— Poate că nu ar trebui să te mai ascunzi așa de mine, Ian, și ar trebui să te duci la Corry și să faci orice faci tu de obicei pentru a cuceri femeile. Apoi, după o clipă de gândit, Edward sări ca ars. Mai bine nu face ce ai făcut până acum! Vei sfârși singur până la adânci bătrâneți.

Ian, care stătea la celălalt capăt al mesei, împinse coșulețul în care era așezată pâinea spre el, în semn de protest. Ned mușcă din pâine și zâmbi. Ian era vizibil îndrăgostit. Nu îl mai văzuse astfel niciodată. Poate că se alegea ceva bun din toată chestiunea aceasta.

— Nu pot face asta, zise apoi Ian. Corry trebuie să fie cu Millicent, cum nu cred că lady Wigom a coborât deja. Privind fără poftă micul dejun frumos înșirat pe masă, Ian își drese glasul, hotărât: Crezi că trebuie să discut cu Millicent despre asta?

— Corry e liberă să își aleagă soțul. Privind pe sub ochi, la fel de amuzat, Ned continuă. Asta dacă își dorește unul. E încă tânără, prietene. E foarte tânără.

— De asta mă tem cel mai mult..., gemu Ian chiar înainte ca cele invocate să intre în cameră. Ned se opri și își privi soția cum traversează încăperea. Ian se închină înaintea mâinii ei. Corry făcu o plecăciune și se așezară la masă.

Pe chipul femeii era mai puțină tensiune ca seara trecută, deși nu se îndoia că acum îi exploda țeasta din cauza alcoolului. Îi întinse înțelegător paharul cu apă și dulceața preferată. O rugase pe bucătăreasă să se ocupe și de biscuiții ei preferați. Asta o făcu să zâmbească. Îi prinse degetele și îi zâmbi în timp ce se pregătea să mănânce.

— Mă gândeam să mergem undeva astăzi, zise atunci Ned.

— Unde anume?, întrebă Millicent, sprijinindu-și capul de mână. Aș vrea, sincer, să rămân acasă și să..., privi spre Corry, neștiind cum să spună totul fără să pară dubioasă. Aștept scrisori!, zâmbi și continuă să mănânce.

— Scrisori de la cine?

— Eh, știi tu!, își drese ea glasul. De la sora mea, de la mama, de la petreceri.

Ned oftă și luă o poziție gravă. Nu avea să permită ca Millie să se izoleze de această lume doar pentru că pierduse copilul lor, oricât de dureros fusese acest moment. În plus, pregătise această surpriză pentru ea de când ajunsese în Londra. Ieri, înainte de a ajunge la bal, totul devenise realitate și nu voia să părăsească Londra fără să îi arate și ei asta.

— Sunt convins că mama și sora ta au alte lucruri mai interesante de făcut, oftă acesta. Petrecerile pot aștepta. Și, dacă nu pot, zise el, nelăsând-o să spună ceva, domnișoara Corry este aici și poate să citească scrisorile pentru tine.

— Dar eu nu știu să citesc așa de bine!, protestă Corry.

— De aceea vi-l las pe domnul Travis alături, zâmbi Ned și îi făcu cu ochiul prietenului său. Vă va ajuta. Ăsta va fi cu adevărat un exercițiu plăcut. Întorcându-se spre Millicent insistă: vrei să fii persoana care se pune între domnișoara Corry și educația acesteia? Spune-mi, Millie! Asta vrei?

Millie se încruntă, privindu-l cât se putea de bănuitoare. Apoi ridică din umeri și acceptă. Ideea e că domnul Nash convenise ca în clipa în care copilul va fi apărut pe această lume să îi scrie. Apoi, ea va fi luat copilul, iar scandalul care plana asupra capului lui Jenny și al lui Jeremy ar fi dispărut convenabil. Cel puțin așa spunea domnul Nash. Era însă nerăbdătoare. În aceste condiții simțea că avea să devină mamă fără ca măcar să fi purtat copilul în pântec cele nouă luni. Se simțea emoționată, mai ales că, măcar la început, ar fi trebuit să îl mintă pe Ned, să îi spună că găsise acest copil pe drumuri. Ulterior avea să îi spună adevărul. Dar nu acum. Nu. Oftă. Însă, sorocul părea departe, așa încât acceptă surpriza pe care Ned i-o pregătea. Nu se mai bucurase de o astfel de surpriză de foarte mult timp.

În trăsură, prin urmare, în timp ce Millie admira împrejurimile, atentă la locurile prin care trecea și ajungând la concluzia că se apropiau de centrul orașului, Ned îi privea rochia delicată, crem, corsetul care îi strângea sânii, pielea delicată cu claviculă proeminentă, mâinile cu degete lungi și încheieturi subțiri. Spera doar că această surpriză a lui avea să o înveselească.

— Cum te simți?, o întrebă brusc.

— Mă doare capul, oftă aceasta și îl privi. Atât. În rest, ca în oricare altă zi, Ned.

— Asta e îngrijorător, draga mea, zâmbi și o ajută să coboare. Zilele acestea, mi se pare, ai fost extrem de tristă. Nu știu, dar, ce am făcut ca să te supăr.

— Crezi că tu m-ai supărat?, zâmbi atunci aceasta și gropiele i se formară în obraji. Poate că și tu ești de vină, ridică ea din umeri. Te văd prea rar. De fapt, ieși în aerul cald al lunii august, ăsta este și motivul pentru care detest, în parte, Londra. Ned dădu din cap, neînțelegând la ce se referă: mereu ai treabă când venim în oraș. Numai pe meleagurile sălbatice, pitorești pot spune că ești cu adevărat al meu și nu trebuie să te împart cu nimeni.

Ned o prinse de după mijloc și privi încântat fațada casei. Era aproape de stradă, cu un copac crescut înaintea sa. Ușa avea deasupra sa o copertină maro, asortată, cu două etaje și geamuri mari, în stilul tuturor locuințelor georgiene. Exteriorul crem, acoperișul închis la culoare cu pod și un subsol dedicat, de regulă, slujitorilor erau elemente recent construite și amenajate pentru tinerele familii. Millie privi și ea casa mare și se încruntă. Crezuse că avea să o ducă la o plimbare în afara Londrei, neașteptându-se să viziteze practic o casă sau pe locatarii lor.

— Ce facem aici?, întrebă. Pe cine vizităm?

— Millie, mă dezamăgești!, zâmbi el și o conduse spre casă. Deschise ușa cu grijă. Lăsând-o pe ea să pătrundă în încăperile nemobilate. Totul mirosea a vopsea proaspătă. Pereții fuseseră vopsiți în alb, astfel încât înaintea geamurilor camera părea și mai spațioasă. Am cumpărat-o pentru noi, o anuntă, închizând ușa în urma lui.

Millie se întoarse spre el și făcu ochii mari. Chipul i se îmbujorase.

— Vorbești serios?

— M-am chinuit ceva să găsesc o locuință complet nouă pentru noi, dar..., ridică din umeri și îi prinse mijlocul, ducând-o aproape de scară. E doar pentru noi. Îi săruta tâmpla. Noi amândoi.

Femeia îl privi câteva secunde, apoi reveni asupra acelor pereți. De aceea lipsise atât de mult. De aceea... Își mușcă buzele și se ridică pe vârfuri pentru a-l săruta. Îi prinse fața în mâinile sale și își lipi cast buzele pline de ale lui. Niciunul nu ceru mai mult decât sărutul acesta. Când se retrase, Millie îi spuse simplu:

— Arată-mi!

Ned o sărută pe frunte, îi prinse degetele într-ale sale și începu să îi prezinte camerele. Casă tipic englezească, avea un hol care ducea spre camera de zi în care se puteau organiza recepții, deși, pentru asta, sala cea mare putea găzdui până la o sută de persoane. Nimic nu era însă mobilat, lăsând-o pe ea să aleagă tot ce îi va plăcea. Scările duceau spre zona în care familia putea lua masa sau putea găzdui mai mulți invitați, existând pe cordior două dormitoare. Biblioteca era tot la al doilea etaj, aripa de nord fiind a servitorilor, despărțită printr-o ușă de restul casei. Al doilea etaj era cel în care se afla și dormitorul matrimonial, cu salonul ei și biroul lui, încă trei dormitoare și...

— ... camera copilului!, zise el deschizând ușa spre o cameră suficient de spațioasă încât să fie așezate cele trebuincioasă pentru un nou-născut, inclusiv un pătuț special. Îți place?

Millicent se apropie de centrul camerei, imaginându-și că aici ar fi trebuit așezat. În colț trebuie să fi existat un scaun care să facă mai confortabilă hrănirea bebelușului. Cineva uitase un astfel de scaun acolo, drept care ea se așeză în el și se lăsă pe spate, zâmbindu-i.

— Cred, Edward, că e superb!, îi prinse fața între palmele sale și îl sărută. Ned își așeză mâinile pe mânerele scaunului și oftă în gura ei. Asta va fi casa conților de Wigom începând chiar cu acest moment, nu?

— Cred că ar trebui să o și mobilăm, zise el. Ne puteam ocupa însă de asta când revenim din Wigom, poate mai devreme de începerea sezonului din primăvară. Dar da. E a noastră acum. Și camera asta..., începu el, înghițind în sec în speranța că nu avea să o supere, să șteargă zâmbetul larg de pe chipul ei, va fi a copiilor noștri. A primului născut. Millie zâmbi și își înălță pieptul spre el, trăgându-l mai mult spre ea.

— Mulțumesc mult, Ned!

Bărbatul își lăsă mâinile să îi cadă pe mijlocul ei, ridicându-i înfometat rochia. Trecuseră câteva zile de când nu mai fuseseră intimi, iar pofta nu se diminuase niciodată în sufletul lui. O dorea. Millie era la fel de dornică să îl aibă, mai ales când se ridică și îl trânti pe el pe scaun, acoperindu-i apoi corpul cu al său. Degetele ei erau la fel de cercetătoare, la fel de avide să atingă pielea și să sărute fiecare porțiune din acesta. După ce își desprinse limba de a lui, îi căută înnebunită prohabul, simițind cum masculinitatea sa căpătase proporții fenomenale. Gemu în anticipaia a ceea ce avea să se petreacă între ei acum.

Totuși, considerând că ea pierduse un copil, temându-se să nu îi facă rău și luând în considerare lipsa ei de experiență în ceea ce privea problemele femeiești, mai ales că soacra lui nu era aproape de ea acum, Ned își trase capul și oftă.

— Millicent, nu vreau să îți fac rău!

— Cum ai putea să îmi faci rău?, se încruntă aceasta și se opri. El chiar vorbea serios.

— Millie... știu ce ți s-a întâmplat..., oftă acesta.

Având impresia că se referea fie la Lance, fie la copilul lui Jenny, femeia înghiți în sec. Trupul i se răci numaidecât și îl privi fix.

— Ce mi s-a întâmplat?, întrebă reticentă.

— Nu e cazul să te ascunzi de mine, îi prinse degetele. Știu că ai pierdut copilul.

— Am pierdut copilul?, se încruntă ea, complet derutată.

— Și înțeleg cât te doare sau cât te-a durut. Doar îmi pot imagina, draga mea. Oftă. Ned avea în ochi o profundă tristețe. Asta te face să te simți probabil temătoare în ce privește viitorul nostru. Dar Millie...

— Edward, ce copil?

Această întrebare îl contrarie. Se încruntă înaintea ei și clipi. Millicent părea că nu știa despre ce vorbea. Își drese glasul și o întrebă:

— Ai fost însărcinată?

— Să fi fost însărcinată?, întrebă ea. Edward, despre ce Dumnezeului vorbești?

Ned oftă. Se lăsă pe spate, în scaun, și o privi pe Millicent care cu adevărat nu știa despre ce vorbea. Și dacă nu era vorba despre pierderea unui copil, atunci de ce lansase Millie acea propunere de adoptare a unui copil? Ce era în mintea ei? Ce se întâmpla cu ea? Își trecu degetele peste părul ei, dându-l pe după ureche. Și el care crezuse că ghicise despre ce era vorba în sufletul ei. Se înșelase.

— Am crezut că supărarea ta este cauzată de pierderea unui copil. Am făcut calculele și ar fi putut fi vorba despre un copil, totuși. Acum însă îmi dau seama că nu știi despre ce vorbesc. Nu este vorba despre niciun copil, nu-i așa?

— Nu, Ned!, oftă aceasta. Nu. Eu nu sunt..., înghiți în sec, pentru că nu se putea lansa în nicio afirmație acum, nu una atât de gravă. Zâmbi. Edward, nu este cazul să îți faci griji în ce mă privește. Ți-am spus că este totul bine...

Edward îi zâmbi și se întinse spre gura ei pentru a o săruta. Ceva era. Iar faptul că nu era vorba despre un copil pierdut îl făcea să se întrebe și mai puternic despre ce era vorba. Momentan încă nu știa și își dorea doar să o sărute, să o facă fericită astfel. În timp ce își cobora sărutarea în jos pe gâtul ei, Edward o auzi spunând:

— Mi se pare mie sau este foarte cald aici?

— Nu cred că aerul e de vină, draga mea, și începu să îi desfacă rochia, trecându-și limba peste valea dintre sânii ei. Și, Millie, îi spuse înainte de a o pătrunde, înnebunit de dorință, nu e cazul să îți faci probleme în ce privește copiii. Vom avea copiii noștri!

Contesa se lăsă pradă plăcerii care îi invadă numaidecât pântecul. Edward nu putea înțelege la ce se referise, asta pentru că nu știa tot ce știa ea. Cel puțin Millie credea că numai ea știa despre originea ei, pe când Ned credea că numai el cunoștea faptul că este un bastard. Și amândoi tăceau pentru a nu-l răni pe celălalt.

*

Când se înapoiase acasă, Millie fusese informată de Corry că venise o misivă pe numele ei. Citind-o rapid, Millie urî din tot sufletul faptul că trebuise să îl mintă pe Ned, spunându-i că lordul Whistleby o invita la petrecerea unei cunoștințe a lui, prin urmare avea să îl onoreze cu prezența câteva ore. Știa că nu o putea însoți, având încă treabă în ce privea rezolvarea definitivă a actelor casei, așa cum îi spusese pe drumul de întoarcere. Totul se aranjase perfect. Totul avea să meargă perfect.

Totuși, acum, în pragul locuinței închiriate în care John Nash o informase că se afla Jenny, când bătu simți în adâncul ei că nimic nu avea să fie bine. În primul rând era atmosfera: locuința se afla într-un cartier rău-famat, pe stradă nu se afla nicio lumină, iar vizitiul nu putuse să coboare în josul străzii cu trăsura, fiind nevoite să se descurce singure – ea și Corry care insistase să o însoțească. Fata nu știa foarte multe detalii, dar se mulțumise să afle pe parcurs ce căutau aici, refuzând ideea că lady Wigom avea să se afle singură într-un astfel de loc. Ce nu înțelegeau cele două femei era faptul că la șaisprezece și douăzeci de ani, Corry și Millie nu arătau și nici nu puteau fi suficient de fioroase pentru a pune capăt unui atac, asta dacă acesta avea să existe. În al doilea rând, Millie simțea mirosul morții, prezența eternă a acesteia încă din clipa în care ciocăni în ușă.

— Poate că nu este nimeni acasă, spusese Corry.

Millie se încruntase. John Nash nu ar fi pus-o să vină aici dacă nu era cineva acasă. Se încumetase să bată din nou, spre marea ei uimire realizând că ușa era descuiată. Crăpându-se aceasta îi permise să intre. Și, în această clipă, curiozitatea era egala fricii pe care Millie o experimenta. Prin urmare, împinse ușa, ignorând icnetul lui Corry. Cum bănuise, aici moartea își așezase deja mâna. Holul ducea spre o încăpere în care se auzeau pregnant suspinele. Mirosea îngrozitor, de altfel. Millie își acoperi nasul cu șalul pe care îl luase de acasă, simțind că i se face rău dacă se apropie mai mult de sursa mirosului. Dar era și mai curioasă să afle care era sursa mirosului și de ce oamenii plângeau aici.

Fără să știe acum de ce, în interiorul ei știuse că, ajungând în unica încăpere, avea să găsească numai cadavre. Primul era al mamei, cea care se chinuise din răsputeri să dea naștere copilului, iar al doilea era chiar al copilului, care zăcea mort lângă mamă. Totuși, știind dinainte sau cel puțin intuind despre ce era vorba, Millie nu fusese pregătită de scena ce i se înfățișa acum înaintea ochilor. Jenny, pe o pătură plină de sânge, palidă, nemișcată, cu fața în sus, era ținută de mâna inertă de Jeremy care, în același timp, își lăsase degetele și asupra copilului, poate cel mai dezgustător lucru la care ea fusese vreodată martoră. Mic, albastru, mort, copilul nu apucase să respire aerul acestei lumi niciodată, ci murise chiar în pântecul mamei. Își duse mâna la gură, simțind că avea să verse, clipă în care Corry observă ce se întâmpla aici și țipă.

Ochii lui John Nash – care era și el prezent, într-o parte – se întoarseră atunci spre ele, turbați. Era nervos, era supărat, era îndurerat. Și toate aceste emoții aveau să se reverse în curând peste ele dacă nu plecau mai repede de aici.

2699 de cuvinte