astupându-i gura. Simțind pericolul, Millie începu să se zbată. La acea oră în Londra străzile erau mai mult adormite, astfel că nimeni nu putu să o vadă încercând să scape, ceea ce facilită cu mult sarcina răpitorului. O lovi puternic în cap; Millie își pierdu conștiința. Nu avea cum să știe că era luată pe sus, îndesată într-o trăsură închiriată și transportată la debarcader. Nici ea, și nici soțul ei care acum se plimba cu pași mari prin Londra. Nimeni, de fapt, nu avea să știe asta.

2768 de cuvinte