Lui Bryght i se întâmpla destul de rar să fie martorul unor abuzuri, asta pentru că de la moartea părintelui său și de la moștenirea titlului, ducele de Rothgar se dedase plăcerii de a împărți patul cu difertite fete tinere și frumoase – asta în timpul liber – și de a administra corespunzător moștenirea ce îi fusese lăsată spre binele celor aflați în grija sa. Alte tipuri de excese nu existau în viața lui, prin urmare ieșea destul de rar de pe domeniul său. Când o făcea însă reușea să descopere că în realitate omul nu era la fel de blând pe cât fusese răposatul duce. Acum, de exemplu, îl șocase palma pe care i-o administrase soldatul soției sale în fața unui copil prea mic. Femeile erau îngrozitoare, da, infidele, nesățioase, niște vrăjitoare, dar nu puteau fi tratate astfel. Nu puteau fi chinuite astfel. Nu se ridica mâna asupra unei femei, nu când raportul de forțe era și așa inegal. Prin urmare, ducele îi șoptise soldatului doar atât: se putea asigura că dispărea fără urmă dacă mai dădea în soția lui; și avea să afle dacă o făcea, pentru că el era duce; el putea face orice îi poftea inima. Soldatul se liniștise imediat, urmat de o criză înnebunită când dorise să o atace pe Melody. Se părea că nu înțelesese: nu avea voie să mai dea în nicio femeie, niciodată.

Acum însă, de când stătea aici alături de Melody și încerca să o aline, îi era dat să audă că el îl ucisese pe Marcus, conte de Lunden. Fost conte de Lunden, din câte știa el.

— Lunden..., repetă mecanic. Contele de Lunden...

În minte i se formă imaginea unui chip oval, palid, cu părul blond și ochii albaștri, zâmbăreț nevoie mare și cu o înălțime medie. Era totuși tânăr. Avusese douăzeci și cinci de ani.

— Marcus, continuă vocea ei să îi amintească.

Da. Văzuse mai mult decât chipul palid. Fusese și corpul, la fel de palid, gol în așternuturi. Stomacul i se întoarse pe dos. Cu siguranță se referea la acel Marcus Lunden.

— Marcus?, întrebă totuși, pentru că nu înțelegea de unde știa ea că el îl cunoscuse pe acel Marcus.

— Da, oftă Melody și simți că se încruntă. În hanul Maiden.

Acel nume blestemat. Sigur că își amintea. Își amintea prea bine, își amintea prea multe. Clipi înaintea ei. Pentru prima dată fu cuprins de panică. De unde știa Melody de contele de Lunden și de Hanul Maiden? Ce mai știa? Cum putea ea să îl dezonoreze, pe el, memoria tatălui său și pe toți cei la care ținea?

— Hanul Maiden..., acceptă tăcut realitatea, cu pumnii încleștați.

— Nu te preface că nu ai făcut-o, Rothgar!, izbucni femeia. Apoi el își aminti că îl acuza de crimă. Crimă?, se încruntă, pentru că nu era deloc adevărat. Nu ucisese pe nimeni, deși ar fi trebuit. Te-am văzut ieșind din han și...

Asta îi atrase atenția. Ea îl văzuse pe el ieșind din han? Oh, dar poate că Marcus avusese mai multe victime decât crezuse inițial. Înghiți în sec, pentru că în orele care se scursese sperase din tot sufletul că Melody era ușor diferită de restul suratelor sale. O vedea diferită. Era sclipirea din ochi – sclipirea din suflet – cea care îi spunea că Melody era specială și cea care îl făcuse să rămână, deși putea să îi rupă pe amândoi în bătaie și să fugă. Dar acum, confirmându-i că știa de Marcus nu făcea decât să îi spună că nu fusese mai mult decât una dintre târfele lui ieftine.

— Ce căutai tu acolo?, o întrebă acuzator.

— Nu schimba subiectul, strânse ea din dinți, iar blânda Melody fu imediat uitată sub masca lui Melody cea capabilă să îl împuște. Știu că l-ai ucis!

— Asta e bună!, izbucni ducele. Nu știu ce știi cu adevărat despre contele de Lunden, dar îți spun clar: nu eu l-am ucis pe nenorocit. Oftă și continuă, spunând adevărul: A ales să se sinucidă.

— Să se sinucidă?, întrebă aceasta de parcă așa ceva nu îi trecuse nicio clipă prin minte.

Martor îi era Domnul că își dorise să apese pe trăgaci și să îl omoare chiar el pe contele de Lunden, dar nu putuse. Știa că dacă ucidea un om asta avea să îl bântuie întreaga viața. Nu ar mai fi trăit așa cum se așteptase tatăl său dacă avea sângele lui pe degete. Și dacă el mergea la spânzurătoare sau era deportat, familia lui ar fi fost dezonorată; Summer nu ar mai fi făcut niciodată o căsătorie bună, iar frații lui... Nu. Să ucidă pe cineva avea prea multe implicații, oricât de mult o merita persoana respectivă. Așa că își folosise titlul și puterea altfel.

— Da. I-am dat două opțiuni contelui tău: prima – ajungea în fața unui judecător pentru adulter și o târam și pe femeia cu care era cu el; a doua – își lua viața și nu mai auzeam niciodată de el.

Melody rămase câteva clipe surprinsă. Apoi, cu infinită răbdare, întrebă pe un ton calm:

— Ce vrei să spui este că l-ai descoperit pe contele de Lunden cu o femeie?

— Da, oftă ducele. Și te asigur că nu discutau.

Ar fi trebuit să fie mai atent la cuvinte. Chipul femeii se transformă; deveni cu adevărat alb, iar el primi o imagine a viitorului în care ea era ninsă de ani și ucisă de vreme. Observă cum înghițea în sec și cum își agita ochii. Se încruntă. Spera că nu avea din nou o criză. I se părea prea des ce i se întâmpla și prea periculos. Dacă într-adevăr respirația i s-ar fi oprit? Cumva refuza ideea că ea avea să moară atât de tânără.

— Nu pot să cred asta..., o auzi șoptit în cele din urmă.

— Nu prea îmi pasă ce crezi, răspunse lipsit de tact. Poate că fata aceasta se comporta așa cu el tocmai pentru că el îi permisese asta. Ar fi trebuit să o țină departe. În final, ea era răpitoarea lui, o infractoare; și, oricât și-ar fi dorit să afle totul despre ea, Colt nu putea fi prea departe. Justiția trebuia înfăptuită, oricât de grea, de dură, de nemiloasă.

— De unde știai unde să îl găsești?, întrebă atunci Melody, ceea ce îl surprinse cu adevărat.

— Am urmărit-o pe ea, răspunse atunci și se ridică în picioare. Nu dorea să își mai amintească o clipă prin ce trecuse atunci când deschisese ușa și îl văzuse hârjonindu-se în pat. Simțea că i se întoarce stomacul pe dos. Și la naiba dacă stomacul lui nu conținea numai nenorocitul ăla de ceai!

— Era... Era iubita ta?, întrebă femeia reticentă.

Instinctiv, ducele îi întinse mâna, iar ea o prinse și se ridică. Avea picioarele amorțite, drept care acesta o susținu.

— Jena ta e încântătoare, scumpa mea Melody, zâmbi el. Nu, îi răspunse. Nu era iubita mea. Nu e important cine era. Nu avea de gând să îi dezvăluie vreun nume dacă ținea la integritatea familiei sale. Ce căutai tu acolo?, o întrebă simțind că avea să își găsească aici și acum răspunsul, asta pentru că o vedea complet tulburată. Era bine așa. Avea să scoată de la ea toate informațiile până la următoare oprire, apoi avea să fugă. Și avea să vină data viitoare cu o patrulă de soldați.

— Contele de Lunden..., îngâimă aceasta.

Inima i se opri o clipă. Nenorocitul de Marcus. Ar fi trebuit să își dea seama.

— Ți-a făcut ceva?, întrebă îngrozit. Dacă Marcus o dezonorase, tatăl ei aflase și o alungase? Dumnezeule! Poate că fusese violată și aruncată la gunoi ca o cârpă. Niciodată nu îi plăcuse prea mult neamul Talbot. Te-a amăgit în vreun fel?, continuă să o întrebe, asta pentru că își dorea răspunsul. Când ea continuă să își țină capul plecat, cea mai mare dezamăgire îi umbri sufletul, astfel că o întrebă: Aveai o întâlnire cu el, Melody?

Ochii negri ai femeii se ridicară și îi penetrară pe ai lui. Era atâta durere în vârtejul care se formase acolo, atâta dezamăgire, încât ducele se încruntă în speranța că avea să își primească răspunsul. Și îl primi.

— Ne căsătoriserăm, Rothgar. Ducele îi dădu drumul mâinilor și o privi mai atent, neînțelegând ce voia să spună. Sunt văduva contelui de Lunden, continuă aceasta cu brațele de-o parte și alta a corpului. Nu mai era urmă de dezamăgire în ochii ei, ci exista o furie îngrozitoare. Iar tu l-ai ucis sau l-ai făcut să se sinucidă în noaptea nunții noastre!

*

Era obișnuit ca un bărbat să aibă și o amantă. Fetele din lumea bună erau crescute în așa fel încât fie erau indezirabile din cauza pudorii lor, fie criticau pornirile sexuale ale bărbaților. Melody își promisese că exact asta nu avea să facă alături de soțul ei, deși nu îl cunoștea prea bine pe Marcus. Prin urmare, într-o dimineață, chiar după sărutul lui Rothgar în grădină, când Lunden o vizitase pentru a o invita la plimbare, ea îl oprise, îl strânsese de braț și îi spusese:

— Marcus, mi-aș dori să nu existe altcineva între noi după căsătorie.

Chipul lui frumos, plin de gropițe chipeșe – ducele părea că nu avea nicio gropiță, atât de dur, de ostil, dar de tandru, de pasional era – îi zâmbise în timp ce gusta o piersică de pe tavă. Melody era obișnuită să stea în preajma bărbaților, fiind crescută de mică de tatăl ei și avându-l aproape de Thaddeus care nu de puține ori stătea în camera ei la o băutură târzie și un joc de cărți. Și acum era în cămașă și halat în timp ce Marcus fusese invitat în dormitor, considerându-se că alianța lor era mult prea puternică pentru a păta reputația vreunuia dintre ei. Contele îi prinsese mijlocul în palme și își lăsase capul să se odihnească peste al său.

— Promit, îi șoptise.

Aparent, fusese un mincinos. Acum afla că Marcus fusese cu o altă femeie în ziua în care trebuia să fie numai al ei. Dintre toate zilele, după ce își jurase fidelitatea în fața lui Dumnezeu, contele alesese să împartă patul cu amanta lui în timp ce mireasa sa era pre drum. La naiba cu el! La naiba! Nu doar că o lăsase singură, dar o și dezonorase ca femeie. Își strânse pumnii, îngrozitor de furioasă.

Știa că Rothgar o privea palid acum. El chiar nu aflase că se căsătorise cu Lunden. Cum era posibil să nu știe? Cum? La naiba cu toți bărbații prefăcuți din lumea asta! De mii de ori la naiba cu sentimentele ei!

— Spune-mi că glumești!, îi ceru acesta pe tonul cu care probil îi cerea valetului său pompos, Emmet, să îl bărbierească.

— Nu, dădu aceasta din cap. Te-am văzut ieșind din han și nu aveam cum să te confund. Erai chiar tu, cu fața încruntată și urcându-te în trăsura aceea. Plecai. Înghiți în sec, refuzând să îi spună ce îi trecuse atunci prin minte. Nu era important. Continuă: Apoi, când am urcat, era întins pe jos, iar în jurul lui se formase deja o baltă de sânge. Eram îngrozită de ceea ce vedeam. Îngrozită era un cuvânt prea blând pentru ceea ce simțise ea. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este acela că Harry, cumnatul meu, și o servitoare au spart ușa și eu... Luă o gură mare de aer și îl privi. Lacrimile îi trădau adevăratele frustrări, deși ea nu voia nicidecum ca el să le mai cunoască. Eu sunt contesa ucigași, milord. Am fost acuzată de uciderea lui Marcus, conte de Lunden, și condamnată să atârn în ștreang până ce îmi voi da duhul.

Înghiți în sec, simțind și acum greutatea cuvintelor sale. Dar nu fuseseră ale ei, nu. Erau ale cumnatului său care îi spusese ce pățeau femeile ca ea, cele care luau viața oamenilor.

— Mel, haide!, se auzi glasul lui Edwin din depărtare.

Își închise ochii și se urcă pe calul său, cel care mai devreme o aruncase din șa. Rothgar avea propriul cal acum, deși până și acesta părea că se prăbușea sub greutatea sa.

— Acum că știi asta, milord, zise ea, vreau să știi că nu voi ezita să apăs trăgaciul dacă te îndepărtezi nepermis de mult de mine.

Dădu bice calului și plecă, lăsând toate informațiile în spate, deși acestea erau acum purtate în suflet.

Dumnezeule mare!

*

Femeile erau nestatornice, sigur, dar bărbații... Bărbații erau adevărați monștri! Cei care făceau ceva cel puțin comparabil cu ce făcuse Marcus, conte de Lunden. Cum putuse să îi facă asta undei femei ca Melody? La naiba! O sărutase pe femeia aceasta și știa de ce era capabilă; în venele ei ardea o pasiune copleșitoare. Nimeni nu ar fi avut nevoie de o alta când ar fi fost cu ea. Totuși, Marcus își bătuse joc de acel chip frumos și în patul în care ar fi culcat-o pe ea adusese o altă femeie. Patul acela ar fi trebuit să fie sacru pentru mireasa lui Lunden, neatins de nimeni în afară de el și de ea.

Călărind în lateralul ei, ducele era mai tăcut ca oricând. Nu putea să își scoată din mintea ceea ce îi spusese.

Iar tu l-ai ucis sau l-ai făcut să se sinucidă în noaptea nunții noastre!

Nu îl ucisese, ci îl constrânsese să își pună capăt zilelor. Nu știuse că era mire, nu când era în pat cu o alta. Nu avusese habar de cele petrecute.

Am fost acuzată de uciderea lui Marcus, conte de Lunden, și condamnată să atârn în ștreang până ce îmi voi da duhul.

Spânzurătoarea. Sigur că da. Legea spunea că pentru o crimă ucigașul plătea cu propria viață. O viață pentru o alta. Așa se linișteau spiritele. Luă o gură mare de aer, imaginându-și cum i s-ar fi rupt gâtul lui Melody dacă ar fi atârnat în ștreang. Și el o amenințase cu asta, da, dar nu intenționase niciodată să o ducă acolo. Poate să stea puțin în carcera pentru femei în timp ce el îl biciuia pe Edwin, da, dar în niciun caz să o omoare. Poate că soldații care veniseră după ea nu înțeleseseră așa situația și nu stătuseră să investigheze nimic. Poate că ei erau cei care îi făcuseră semnul acela pe chip. La naiba!

Trebuia să îndrepte cumva lucrurile pentru ea.

— Era logodnicul tău din pruncie, nu?, o întrebă precaut. Nu credea că avea să îi răspundă, dar când ea dădu afirmativ din cap, cu privirea nemiloasă îndreptată înainte, acesta oftă. Și cum se face că ați ajuns la han separat?

— A insistat să îmi dea timp, Rothgar, pentru că aia era noaptea nunții noastre și... O auzi oftând. Abia acum își conștientiza naivitatea; soții se duc împreună în dormitor, cel puțin în prima seară. Nu credeam că va vrea o altă femeie înaintea mea și de aceea mă invita să vin la han după ora două. Nu știam nici că are o amantă. Mi-a promis că nu are niciuna.

Îi promisese. Dar promisiunile se încălcau atât de ușor!

— La naiba cu asta!, mârâi ducele înfuriat de dezamăgirea din ochii ei. De aceea tot fugi? Dacă te vor prinde vei fi spânzurată? Dar eu nu am citit niciodată despre asta, despre contesa ucigașă sau cum îți place ție să îți spui.

Melody își ridică o sprânceană în direcția lui, neîncrezătoare:

— Vrei să spun că nu apar în publicații?

— Nu. Mi-aș fi amintit. Sigur și-ar fi amintit dacă ar fi văzut buzele acelea desenate într-un ziar de scandal. Era de neuitat.

— Cumnatul meu, Harry, pusese un preț pe capul meu, îl anunță atunci aceasta. Imediat ce am dispărut am auzit servitorii spunând că avea să plătească o avere dacă îi eram adusă vie pentru a fi pedepsită.

— Harry Lunden?, întrebă. Noul conte? Își amintea de Harry. Semăna cu fratele său extrem de bine. Nu avusese ocazia să îl întâlnească de prea multe ori, dar știa că și acum purta doliu și că își căuta o soție. La naiba dacă nu își rezervase de-acum un dans cu Summer la debutul ei din martie!

— Prea bine!, spuse atunci hotărât. Asta este ceva ce se poate îndrepta, lady Melody. Ceva ce eu voi îndrepta. Sunt ducele de Rothgar, și cât timp ești cu mine nimic nu ți se va întâmpla. Vom ajunge la cel mai apropiat post unde voi povesti ce s-a petrecut și cum ai fost nedreptățită de autorități.

— Nu!, icni aceasta atât de tare încât aproape că iapa sări sub ea. Ducele prinse hățurile de teama de a nu o vedea jos de pe cal din nou. Nu credea că trupul ei slab putea întâmpina lovitura cum o făcuse el. Poate că nu tu ai apăsat pe trăgaci, Rothgar, dar ai lăsat arma acolo. Poate că el s-a sinucism, da, dar nimeni nu poate spune exact că asta este ce a făcut. Nu ai rămas acolo ca să vezi cu ochii tăi cum se sinucide, iar eu nu l-am văzut făcând-o. Un magistrat poate vedea lucrurile astfel, din moment ce tu vei spune că era în patul nupțial cu o altă femeie: poate că eu l-am omorât din cauza geloziei. I-am găsit acolo în timp ce se sfătuiau, am înnebunit, am prins arma și i-am țintit capul.

Rămase o clipă șocat de povestea pe care o inventase. Dacă nu i-ar fi văzut disperarea din priviri, ar fi crezut că lucrurile chiar stăuseră astfel. Dar nu avea să lase niciun magistrat să creadă că asta se întâmplase.

— Nu și dacă..., începu acesta să garanteze totul cu numele său. Avea să ceară o audiență direct la Maiestatea Sa dacă era nevoie să o salveze din ștreang.

— Te-ai săturat să fii ducele nemilos, milord?, îl luă ea prin surprindere cu un zâmbet care se dorea batjocoritor. Ca de fiecare dată când pornea la drum, avea înfășurată în jurul gurii pânza care nu mai era albă. Înțelegea prea bine de ce o făcea acum.

— Nu am fost niciodată astfel!, o contrazise.

— Ba da, îi aruncă plină de venin. Când ai pus arma aia în mâna lui ai fost! Nu aveai niciun drept să îmi răpești soțul! Numai eu aveam dreptul să decid ce se întâmpla cu el după ce m-a înșelat!

Și era încă naivă pentru că avea impresia că putea spune ceva despre un bărbat care se culca ocazional și cu alte femei în afară de propria soție.

— Îți e mai bine fără el, decise să îi spună, împăciuitor. Arma era prea aproape de piciorul lui pentru a spune altceva și pentru a ieși cu piciorul intact.

— Chiar crezi asta? Chiar crezi că îmi este mai bine fără el?

Aparent, nu. Trăia într-o căsuță cu prea puține lucruri în jurul ei. Purta haine bărbătești, avea o zgârietură pe față și slăbise prea mult. Nu credea că îi era bine fără protecția unui bărbat, dar cu siguranță nu i-ar fi fost bine lângă unul ca Marcus. Nu o merita pe Melody.

— Dacă m-ai lăsa să discut cu cineva despre asta..., îi zise acesta.

— Nu! Oftă. Nu este nimic din ce poți face. Nu acum, milord.Trebuia să te gândești la consecințe atunci.

Ei, dar asta era culmea!

— Fată dragă, să fim clari în ce privește subiectul ăsta: nu regret că Lunden nu mai este. Mă bucură asta chiar foarte mult. Dacă aș fi putut, aș fi luat și viața femeii de lângă el. De fapt, le-am propus amândurora să se sinucidă, dar ea a binevoit să nu o facă.

Sigur, femeia. Melody se încruntă, pentru că prea multe lucruri rămâneau o taină, deși acum știau unul față de celălalt lucruri pe care nu le crezuseră capabile de lumina adevărului niciodată.

— Cine era femeia?, întrebă ușor.

— Nu contează!, zise acesta și dădu drumul hățurilor, ca și cum întrebarea în sine l-ar fi ars.

— Era Summer?

— Sora mea?!, făcu ducele ochii mari, apoi prinse din nou calul și o privi amenințător: Ai grijă ce spui, lady Melody! Sora mea nu este o târfă!

Totuși, cineva apropiat fusese acolo. Iar în mintea ei apăru un nume și se evaporă la fel de repede când auzi gălăgia din poieniță. Se pare că dăduseră de un târg. Și Edwin tocmai ce striga în gura mare că îi era foame.

3330 de cuvinte