Mai fusese în brațele ducelui de Rothgar.

În ziua debutului său, Melody fusese îngrozitor de nervoasă. Știa că pentru ea totul era o formalitate. Îi fusese găsit un soț convenabil încă din pruncie, așa că nu mai avea nevoie să fugă ea după unul. Poate că nu ar fi recunoscut niciodată atunci, dar acum, după ce căzuse peste Bryght, iar acesta își înfășurase mâinile în jurul corpului său, ținându-i capul departe de pământul tare și învăluind-o în mantia sa, Melody realiză că se temea de dragoste. Se temuse de dragoste.

Pe Marcus, conte de Lunden, nu îl văzuse decât de câteva ori în copilărie și adolescență. La momentul debutului său, contele avea douăzeci și cinci de ani și era cu adevărat o fire veselă, care plăcea nespus femeilor. Totuși, nu îl iubea. Nu putea simți pentru el ceva mai mult decât simțea pentru un simplu servitor din Alton Castle. Și de asta se temuse când, îmbrăcând rochia din mătase de culoarea fildeșului, cu decolteu rotund, dar adânc, după moda rochiilor franțuzești de la acea vreme, brodată pe margini, cu panglică într-o parte și franjuri ștanțate, se privise în oglindă și simțise în sinea ei că merita mai mult decât atențiile pe care Marcus le acorda tuturor femeilor. Și așa fusese în seara aceea. Se servise cu niște brandy, simțindu-se copleșită de privirile din sala de bal, în clipa în care ducele se apropiase de ea și luase de la valet paharul cu vin. Apoi, îi zâmbise:

— Dacă n-aș ști că balul este dat în cinstea ta, începuse el să spună, nici nu aș ghici că ești sora îngrozitorului Thaddeus Talbot.

Și atunci îi aruncase o privire mai atentă, iar lumea ei se încheiase; cele mai mari temeri ale sale se adevereau. Înveșmântat în mătase franțuzească, cel mai probabil căptușit cu păr de cal, purta un exemplu tipic de habit à la francais. Cămașa de in se multa perfect pe umerii lui, în timp ce vesta scotea în evidență mușchii brațelor. Pantalonii scurți erau în ton vesta care se scurtase până aproape de coapsă, conform ultimelor cerințe ale modei. Restul piciorului era acoperit cu ciorapi de mătase și pantofi ușori care nu puteau ascunde duritatea pasului său. De atunci Melody simțise că ducele de Rothgar putea să nu aibă niciun fel de milă față de semenii săi. Mănușile nu putea acoperi întreaga mânie a degetelor sale, în timp ce peruca albă care îi făcea pielea să pară de-a dreptul strălucitoare îi spunea clar cu cine avea de-a face: cu cel mai puternic bărbat din Anglia.

— Dorești ceva, Înălțimea Ta?, i se adresase Melody.

Iar atunci chipul lui îi zâmbise obraznic și se apropiase de ea indecent de mult. Totul la el era exagerat, până și broderia din argint.

— Un dans cu tine, lady Melody, îi zisese el. Îmi acorzi dansul acesta?

— Și de ce aș dansa cu bărbatul care tocmia mi-a jignit fratele?, ridicase ea dintr-o sprânceană, realizând că nu s-ar fi putut comporta niciodată astfel cu Marcus.

— Pentru că deja te-ai îndrăgostit de mine, fată dragă.

Îi acordase acel dans și pe următorul și acceptase invitația în grădină doar pentru a i se confirma că în mai puțin de douăzeci de minute se îndrăgostise de Bryght Cardinham atât de tare încât i-ar fi permis să facă mai mult decât să o sărute în miez de noapte. Se îndrăgostise de glasul lui, de râsul voluptuos, de ochii neobișnuiți, de atingerea fermă a palmelor și de mirosul pielii.

Și la naiba dacă nu simțea toate astea acum în timp ce se cuibărise la pieptul lui, din nou. Cu degetele prinse de cămașa lui și picioarele încolăcite cu ale sale, Melody privea din nou acei ochi și se întreba dacă nu cumva era ceva în neregulă cu ea; bărbatul acesta îi răpise o șansă la fericire printr-un act de cruzime pe care nu-l înelegea până în ziua de azi, până acum. Totuși, ochii lui erau sinceri, buzele lui prea apropiate de ale ei și atingerea prea blândă pentru un ucigaș.

— Melody! Melody!, o strigă și atunci ea reveni la realitate. Clipi și se desprinse din îmbrățișarea lui. Spune-mi că ești bine!, insistă acesta, palpându-i capul și încet și corpul.

Femeia îi îndepărtă mâinile și înghiți în sec.

— Da... Da, sunt..., privi calul care se refugiase într-o parte, detașat de cele petrecute. Atunci își aminti de ce fuseseră hățurile trase și ei aruncați din șa. Am lovit copilul?, întrebă îngrozită.

Ducele se ridică, trăgând-o involuntar după sine. Deși fluturele zburase, copilul era în picioare lângă Edwin care sărise numaidecât din șa și se apropiase de cel mic.

— Nu l-am lovit, zise Bryght. Îl văzu cum respiră ușurat. Dacă te-ai fi ținut strâns de hățuri, Melody, asta nu s-ar fi întâmplat. Dacă aș fi condus eu mârțoaga aia, continuă nervos, asta nu s-ar fi întâmplat. Femeia nu avea putere să se certe cu el. Oricum tot ca ea avea să se desfășoare călătoria asta. Totuși, amintindu-și de căzătură, privi spre Bryght. Ea era bine, da, dar el era cel care încasase lovitura din plin.

— Tu... Tu ești...? Se temea să întrebe mai mult, chiar dacă Bryght arăta furios, nu rănit.

— Cred că îmi va rămâne o vânătaie oribilă pe spate, dar nu. Nu sunt rănit, oftă și dădu să facă un pas. Melody fu luată prin surprindere, se împiedică și căzu, trăgându-l aproape peste ea. Asta puse toată răbdarea lui Rothgar la încercare. La naiba, femeie, eliberează-mă!

Încercând să își recapete echilibrul, ea începu să îi amintească:

— Știi că... Dar el nu mai aștepta permisiunea ei; rupse frânghia cu mâinile goale, lăsând-o să se holbeze la cât de ușor i-ar fi fost să se elibereze. Puteai face asta de la început și m-ai lăsat să cred că...? Își ținu temperamentul în frâu în timp ce îl vedea rânjind. Își dădu ochii peste cap și se apropie de copil. Cum ești, puștiule?, îl întrebă, iar băiatul clipi în direcția ei, dând afirmativ din cap. Melody oftă. Dacă Bryght nu ar fi fost mai vigilent, capul micuțului ar fi fost acum spart, iar viața s-ar fi scurs încet din el, așa cum se scursese din Marcus. Unde locuiești?, îl întrebă rapid pentru a-și alunga imaginile sângeroase din minte.

Băiatul indică o căsuță de pe dealul învecinat. Edwin își puse mâna deasupra ochilor și privi în depărtare. Apoi, spuse:

— Hai să îl lăsăm acolo, Mel.

— Nu putem!, icni Melody în direcția lui. Dacă îl vede pe el..., și îl indică pe ducele care se apropiase de cal, dar care asculta cu interes cele pe care cei doi le spuneau.

— Nu îl va recunoaște nimeni, Mel, oftă Edwin și prinse copilul în brațe. Haide acum! Haide, puștiule! Să te lăsăm mămicii tale.

Iar Melody nu mai putu spune nimic în clipa în care Bryght îl urmă pe Edwin. Se părea că nimeni nu avea să îi asculte poruncile, cel puțin nu aici. Se întovărășise cu niște catâri și, în curând, părea că ea era cea răpită în toată povestea.

*

— Mami!, icni copilul în clipa în care fură suficient de aproape de căsuță pentru a vedea o femeie care strângea rufele așezate în jurul casei. Chipul ei era comun, îmbrăcată cu o fustă largă, gri, o bluză albastră cu decoleu pătrat și bonetă. Nu i se vedea deloc părul, ceea ce o făcu pe Melody să înghită în sec. Niciodată nu ar fi putut să-și îndese părul în acea bonetă. De-abia i se potrivea în pălărie.

Observând copilul, femeia veni alergând spre el numaidecât și îl prinse în brațele sale. Era extrem de micuță, mai scundă decât Melody, dar mai plină cu siguranță.

— George, dragule!, atinse capul copilului, îi privi trupul micuț și îi dădu drumul, adresându-i-se: Ce s-a petrecut?

Băiatul îi indică pe cei trei, cu Edwin în frunte. Apoi se ascunse după fustele femeii care era cu siguranță îngijorată de venirea străinilor. Edwin își drese glasul, se înclină respectuos înaintea doamnei și o informă:

— Ne pare rău. George al dumneavoastră a răsărit înaintea calului nostru. Chipul mamei se făcu pământiu. Am reușit să ferim calul, dar ne-am gândit să vi-l aducem pe băiat chiar noi. Apoi, întorcându-se spre Melody și Bryght, continuă: Prietenii mei au fost aruncați de pe spatele calului.

— Oh!, făcu femeia și îl scrută cu privirea. Îmi pare rău să aud asta. Vă pot oferi ajutor? Sunteți răniți?

Bryght o prinse de mână și o aduse lângă el. Cu un oftat, începu să spună:

— Fiul... Fiul meu a căzut de pe cal. Era un efort vizibil pentru a o considera fiul său. Aș vrea să mă ocup de rănile lui.

— Nu am răni și o știi prea bine!, zise Melody, dar nu se putea desprinde din strânsoarea lui. În schimb, tu, tată, aruncă în batjocură, e posibil să fii cu adevărat rănit.

— Băiete, zise Bryght, eu sunt puternic precum un urs. Tu de-abia ce ești o buturugă leșinată prin pădure.

Edwin rămase încruntat, în timp ce Melody găsea un răspuns adecvat încăpățânării sale. Mama lui George nu mai voi să audă nimic, așa încât termină discuția în contradictoriu:

— Am auzit suficiente, domnilor. În casă toată lumea ca să vedem ce putem face cu rănile dumneavoastră!

Sigur că făceau un popas și aici! În ritmul acesta, își spuse Melody nemulțumită când se trezi în cămăruța lui George cu Bryght așezat pe un scaun, aveau să fie prinși din urmă de oricine îl căuta pe duce. Bombănea nemulțumită când realiză că mâinile îi tremurau. Nu erau doar mâinile; întreg corpul îi tremura și nu era deloc vina nervilor. Era ducele. Îl auzi lângă ea cum își îndepărtează cămașa și văzu întinderea aceea de piele acoperită superficial cu păr. Ce nobil arăta ca un luptător? Când avea Rothgar timp să antreneze mușchii aceia? Înghiți în sec, pentru că știa că mulțumită constituției sale nu fusese ea rănită. Și, Doamne, ce bine se simțeau palmele lui pe trupul ei! Își mușcă buzele cu o frustrare evidentă.

Când se aplecă peste lavoar pentru a-și spăla chipul și trunchiul, Melody realiză că spatele îi era atins de o lovitură puternică. Își întinse degetele și atinse ușor zone deja înroșite. La atingerea ei, chipul bărbatului se cutremură, prinzându-i repede mâna și rămânând înaintea ei astfel. Era indecent, dar cumva asa îi amintea de ziua în care dansase cu el și când cu privirea îl dezbrăcase. De atunci își dorise să știe ce se afla sub hainele pompoase ale ducelui de Rothgar.

— Va rămâne un semn îngrozitor..., zise ea. Mi-ai salvat viața, nu-i așa?, continuă când el nu spuse nimic. În ochii lui se perindau miliarde de emoții, emoții pe care nu le putea înțelege acum.

— Eram legați, Melody. Îi lăsă mâna să cadă, deși brațele lui îi cuprinseră mijloc. A fost involuntar ce am făcut, fată dragă.

— Înțeleg, zise ea și înghiți în sec. Îți mulțumesc oricum. Mâna i se odihnea acum pe pieptul gol al bărbatului. Atingerea îi ardea pe amândoi. Poate că ducele de Rothgar nu este atât de nemilos pe cât se spune, continuă aceasta să îl tachineze.

Privirea lui se îndulci și, ușor amuzat, o informă:

— Fiecare poveste are un sâmbure de adevăr, Melody.

— Și a ta?, întrebă curioasă. Ea știa deja de ce era el nemilos, ce îi făcuse ei, ce făcuse vieții sale, dar voia să audă de la el povestea.

— A mea are adevărul ei, îi zise el atunci. Nu sunt un sfânt, Melody. Nu îți face o impresie greșită despre mine.

— Asta am descoperit și singură, milord, zise atunci femeia. Nu era naivă. Știa prea bine cine era ducele de Rothgar.

— Cum așa?, întrebă el amuzat de curajul său inocent.

Poate că Melody i-ar fi spus chiar atunci cum îi descoperise sufletul la fel de gri precum ochii, dar nu fu lăsată să o facă de glasul lui Edwin care îi anunța de cealaltă parte a ușii:

— Doamna casei insistă să luăm ceaiul cu ea.

— Numai ceai are?, ridică ducele o sprânceană, cumva îngrijorat de ceea ce auzea.

Melody își dădu ochii peste cap și se desprinse din îmbrățișarea lui:

— Edwin, ne grăbim!, îi aminti ea.

— Cred că ar fi bine să facem o oprire, Mel. Bem puțin ceai, stăm cu ea câteva minute și ne vedem de drum. Ne mai oprim pentru masa de prânz și apoi seara direct. Oricum nimeni nu ne-ar căuta aici, Mel. Suntem departe de drumul principal.

Rothgar o urmări cum cumpănește atentă informațiile. Apoi, aprobă. Nu rămase mai mult în cameră, lăsându-l să-și vadă singur de vânătăi, și reîntâlnindu-se la măsuța joasă din casa femeii. Adevărul era că într-o astfel de locuință, Bryght era cu adevărat un urs într-o civilizație. Totul era prea mic pentru el, până și scaunele care stăteau să cedeze sub greutatea lui. Totuși, nedorind să o jignească pe femeia vizibil încercată de grijile sărăciei, ducele nu spuse nimic, acceptând gustarea pe care le-o pregătise. George rămăsese într-un colț, făcându-și de lucru cu o lingură de lemn.

— Vă sunt recunoscătoare, zise femeia în timp ce Edwin înfuleca rapid, vizibil înfometat. George cutreieră prea mult câmpurile. Apoi oftă și o privi pe Melody, întorcându-și privirea spre Bryght. Cred că știți cum e, domnule.

Rothgar își ridică sprâncenele. Da, știa cum era. Și el obișnuia să cutreiere câmpurile alături de frații lui și, uneori, o necăjeau pe Summer, răpind-o și târând-o după ei. Știa prea bine cum era. Mai ales după ce joaca se terminase și venise vremea iubirilor pasionale în mijlocul naturii. Mirosul ierbii și al femeii dornise pe un pat de mușchi erau cele mai bune afrodiziace. Zâmbii, dând aprobator din cap. Totuși, femeia nu părea că se referea la tinerețea lui, ci la a „fiului" său care de-abia ciugulea un biscuit.

— Da, oftă și își așeză mâna pe spatele ei, nu pentru că ar fi trebuit, ci pentru că pielea ei îl tenta. Copiii!

Melody se descotorosi de mâna lui, mormăi nefericită și continuă să își vadă de gustare dând agitată din picior.

— Locuiți singură?, o întrebă Edwin pe femeie.

— Nu. Soțul meu trebuie să se întoarcă curând..., iar glasul îi pieri, ceea ce îi făcu pe cei trei oaspeți să se privească suspecți. Apoi, femeia continuă: Este soldat. Acum, pe timp de pace, stă mai mult cu mine și George, dar cred că războiul l-a schimbat. Este îngrozitor de ce sunt capabili oamenii... Singurătatea aceea le face rău, știți?

Melody era pe cale să se ridice și să strige că avuseseră o pauză suficientă, mai ales dacă soțul ei era soldat, în clipa în care cel amintit deschise cu zgomot ușa căsuței, făcându-i pe toți, mai puțin pe Rothgar, să tresară. Ducele continua să soarbă ceaiul de parcă nimic nu era în neregulă.

Femeia se duse spre soțul ei și îi șopti ceva la ureche, moment în care ochii soldatului se opri asupra invitaților.

— Edwin, cred că e cazul să pui șaua pe cai, îi zise ea bărbatului, iar acesta aprobă. La naiba cu asta, zise Melody, știam eu că nu e bine să ne oprim!

— Poți să stai calmă câteva clipe?, o întrebă Bryght. Apoi îi prinse mâna într-a sa. Ești în siguranță cu mine, Melody. Nu voi lăsa pe nimeni să îți facă nimic. Apoi, cu un zâmbet calm, adugă: Fiule.

Soldatul care șchiopăta vizibil se apropie de cei doi rămași la masă, se trânti pe scaun și își ridică picioarele grosolan pe aceasta.

— Doi bărbați și un puști, eh?, zâmbi spre Bryght.

— Vă rog să vă comportați frumos, domnule, zise ducele încruntat. Fiul dumneavoastră era să nu mai fie azi. A fost un accident, iar soția dumneavoastră s-a oferit să ne ofere adăpost pentru a ne reveni în urma șocului. Pentru ospitalitate vă mulțumim nespus!

— Vorbești cam frumos pentru un țăran, își miji soldatul ochii. Cum te cheamă? O privi apoi pe Melody. Ce e aia ce ai pe față, copile?, se încruntă acesta, moment în care femeia avu impresia că i se face rău: observase cicatricea în ciuda părului care îi cădea peste chip. Bryght îi strânse mâna pe sub masă pentru a o asigura că era lângă ea. În acele clipe însă ea își făcea griji pentru acoperirea lor, nu pentru ce i se putea întâmpla înaintea unui soldat băut și agresiv. Văzând că nimeni nu zicea nimic, scandalagiul îngâimă: Accident zici? Și soția mea v-a oblojit rănile? Tuturor? Rânji și fără niciun avertisment o lovi pe femeie.

Atunci, înaintea ochilor ei se iscă Iadul.

Rothgar sări imediat de pe scaun și îl prinse pe individ de haină, încercând să îl țină departe de biata femeie care se prăbușise la pământ din cauza loviturii. Într-un colț, George începuse să plângă. Se auzea carnea strivindu-se de carne, răgetul bărbaților și puterea care emana peste tot în cameră. La un moment dat, Melody se ridică de pe scaun, pentru că acolo îl proiectă ducele pe soțul violent, se târî pe sub masă și se ascunse într-un colț. Mama își luase copilul și fugise, probabil în grajdul din apropiere. Ea însă nu putea fugi. Nu credea că o țineau picioarele să facă una ca asta. Era paralizată înaintea scenei.

În toată acea luptă, probabil că scâncise, pentru că soldatul se întoarse atunci spre Melody, ridică pumnul și fu cât pe-aci să o lovească. Bryght îl prinse și îl aruncă cât colo, ținându-i capul strivit de masă în timp ce în ureche îi șoptea. Ochii i se transformaseră complet, devenind aproape negri. Îl auzea pe soldat promițând niște lucruri, îl auzi strigând îndurerat și îl văzu căzând undeva lângă piciorul mesei. Abia apoi ducele se apropie de ea și o ridică în brațele ei, ieși din casă și se așeză lângă o căpiță de fând în timp ce Edwin revenea spre ei într-un suflet.

*

— Am văzut o fecioară frumoasă, stând și cântând,/ Ea a adus un copil mic la un dulce domn... (1)

Vântul purta vocea puternică a lui Bryght până aproape de locul în care Edwin se ocupa de copitele calului pe care ei aveau să îl călărească. Cei doi bărbați vorbiseră rapid și se înțeleseseră să plece în douăzeci de minute. În căldura brațelor lui, Melody își găsise alinarea. Trupul îi era moale și sufletul mai liniștit ca oricând.

— Cred că îți iei prea în serios rolul de tată, reuși să îi spună.

— Nicidecum!, zise ducele însuflețit.

— L-ai omorât?, întrebă după aceea fata, referindu-se la soldatul del violent.

— Melody, în ciuda pornirilor tale sângeroase, nu, nu l-am ucis. Să zicem doar că nu va mai ridica mâna la soția sau la copilul lui niciodată. La nimeni, chiar. Ea îl ascultă, realizând că mâna lui îi mângâia spatele. Nu am omorât și nu voi omorî pe nimeni, Melody. Era cât pe-aci să se întâmple din nou, nu-i așa? Să te sufoci și..., ea aprobă tacit. Chiar în clipa în care o ridicase simțise cu o invadează panica atroce. Ce este asta de care suferi tu, oricum?

— Nu știu. Și aș vrea să știu. Oftă ea și se desprinse din îmbrățișarea lui, lăsându-și capul să se odihnească acum pe căpița de fând și privind cerul. Se întâmplă de câte ori simt pericolul iminent. Credeam că mă va lovi. Am simțit că...

— Ssst, îi zise el și îi prinse degetele într-ale sale. Vrei să îți mai cânt?

— Nu. E ciudat, se strâmbă aceasta.

— Mai ciudat decât ce facem acum?, râse ducele. Apoi, își drese glasul și continuă: Dacă tot avem câteva minute până Edwin ne mai găsește un cal, nu vrei să îmi spui tu de ce m-ai întrebat de crimă aseară?

Sigur că la asta îi stătea lui mintea acum. Probabil că se temea și pentru el. Melody îl privi neîncrezătoare. Fie era asta, fie voia să îi distragă atenția de la violența la care fusese martoră.

— Știu ce ai făcut, milord, îi zise aceasta privind pumnul zdrelit de lovituri al bărbatului.

— Și ce anume am făcut?, întrebă el amuzat, de parcă nu avea habar despre ce păcate vorbea.

— L-ai ucis pe contele de Lunden, aruncă aceasta informația.

(1) - I saw a fair maiden, sitting and sing,/ She lulled a little child a sweet lording – versuri în original din Lullay, mine liking (Lulai, dragostea mea, unde „lulai" este folosit onomatopeic, imitând sunetele pe care le face o mamă pentru a-și adormi copilul; de aici apare termenul de „lullaby" – „cântec de leagăn", termen compus)