Întunericul amplifică emoțiile, iar asta pentru că, desigur, emoțiile sunt mai vizibile când lumina tace. De aceea, când ieși din sala de bal a văduvei, Millie izbucni în lacrimi. În sinea ei crezuse și sperase că avea să fie bine. Totuși, fiecare zi îi amintea de ceea ce făcuse fără să poată avea siguranța că Ned ar fi acceptat monstrul care devenise. Edward era, în mare, lumina ei; în preajma sa uita aspecte importante din noua persoană care devnise. În lipsa lui o acapara tristețea profundă care o ținuse la pat zile întregi fără ca măcar el să știe. Înghiți în sec pentru a lăsa deoparte lacrimile, fără succes. Trebuia să plece numaidecât de aici, spre binele amândurora.

Vizitiul adormise pe capră, cum era de așteptat, așa încât de-abia sesiză că stăpâna cerea să fie dusă acasă. Totuși, când de dezmetici, iar Millie pătrunse în vehicul, acesta dădu bice cailor și porni spre locuința conților de Guilford.

Prinsă în propriile emoții, Millie nu realiză inițial că ceva era ciudat. Își rezemase mâna de geam, și capul de mână și privea cum se succed clădirile, caii și oamenii - poate nu chiar în ordinea aceasta - având limpede în minte situația ei; lumea ar fi blamat-o, poate că și Ned. La urma urmei, Edward fusese mereu un bărbat onorabil, un individ care ținea la onoare mai mult decât la ea. Oftă. Începuse să considere cu adevărat posibilitatea ca Ned să renunțe la ea în clipa în care va fi aflat ce făcuse. Era un om al legii, iar ea încălcase legea. Nu putea fi soțul unei infractoare. De fapt, Millie nu i-ar fi permis asta. Își frecă fruntea, realizând că începusă să o doară capul. Avea nevoie de somn, activitate de care oricum nu îi păsa prea tare; era inutilă. Se zvârcolea, cuprinsă de coșmaruri, astfel încât se trezea la fel de obosită. Poate că asta era pedeapsa ei pământeană; poate că trebuia să suporte existența cu păcatul pe care îl comisese. Așa trebuia să arate Iadul.

Chiar dacă era prinsă în propriile gânduri, nu putu să nu observe mișcare din colț. Își întoarse numaidecât privirea într-acolo, având impresia că Diavolul însuși venise să îi răpească sufletul în aceste ultime clipe. Prin nimic - din întuneric - se materializa ceva. Avu impresia că nu era o ființă; nu putea fi o ființă. I se părea că e diform, că e hâd. Era o umbră care se lupta să compară în realitate. Inima i se opri pentru câteva secunde, iar groaza o acapară. Totuși, când umbra întinse membrele spre ea - o mână - Millie realiză că nu putea fi vorba despre vreun monstru; era un om. Era un bărbat. Se încruntă și își feri trupul când acesta continuă să își întindă mâna spre ea. Era incapabilă să țipe, să ceară ajutor. În curând nici nu mai era nevoie. Recunoscu chipul.

John Nash, tatăl lui Jenny și al lui Jeremy, o privea cu o mutră care nu putea avea decât semnificație unei profunde uri. Încruntat, cu irisurile tulburi și hainele în neorânduială, John pătrunsese în trăsură într-un moment de neatenție al vizitiului și așteptase. O așteptase.

- Domnule Nash?, întrebă nesigură. Bărbatul nu spuse nimic, doa zâmbi. Rânjetul acela o făcu să strângă din dinți. Era cu adevărat el. Ce faceți aici? Cum ați intrat aici?

- Soțul ăsta al dumitale, se pare, nu își păzește conștiincios soția, oftă bărbatul și își încrucișă brațele la piept. Oricine putea intra aici. Și cu orice gânduri.

Millie înghiți în sec. Nu avea cu ce să se apere în capul în care domnul Nash ar fi atacat-o. Câteva momente se întrebă dacă ar fi fost în stare să se apere. Sunt prea puțini cei care devin conștienți că nu se mai pot opri din măcelărit odată ce au făcut-o, iar Millie nu se afla printre aceste suflete puține, abătute, rătăcite, nefirești. Millie se temea să nu ia viața unei persoane, conștientă de un singur lucru; nu ar fi putut ucide din nou. Nu fără să își abandoneze definitiv sufletul, fără să îl piardă odată cu negura aceasta a nopții. Probabil că ar fi acceptat să fie ucisă la rândul ei în loc să omoare. Observând-o, John Nash ținu să îi spună:

- Nu pentru asta am venit, contesă. Nu am venit să îți fac rău trupește. Își țuguie buzele, extrem de mândru de el. Apoi, mijindu-și ochii, continuă: Am venit doar să îți distrug căsnicia.

- Ai venit degeaba, domnule Nash, spuse Millie. Căsnicia mea nu poate fi distrusă, nu de dumneata.

- Știi ce este interesant la cei din sângele tău? Credeți că veți fi pentru totdeauna, asta pentru că sunteți mai buni decât noi. Credeți și asta. O privi dezgustat. Am aflat că Ned va deveni conte chiar de la el. Era destul de vesel că pusese mâna pe un titlul pentru nu știu ce lucru important făcuse și băuse. Am auzit din greșeală că devine conte.

- Dar de ce el?, întrebă Millie, văzându-se uluită de aceste mărturisiri și de potența lor de a-i distruge căsnicia. Puteai avea pe oricine altcineva pentru planul tău mizerabil.

- O cunosc pe mama lui. Nu cum ai crede, nu. A scăpat o informație când credea că este singură, cu soțul ei, Hans. Și mi s-a părut extrem de interesantă. Aveam să o folosesc, bineînțeles, dacă Ned nu coopera. De aceea l-am ales pe el. Puteam să îl șantajez cu mai mult decât pretinsul viol asupra lui Jenny.

Millie fu conștientă că în acea informație pe care soacra ei o scăpase zăcea ceea ce John credea că avea să fie pieirea căsniciei ei. Înghiți în sec și își făcu curaj să întrebe:

- Ce anume a zis mama lui Ned?

John Nash zâmbi. El deținea puterea aici și venise pentru a i-o spune lui Millie. Venise pentru mai mult decât acest aspect, dar era primordial să o șantajeze cu acesta pentru a o face să înțeleagă că era necesar ca lucrurile să se petreacă așa cum voia el, mai ales că nu mai avea timp. Aflase ieri totul, iar inima îi stătea pur și simplu în el. Probabil că se întâmpla chiar în clipa aceasta, în timp ce ei vorbeau.

- Edward Scott este copilul unchiuli tău, lady Wigom.

- Al lui George Ethel?, întrebă încruntată Millicent, deoarece acest lucru i se părea improbabil, dat fiind aspectul celor doi bărbați.

- Nu. Al contelui de Southam. Al fratelui mamei tale.

- Nu cred că înțeleg...

- E un bastard!, izbucni atunci John Nash, sâcâit de incapacitatea ei de a pricepe un aspect atât de simplu. Și dacă vrei să nu afle și altcineva vei face exact cum spun eu!

Cum putea Ned să fie un bastard? Care unchi, la naiba?, se întrebă Millicent. Se încruntă, încercând să își amintească orice poveste despre un unchi, oricare alt unchi decât George Ethel. Fusese un conte... Da. Fratele mătușii Mary și al mamei ei, Hillary. Fusese conte. Și murise odată cu tilul său. Murise tânăr, își amintea. Mai tânăr decât mama. Mamei nu îi plăcea să vorbească despre asta. Îl privi pe John Nash. Cum putea fi asta adevărat? Soacra ei fusese servitoare în casa tatălui său încă de dinainte ca mama ei să se mărite cu acesta. Bineînțeles că întotdeauna existaseră întrebări legate de timpul îndelungat pentru care femeia rămăsese servitoarea lor atât de mult timp, dar niciodată nu își pusese întrebarea care conducea spre un unic raționament: de ce finanțase tata studiile lui Edward?

Poate că nu fusese tata. Nu. Altcineva... Hillary obișnuia să exercite o putere de convingere mortală asupra tatei. Iar mama nu ar fi făcut asta dacă nu s-ar fi simțit vinovată. Înghiți în sec. Edward era cu adevărat bastardul unchiului ei, nepotul lui Hillary, verișorul ei. Era... Își duse mâinile la frunte. Era prea mult! Luă o gură de aer, realizând că nu numai lumea nu trebuia să știe, dar și el însuși. Nu știa ce ar fi făcut dacă ar fi aflat că era progenitura unchiului ei. Ar fi fost furios că nu i se spusese. Ar fi făcut totul în stilul lui: impulsiv. Edward nu trebuia să știe că era un bastard!

- Fetițo, mă auzi?, își așeză domnul Nash mâna peste umărul ei. Millie îl privi neînțelegând ce mai voia de la ea. Nu spun nimănui dacă iei copilul.

- Copilul?, întrebă Millicent. Domnule Nash, despre ce copil este vorba?

- Fetițo, tu chiar ești bătută în cap!, realiză domnul Nash. Copilul lui Jenny. Millie nu înțelese nicio clipă la ce se referea. Jenny era grea, da, dar nu putea lua un copil care se afla încă în pântecele mamei lui și care era în colonii.

- Fiica și fiul dumneavoastră au fugit spre colonii, domnule Nash. Nu aș putea să fac ce spuneți nici dacă aș vrea!

- Nu au fugit, zise atunci domnul Nash. Jenny este aici, în Londra. Și mă tem că de ieri a intrat în travaliu.

*

Când Edward ajunse acasă avu surpriza să nu o găsească pe Millie în pat. Era două dimineața, oră la care noua Millie se străduia să doarmă. Își dădu jos vesta, își desfăcu cămașa și se îndreptă spre garderobiu. De acolo veneau sunetele, oftaturile, bufniturile. Se încruntă. Se opri în pragul garderobiului spațios; Millie era șezată pe jos, lângă rochiile frumos aranjate în dulapul cât o cameră, cu un pahar și sticla de bourbon. Dintre surori, Millie nu apreciase niciodată alcoolul. Asta îi trezi și mai mult suspiciunile. Realizând că era aproape de ea, Millie își ridică privirea și clipi în direcția lui. Reușise să își dea jos rochia de bal pe care se și așezase, crinolina, își desfăcuse puțin corsetul, fără să poată ajunge complet să îl dea jos, rămânând în pantalonași. Părul îi era în neorânduială.

- Ce faci aici, Millie?, o întrebă, apropiindu-se de ea.

Millie își ridică mâna spre el și îi cuprinse degetele. Femeia oftă, îi zâmbi și îl trase lângă ea. Ned o îmbrățișă. Băuse mult. Știa exact cât alcool era în sticla aceea, amenințând acum să nu mai fie deloc.

- Am luat câteva guri, ridică aceasta din umeri. Nu te superi, nu?

- Nu, bineîneles că nu, o asigură Edward. Doar că nu îți stă în fire să faci asta, înelegi?, îi șopti, sărutându-i părul. Nu îți stă în fire nici să fii răutăcioasă cu oamenii. Ce ai avut azi cu baronul?

- Ți-am spus!, se încruntă aceasta. Își simțea limba greoaie și corpul moale, astfel încât își lăsase întreaga greutate sprijinită de el. Ochii i se închideau ușor, pe rând. Simțea că prin tot ce consumase o mare tensiune îi fusese eliberată de pe umeri. Nu știa unde se dusese cel puțin temporar. Mi-a sugerat că ai o amantă și că ar trebui să am un amant. Nu îmi convine asta.

- Prea bine. Îl cunosc de ceva timp, prin intermediul fratelui său. Dacă te deranjează însă îl poți evita. Nu trebuie să mergem neapăral la petrecerea lui Ashley.

Millie își ridică fruntea și oftă. Chipul acestui bărbat îi umplea inima de o fericire de nedescris. Îl iubea. Din cauza asta hotărâse că avea să facă tot ce îi stătea în putere să nu afle că era bastard. L-ar fi rănit îngrozitor această veste. Nu voia să îl vadă rănit. Îi sărută obrazul, oftând în clipa în care acesta îi întoarse sărutul. Tot ce își dorise fusese el. Primisese însă și o tonă de necazuri. Iubirea este un fenomen straniu și adesea compensează prea puțin pentru situațiile în care te bagă în bucluc.

- Ce s-a întâmplat cu domnișoara de la bal?, îl întrebă, sprijindu-și capul de al său. Au ucis-o cu pietre?

- Nu aș permite asta, zâmbi el înaintea umorului ei cinic. Îi luă mâna și îi sărută degetul pe care de odihnea verigheta. Va fi bine. La fel și reputația ei. Vor trece peste asta, înțelegi?

Jucându-se îngândurată cu nasturii cămășii lui, desfăcându-i pe rând, Millie își mușcă buzele. Curiozitatea o rodea.

- Ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă aș fi fost violată?

Ned îi prinse mâinile și îi ridică privirea spre a lui. Era ceva tulbure în ochii ei, ceva ce o tulbura îngrozitor. Îi mângâie fața și înghiți în sec, alegându-și atent cuvintele:

- Millie, știu că ai fost fecioară în noaptea nunții noastre. Nimeni nu ți-a făcut nimic, nu-i așa?

- Nu!, dădu ea din cap. Ipotetic vorbind.

O strânse în brațele lui și îi mângâie brațul. Ce era în mintea acestei femei? Ce se întâmpla cu ea?

- L-aș omorî pe cel care a făcut asta, Millicent. Nimeni nu are dreptul să te atingă în clipa în care tu nu vrei, nici măcar eu.

- Asta e o minciună, râse ea. Am auzit-o pe contesa văduvă spunând că un bărbat poate dispune de trupul soției lui oricând și oricum poftește. Nu mă pot împotrivi. Nicio femeie nu poate.

- Ba poți, oftă el. Nu aș face niciodată nimic din ce nu vrei, deși suntem căsătoriți. Nu ești un obiect, draga mea. Ești o persoană. Acum, de exemplu, îi spuse lipindu-și nasul de al său și frecându-l până când buzele ei se ridicară spre ale lui. Vrei să te sărut?

- Da!, exclamă aceasta și se întinse mai mult spre gura lui pentru a primi râvnitul sărut. Bărbatul în schimb zâmbi și îi oferi un sărut frugalnic.

- Mi-ar fi mai ușor să îți dovedesc ce spun dacă ai spune „nu".

- Nu am de ce să spun nu. Te iubesc! Vreau să mă săruți și vreau să te sărut.

Edward o lăsă baltă, oferindu-i ceea ce își dorea. Nici el nu putea sta departe de gura ei. O adora. Mereu o adorase. Cu Millicent totul era mereu, asta dând de înțeles că sufletele lor se întâlniseră dinaintea trupurilor. Se cunoșteau și se dorea prea bine.

- Edward?, îl întrebă aceasta în timp ce bărbatul o ridica și o purta spre patul lor. El gemu, semn că putea spune ce dorea. Dacă am avea un copil...

Încremeni deasupra ei și se încruntă. Femeia aceasta care consumase o cantitate însemnată de alcool îi vorbea despre copii? Înghiți în sec și își trecu instinctiv mâna peste pântecul ei. Nu își amintea dacă avusese probleme lunare sau dacă acestea urmau să apară. Nu fusese mereu acasă, nu fusese mereu intim cu ea. Singurul mod de a afla la ce se referea era să o întrebe pe ea direct:

- Vrei să îmi spui ceva, Millie?

- Da!, declară aceasta. Dacă am avea un copil, dar acesta nu ar fi al nostru?

Edward se încruntă, lăsându-se să cadă peste perne. Soția lui îi surescita prea mult mintea pentru a putea spune că își mai dorea să îi descopere misterele trupului. Prefera să afle acum mistele minții acestei femei.

- Vrei să adopți?

- Un fel de adopție, da!, zise aceasta încântată de faptul că el realizase ce voia să spună și fără să o facă. Am putea?

Se întoarse spre ea și îi mângâie chipul.

- Millie, ești foarte tânără. Și eu sunt tânăr. Nu se pune problema că nu am fi capabili să aducem pe lume copii, draga mea. Dacă s-a întâmplat un eveniment de care nu vrei să îmi spui, iar acesta te face să crezi că nu am putea concepe, nu e cazul să îți faci probleme. Se va întâmpla. Vom avea copiii noștri.

Millie însă se mulțumi cu răspunsul implicit. Se așeză pe brațul lui și începu să închidă ochii. Avea să ducă planul propus de John Nash la bun sfârșit. Avea să o facă de dragul lui Edward. Înghiți în sec, puțin mai veselă. Își luase gândul pentru moment de la Lance Grey. Avea altă misiune de îndeplinit acum.

În schimb, în mintea lui Ned înflori o altă idee. Era convins că Millie pierduse probabil un copil în aceste trei săptămâni de când se aflau de la Londra. Își mușcă buzele, o stânse în brațele sale și îi mângâie mijlocul. Probabil că nu fusese suficient de atent la ea. Oftă. Cu siguranță nu fusese suficient de atent. Își promise că avea să se intereseze de acest aspect care până acum nu îl interesase vreun pic. Numai ideea că Millie purtase la un moment dat rodul iubirii lor și că acum avea pântecul gol, ceea ce îi golise și sufletul odată cu acesta, îl înnebunea de griji. Cine știe prin ce trecuse... Și el fusese prea ocupat să vadă că Millie, soția lui, suferea.

Înainte să adoarmă, realiză ce soț rău putea fi. În acele clipe se gândi doar la tatăl lui biologic, la Jeremy, conte de Southam, bărbatul care probabil fusese la fel de nepăsător în ceea ce o privise pe mama lui, la fel de lipsit de suflet. Spera doar că putea învinge proverbul așchiei care nu sărea departe de trunchi, pentru că întreaga pădure depindea de capacitatea lui de a nu fi precum contele care o lăsase însărcinată de fosta domnișoară Scott și o abandonase, negândindu-se la consecințe. El ar fi putut-o abandona pe Millie într-un singur mod: afundându-se în muncă, deși scopul era cât se poate de nobil. Dorea să aibă cât mai mult pentru ea și pentru viitoarea lor familie.

Stinse lumânarea și îi mângâie spatele.

În stradă însă un bărbat privea cu ochii mijiți lumina care pălea în dormitorul din casa contelui de Guilford. Ștergându-și fruntea și oftând, acesta se întoarse pe călcâie și plecă de unde venise înregistrând în mintea sa încă o zi în care contele de Wigom adormea la două dimineața alături de soția lui după mai bine de treizeci de minute în care o lăsase singură. Casa era, de altfel, pustie și nu era deloc prima dată când casa era așa.

Zâmbi. Contesa era o pradă ușoară.

2908 cuvinte