Atât de sadice încât să ucizi?

Întrebarea aceasta îl chinuise până în clipa în care Edwin se dăduse jos din pat, nervos pe faptul că ducele se eliberase în urmă cu o seară. Încercă să nu pară foarte afectat, mai ales acum când ideea de crimă îi reapăru în minte și simți duritatea unui revolver în palmă, deși nu ținea nimic în mâini. Asta îl făcu să o privească cu ochii mijiți în timp ce își îndeplinea frugalnica rutină matinală. Ce știa Melody despre crimă? Și de ce îi pusese lui întrebarea asta?

Privi fără poftă micul dejun, recunoscând faptul că nu fusese niciodată fanul terciului. Își închise ochii, încercând să își îndepărteze atenția de la bolul din lemn pe care o servitoare îl adusese mai devreme. Preferă să își verifice piciorul: mușchiul fusese prea puțin atins, doar zgâriat, și nu se punea problema de oase rupte. Se bandajă lejer, urmărind cum Melody își prinde părul într-un coc pe care îl acoperă cu pălăria. O urmărise mai devreme cum își strânge sânii cu bandaje și aproape că se chircise în pat de durere. Femeile erau cele sadice – și nebune – dacă alegeau să facă una ca asta, mai ales că ea, Melody, avea sâni proeminenți – realizase asta seara-trecută. Cămașa fusese prinsă în pantaloni, deasupra pusă o vestă, iar peste vestă haina groasă, de lână, în care corpul fetei se putea pierde ușor. Oftă, simțind cum îl trec transpirațiile numai privind-o. Poate că trecuse mai mult timp de când fusese cu o femeie decât își imaginase inițial.

— Ar fi mai ușor dacă ai fi femeie, se trezi că îi spune în clipa în care ea se ridică, putându-i observa fesele pe care se mula materialul pantalonilor. La naiba cu tot! Vedea clar întregul trup.

— Nu ar fi, dădu ea din cap și se apropie de fereastră, lăsându-l pe Edwin să își termine micul dejun. Era încordată. Era o femeie precaută, care știa că era autoarea unei fărădelegi și care voia să plece de aici cât mai curând. Deși Edwin nu recunoștea, ea era șefa drumului și deja se abătuseră de la el. Femeile nu au asta pe față, indică cicatricea palidă. Un soare la fel de anemic îi lumina chipul pe măsură ce se apropia de geam. Plouase aseară, iar acum străzile erau înnămolite. Observă că oftează.

— La unele e și mai rău, ai dreptate, îi spuse. Dintr-un simțământ neînțeles, nu voia să o lase să înțeleagă că era urâtă. O cicatrice de acel gen era o hidoșenie pe chipul unei tinere fete, dar asta nu o făcea pe fată hidoasă. Și la naiba cât își dorea să știe cum o primisese!

Pentru prima dată în acea zi, Edwin își drese glasul, o privi și zise, înghițind:

— Melody, mă tem că Rothgar are dreptate. Ducele zâmbi, hotărând să îl placă pe acest băiețel. Această idee dispăru rapid când Edwin continuă: Așa putem să ne prefacem că el e servitorul nostru, iar noi doi suntem căsătoriți.

Căsătoriți. Ei doi. Zâmbi dezgustat de această imagine.

— Ai așteptat șase ore să o spui, nu-i așa Edwin?, îi aruncă ducele, conștient pentru prima dacă că trecuseră de-abia șase ore de când porniseră în tâmpenia aceasta de călătorie. Bănuiam în sinea mea că o vrei pe Melody numai tu, într-un pat, dar...

Edwin începea să îl contrazică, gesticulând nervos cu pumnii, când Melody, încruntată și obosită, le spuse:

— Nu voi fi femeie. Am încheiat discuția asta.

— Ar trebui, insistă ducele. Cumva, își dorea să o vadă din nou în rochie, așa cum o văzuse la debutul ei. Trebuia să îi vadă din nou decolteul. Cămășile masculine nu se bucurau de așa ceva. După ce o atinsese aseară, credea că muselina i s-ar fi potrivit cel mai bine, nu barchetul cămășii care atârna incredibil de greu pe umerii ei mici. Deși nu aș putea trece ca servitor niciodată, continuă, mulțumindu-se cu berea pe care servitoarea o adusese și de care observase că Melody nu se atinsese. Doar apă și ceai. Ce îngrozitor!, strâmbă din nas, hotărând că nici apa, nici ceaiul nu erau pe lista lui de băuturi preferate. În schimb, tu ești perfect pentru rolul ăsta, îi zise lui Edwin.

— Fața mea..., începu Melody, închizând ușor ochii aidoma unui om care trecea prin dureri cumplite.

— Pudra va ajuta, o întrerupse acesta, simțind cum stomacul i se strânge și mai tare.

— Nu am pudră, îi atrase femeia atenția.

— Dar Edwin are bani, și zâmbi în direcția lui. Doar mi-a vândut calul, nu? Calul meu cumpărat cu o sută cincizeci de lire, un Thoroughbred (1). Își mușcă buzele, amintindu-și de acel cal, ca și ceilalți, de altfel. Fusese alb, imaculat, cu un nas inteligent și o coamă... Luă o gură de aer pentru a încerca să uite. Era ceva amuzant în această conversație. Nu-mi vine să cred că te conving să faci un plan bun pentru a mă răpi!

De când plecaseră, tot ce făcuse fusese să îi ajute să îl transporte în Nottingham. Bineînțeles că ducele avea intențiile lui în ce privea această călătorie. Trebuia să afle cât mai multe despre Melody, fiind o nevoie aproape primară, care nu îi dădea pace și nu îl lăsa nicidecum să doarmă, și trebuia să doarmă dacă nu voia să își piardă mințele. Apoi, Colt era cu desăvârșire pe urmele lor; prin urmare, se putea distra cu gândul că Ophelia își va fi primit pedeapsa – avea să se asigure de asta! – în cele din urmă. Totuși, dacă ajungea în Nottingham, stăpânul locurilor îi era prieten. Orice avea să se întâmple avea să fie în interesul lui.

— Dar asta e problema!, spuse Melody atunci. Orice idee de-a ta poate fi o capcană. Îl fixă pe Edwin, adresându-i-se: Nu vom face așa, Edwin!

— Prea bine, fu de acord băiatul. Totuși, cred că este bine să călărească pe un cal, nu să fie transportat într-o trăsură. Nu puten înnopta în pădure cu trăsura și știu că nu este bine nici să tragem la han în fiecare seară.

— Știu. Melody oftă ca o mamă măcinată de griji. Ducele urmărea cu interes discuția, găsind inteligență în cuvintele lui Edwin. Asta era impresionant. În plus, dacă plecăm cu cai, ne vom pierde urma. O trăsură este mai ușor de urmărit. Dar va încerca să fugă, și îl indică pe duce. Mi-a spus-o.

Bryght își dădu ochii peste cap. Și acum era dezlegat și stătea la masă cu ei. Putea lesne să îi sucească gâtul lui Edwin, să o împingă, să spargă ușa și să iasă. Apoi, cu titlul lui putea chema imediat soldații. Povestea se putea încheia foarte bine aici. Dar nu. Ducele nu voia ca povestea să se încheie în șase ore. Își drese glasul și veni cu o propunere care l-ar fi satisfăcut parțial:

— Pot călări cu Melody.

— Cu mine vei călări!, îi zise Edwin. Nu te las să stai în spatele ei și să o atingi cu gândurile tale desfrânate, Rothgar!

De parcă nu făcuse asta seara-trecută!, oftă exasperat ducele. Și ce gânduri desfrânate îi sfredeliseră mintea până în zori!

— Și să ucidem animalul?, se încruntă ducele în direcția lui. Eu am o sută de kilograme, Edwin. Poate că tu ai zece, dar e deja prea mult pentru orice cal ai putea găsi tu pe aici. Pentru Thoroughbredul meu nu ar fi fost, dar nu cred că ai de unde cumpăra unul aici.

În cameră se așternu liniștea. Pentru prima dată, ducele era mulțumit de constituția lui masivă. O privi distras pe Melody. Fata cântărea poate cât un sac de făină. Patruzeci de kilograme? Poate. Patruzeci și ceva, dacă lua în calcul și sânii. Însă nu depășea un metru și șaizeci. De asta era sigur. Oh, Doamne! Avea să se simtă mică și nevinovată, complet la mila lui. O putea supraveghea de acolo și îi putea vorbi în ureche. De altfel, în șa fiind avea să îi simtă tot trupul legănându-se lângă al său, ceea ce avea să fie un stimulent perfect pentru la noapte. La noapte... Realiză că voia să se culce cu fata asta. Mai întâi voia să îi afle povestea, bineînțele, dar asta nu avea să îl determine să nu se culce cu ea. Putea să se bucure și el de o răpire. Și femeile se plângeau în fiecare zi când erau ele răpite! Oare de ce? Era ceva de-a dreptul minunat!

— Poate că e o idee bună, o auzi spunând, iar în el crescu anticipația. Eu pot trece drept fiul lui, dacă este.

— Fiul meu?, ducele zâmbi ca urmare a gândurilor incestuoase. Numai ca fiul al lui nu și-o imaginase. Poate metresă. Da. Sigur metresă. Poate că atunci când aveau să vină soldații și îl vor fi săltat pe Edwin cel cu gura mare și capul mic avea să tragă sforile astfel încât ea să rămână alături de el. Și atunci avea să îi propună să îi fie amantă. Și ea va accepta dacă ținea la viața ei.

— Lord Rothgar, am impresia că ne ajuți să te răpim, zise Melody precaută.

— Dacă sunteți atât de nepricepuți, ridică el din umeri și fu tentat să se ridice în picioare și să îi privească din nou ochii. Ochii aceia erau ca două perle venite din lumea de dincolo, din abis, din Iad. Îmi place să fac o treabă cum trebuie. Și mie, și fraților mei.

— Unde crezi că a ajuns Colt?, îl întrebă Edwin care privea agitat ceasul. Nu îi convenea treaba cu fiul, cu siguranță.

— Poate la căsuță. Cine știe?, și ridică din umeri. Fata urmări mișcarea și înghiți în sec. Oh, nu va avea probleme să se culce și ea cu el, dacă lucrurile stăteau așa.

— Am înțeles că este un soldat foarte bun, zise Melody cu un adevărat interes.

Ducele oftă. Toate femeile erau impresionate de Colt pentru că era soldat și pentru că își începuse cariera militară cu o victorie. Totuși, în ochii ei nu citea interes pentru asta. Nu. Era interesată de ce putea face Colt pentru a obține o victorie. Nu era deloc o femeie naivă.

— Are regimentul său acum și nu i l-am cumpărat cum vrea să speculeze Edwin aici de față. L-a câștigat prin forțele sale. Când avea optsprezece ani și s-a înrolat pentru prima dată, în 1783, a participat la recapturarea din Bahamas, în aprilie. Câștigase și alte trei teritorii, Guadelup și Cuba, dar cred că asta, în Bahamas, i-a adus succesul. Își drese glasul, revenind la prezent, 1790. Acum însă pe timp de pace, Colt stă pe uscat și se ocupă de atribuțiile sale de lord și de moștenirea lăsată de tata. Aș zice că Summer este mai fericită așa, cu el acasă, mai ales că petrece mult timp în Liverpool.

— Te-ai gândit vreodată că aveți nume ciudate?, întrebă Melody atunci cu o încruntătură și observă că termină ceaiul dintr-o înghițitură.

— Da, zâmbi Bryght. Numele au fost mereu ideea tatei, mult prea pasionat de înțelesul lor. Își drese glasul și continuă, pentru că ochii ei îl priveau curioși. Wine provine din anglo-saxonă și înseamnă „prieten". Adevărul este că dacă Wine devine prietenul tău, nimic nu te mai poate atinge. De aceeea, pe lângă fratele meu, Wine îmi este și prieten și știu că pornește călare din Londra chiar azi. Probabil acum a primit scrisoarea de la Colt prin care îi spunea că sunt răpit și vine pentru a-mi răzbuna sângele. Melody nu tremură, ci continuă să îl privească. Colt înseamnă „armăsar". Un fel de cal foarte tânăr și... potent. Zâmbi. Este un cuceritor, de altfel. A făcut furori în colonii și în India, ce-i drept, deși numele lui este mai degrabă sălbatic. Summer e ușor de înțeles, deși sora mea îmi seamănă foarte bine, cu excepția părului care este cu desăvârșire blond, poate chiar alb. Cred că i s-ar fi potrivit mai bine Winter, dar dacă o întâlnești, realizezi că are sufletul la fel de cald ca o zi de vară.

— Și tu Bryght, zise Melody. Apoi, încruntându-se, mâna ei zvâcni spre chipul său, atingând ușor fața: Datorită ochilor?

— Cred, zise el, dar nu mai putea gândi. Degetele femeii nu erau deloc calde. Avea mâna mică, deși degete lungi, foarte subțiri, dar rece, extrem de rece. Atingerea ei pe chipul lui îi făcu stomacul să se răzvrătească. Ah, dar nu era stomacul! Se încruntă. Vintrele erau cele care se răzvrăteau, realizând că aceasta era femeia lui – cel puțin pe durata călătoriei. Doar a lui. Își mușcă buzele, dându-și seama că Melody trebuia să fie încântată de barba care începea să crească pe pomeții ducelui. Nu credea că avea să i se permită să se radă.

— Ai ochii ducesei, nu?, o auzi atunci întrebând, iar toată vraja – dacă se putea spune că dorința aceasta nemiloasă era vrajă – dispăru. Ducesa. Își închise ochii, pentru că nu voia ca amintirea mamei lui să îi bântuie nopțile. Nu acum. Și tu, și Summer, remarcă ea și își trase palma de pe fața lui.

Melody realiză că trăsăturile lui se schimbă în ceva grotesc, de-a dreptul rău. Nici măcar când o amenințase că o biciuiește nu i se transformaseră ochii în astfel de săbii de ură. Când își deschise din nou ochii, privirea ducelui părea să fi revenit la normal.

— Mergem?, o întrebă.

— Sigur că da, zise aceasta și se ridică, realizând că avea să îi fie mai mult decât dificil să stea departe de el pe un cal sau să își păzească trecutul de curiozitatea lui. Totuși, pentru Ophelia risca și își controla până și mânia. Bărbatul făcea pe neștitutorul, pe inocentul.

— Fiule, i se adresă el când se ridică în picioare, atât de mare și de cald lângă trupul ei.

*

Thaddeus Talbot, duce de Shrewsbury al șaisprezecelea conte de Waterford și Talbot, cu cel mai vechi titlu al Angliei și Irlandei, ura cu desăvârșire ca în Alton Castle să existe musafiri precum cei din neamul Cardinham. Nu era ca și cum nimeni nu știa că Thaddeus nu putea menține relațiile cu ducele de Rothgar și familia lui. Tatăl lui fusese conștient de acest aspect când Thaddeus îi spusese că se îndrăgostise de Ophelia, fiica marchizului de Offshire, pe care o și ceruse din ghearele nemilosului Bryght Cardinham, iar acesta din urmă refuzase să încalce înțelegerea între familii. Ducele pur și simplu îl întrebase:

— Ea știe că o iubești?

Toate astea se întâmplaseră când Thaddeus împlinea douăzeci și șase de ani, în urmă cu doi ani, când Ophelia avea șaptesprezece ani, iar el, prin intermediul surorii lui, avusese ocazia să danseze și să petreacă timpul alături de aceasta. Acum însă, după ce Thaddeus părăsise Anglia și se refugiase o perioadă în Italia, în brațele curtezanelor uitase cu desăvârșire pasiunea pentru Ophelia, deși nu credea că avea să îl poată ierta vreodată pe duce. Nu era vorba neapărat despre ea, Ophelia, deși aceasta merita tot ce era mai bun, ci era vorba despre răutatea lui; citise în ochii lui faptul că nu o dorea pe copilă. Totuși, avea să o ia doar pentru că așa deciseseră părinții lor. Era egoist. Era nemilos. De aceea, Thaddeus nu își dorea să aibă de-a face cu un Carhninham, întrucât toți erau la fel: le curgea gheață prin vene. Aveau inima de piatră.

— Shrewsbury!, îl salută Colt.

Thaddeus își ridică privirea din hârtiile sale și privi spre fața care nu trăda nimic a lui Colt. Era mai mic decât el cu trei ani, deși arăta mai bătrân cu treizeci. Războiul îl înrăise. Și când credea că nu putea fi mai rău pentru un Cardinham.

— Știi că nu îi suport pe cei din familia ta, lord Colt, îi zise rapid Thaddeus, întinzându-se după băutura sa. Ești poftit afară.

— Și nu aș călca aici dacă nu ar fi urgent. Thaddeus își ridică sprâncenele roșcate și îi permise bărbatului să spună. Luând totul ca pe un îndemn, Colt se apropie de biroul din lemn de mahon, cu brațele încă prinse la spate, și întrebă: Unde este sora Domniei Tale?

Un fior îi străbătu trupul. Melody. Își închise ochii și lăsă băutura deoparte.

Când Thaddeus revenise în Anglia pentru a revendica moștenirea, primul lucru pe care îl făcuse fusese acela de a vizita conacul contelui de Lunden în speranța că avea să își vadă sora, acum măritată cu contele. Știa de alianța dintre duce și conte și, atâta timp cât Melody fusese fericită, el nu avusese de ce să se îngrijoreze. Totuși, ajuns la Casa Lunden se ciocnise de informația sumară a cumnatului lui Melody, Harry, cum că Melody fusese descoperită deasupra cadavrului fratelui său în noaptea nunții și cu un revolver în mână. Ulterior, când o trăsese la răspundere, Melody îl lovise – îi și arătase semnul – și fugise. Nimeni nu mai știa nimic de contesa ucigașă.

— Nu mă mir să fi fugit cu un altul, comentase Harry, clipă în care Thaddeus, recunoscând răceala ducelui de Rothgar în ochii contelui de Lunden – noul conte –, îl lovise.

Din acea clipă, Thaddeus se străduise din răsputeri să o găsească pe sora lui. Trecuseră șase luni și nu reușise să o descopere nici acum. Fata era ascunsă foarte bine, pentru că nu voia să ia în calcul posibilitatea de a fi moartă.

— Mă tem că sora mea a fost exilată de cumnatul ei în urma unor acuzații mincinoase – acuzații pe care el le înăbușise imediat ce aflase că se scria despre contesa ucigașă –, așa încât în ciuda eforturilor mele... Privi peste peniță și descoperi chipul impasibil al lui Colt. Nu știu unde e, lord Cardinham.

— Înțeleg, zise atunci bărbatul. Atunci poate fi ea...

— Nu înțeleg. Cine poate fi ea?, întrebă plin de speranță Thaddeus. Vă rog să mă informați, lord Cardinham! Este sora mea și o caut cu disperare. Mă tem pentru viața ei, pentru sănătatea ei.

Colt oftă și luă loc pe fotoliul din fața lui Thaddeus. Ducele observa abia acum că soldatul era măcinat de griji. Se încruntă, sperând că totul era bine pentru Melody.

— Fratele meu, ducele, a fost răpit.

— Îngrozitor, plescăi plictisit Thaddeus. Să înțeleg că a fost răpit de la propria nuntă? Nunta cu Ophelia, să înțeleg. Oftă și mai luă o gură din alcool. Nu văd ce legătură ar avea asta cu sora mea.

— Valetul ducelui, Emmet, jură că hoțul – și flăcăul care l-a împușcat pe duce – are părul foarte roșu. Îmi e greu să găsesc mulți oameni cu un păr atât de roșu în țară, mai ales peste graniță. De altfel, ducele traversa pământurile tale când totul s-a întâmplat.

Shrewsbury se încruntă.

— Insinuezi că eu l-am răpit pe duce? E indezirabil pentru mine acest individ, și zâmbi dezgustat.

— Nu. Sunt convins că Emmet nu ar fi putut să te descrie în calitate de flăcău. Nu, nu putea. Thaddeus era prea înalt, prea bine făcut pentru a trece drept copil. De altfel, mi-aș fi simțit fratele în Alton Castle dacă era aici. Aș fi știut că minți.

— Atunci?, întrebă încrucat Thaddeus.

— Cred că lady Melody mi-a răpit fratele, ajutată, bineînțeles, de altcineva.

Thaddeus zâmbi. Omul acesta venise țicnit din colonii. Asta se întâmpla cu oamenii care participau la bătălii sângeroase. Înnebuneau. Oamenii mai înnebuneau și din dragoste, dar nu era cazul lui Colt. Nu și-l imagina îndrăgostit de acest individ ca o stâncă de rece nici într-o sută de ani.

— Sora mea este de negăsit, lord Cardinham. Melody nu ar fi putut apăsa pe trăgaci... Înghiți în sec. Unde spuneai că l-au răpit? Colt îi indică locul, moment în care Thaddeus încremeni, se ridică și scoase o hartă dintr-unul dintre sertare. O puse pe masă și examină harta moșiei sale. Era o căsuță aici..., atinse cu degetul o pată. Chiar aici. Știu că eu și Melody veneam aici și ne jucam... În fine, când eram copii. Simți că glasul îi piere. În fine. Nu am verificat aici, zise pentru sine și simți că lumea i se clatină. Din toate locurile, aici nu am verificat. Nu se poate trăi aici. E frig, e umezeală, e... E exact locul în care s-ar ascunde, în care nimeni nu ar căuta-o. Își închise ochii, strânse harta și oftă obosit. Fusese chiar sub nasul său în tot acest timp. Nu înțeleg de ce l-ar răpi Melody tocmai pe duce. Ce treabă are ea cu un bărbat atât de..., se abținu, pentru că lord Colt era prea aproape de el.

— Ophelia a fugit, zise Colt. Am înțeles că este îndrăgostită de baronul de Olsburg și că amenința că va fugi cu el de câteva zile. Aparent, tatăl ei nu a luat-o în seamă.

— Cu Lewis Clark?, se încruntă ducele. Ophelia a fugit cu Lewis?

Și aproape că îl bufni râsul. El fugise după Ophelia, promisă unui altuia, în timp ce Ophelia fugea după un altul. Și nici măcar nu îi semăna. Nici măcar nu... Femeile aveau gusturi îngrozitoare la bărbați!

— Asta ar trebui să îmi spună că poate Melody a ajutat-o să fugă, nu?, îl întrebă pe Colt.

— Știam eu că nu ești idiot, Shrewsbury. Da, exact asta cred. Cred că Melody l-a răpit pe duce cu ajutorul unui om de încredere, dându-i timp Opheliei să fugă cu lordul Olsburg. Și să se mărite cu el.

— Ce greșeală îngrozitoare face Ophelia!, gemu Thaddeus. Se strâmbă și privi cum Colt își strângea haina pe el, pregătit să iasă. Unde te duci, lord Carhninham?

— Acum că știu cu cine am de-a face, mă duc să îmi recuperez fratele înainte ca lady Melody să facă o prostie și să îl ucidă.

— Insist să vin cu tine!, zise Thaddeus și se grăbi spre ieșire. Este sora mea și o caut de atât de mult timp... Nu cred că știi povestea, asta pentru că am sfârșit-o înainte să ia amploare. Eu nu cred nimic din ce a spus nenorocitul acela de cumnat al ei.

— Melody este măritată?, întrebă încruntat Colt.

— A fost. Soțul ei a fost ucis. Sau s-a sinucis. De ce nu ia nimeni în considerare această posibilitate?, întrebă pentru sine Thaddeus. Oftă. Vin cu tine! O aduc pe Melody acasă, zise apoi pentru sine. După câteva secunde însă se încruntă și se holbă la Colt. Ai spus că îl va ucide?

— Dacă l-a împușcat deja, iar Emmet a spus că vede sânge, ridică acesta din umeri. Poate că sora ta a stat singură prea mult timp.

— Lord Cardinham, spuse Thaddeus, Melody nu l-ar ucide niciodată pe ducele de Rothgar.

Bărbatul se opri și se încruntă la duce. De ce era omul acesta atât de sigur pe el?

— De ce crezi una ca aceasta? Ai spus că lipsește de ceva timp și...

— Melody îl iubește pe ducele de Rothgar. S-a îndrăgostit de el acum șase luni în timpul debutului său. Mi-a povestit totul într-o scrisoare pe care mi-a expediat-o în Italia. Bineînțeles, fratele tău este o partidă îngrozitoare.

— Sora ta are un mod foarte ciudat de a-și dovedi iubirea, lord Shrewsbury, oftă Colt.

În orice caz, el avea de gând să îl smulgă pe fratele său din mâinile unei nebune. În paralel, Thaddeus avea de gând să o protejeze pe Melody de ghearele unei bestii fără inimă. Apoi avea să o termine definitiv cu Cardinhamii.

*

Mult suferindul Bryght și prea smintita Melody se urcaseră pe un cal care era cel mai bun vehicul din tot hanul, dar ale cărui picioare se cutremurară puțin când cei doi fură cu adevărat în șa, și porniră la drum cu Edwin ușor în urma lor pentru a-l păzi pe ostatic. Ducele se încruntă, realizând că ea ținea hățurile de parcă și-ar fi dorit să îl spânzure cu ele, în timp ce trupurile li se atingeau. Oricum totul li se atingea, pentru că Melody insistase să îl lege pe duce de ea, ca și cum el nu ar fi putut să o ridice și să fugă cu ea. Femeia aceasta era cu adevărat naivă dacă îi subestima puterea. Dacă privea spre cal, putea spune că îl putea ridica și pe el și putea fugi cu el în spinare.

Se foi neliniștit, realizând încă o dată că Melody era o femeie înzestrată cu un posterior voluptuos pe care nu îl putea ascunde prea bine. Dacă privea în jur, observa cele două fese împingându-se una pe alta și formând un V frumos la baza spatelui său. Cămașa îi ieșise din pantaloni când se urcase pe cal, iar el observase că deasupra acelui V sălășluiau două gropițe perfecte. Avea să își piardă mințile până la următoarea oprire, cu siguranță.

— Chiar era necesar să fim legați?, întrebă pentru a zecea oară. Cu așa paznici ca voi, nu cred că aș putea fugi.

— Da, zise ea și îl lovi cu cotul într-o parte, dar de-abia ce-l atinse. Ducele își înfășurase mai bine mâinile în jurul taliei sale și stătea cuminte în spate. Mai devreme sau mai târziu vei încerca să fugi, Rothgar, fu ea atât de sigură pe sine.

— Și acum aș putea. Ești prea mică pentru a-mi face față, Melody. După câțiva pași, ducele își drese glasul, considerând că nu se terminase conversația lor de dimineață. Pe tine de ce te-au numit așa? Melody, îi spuse când ea îl privi încruntată. Purta din nou lavaliera peste jumătate de față, privându-l de priveliștea buzelor ei perfecte. Se temea că dacă i-ar fi smuls-o, s-ar fi speriat.

— A fost ideea mamei, zise fata într-un târziu. Ea asculta muzică în perioada în care era grea cu mine. Era înnebunită după ea. Nu putea dormi fără să cânte puțin la pian.

— Ce fel de muzică?, întrebă ducele.

— Orice, cred. Nu știu prea bine. Mama a murit dându-mi naștere.

Și asta era realitatea dură în care trăiau. Simți nevoia să o strângă în brațe, dar își zise că nu era demn de un duce. Ar fi înțeles greșit gestul său.

— Țineai la ea?, întrebă în schimb.

— Orice copil își adoră mama, continuă femeia înaintând pe dealuri cu grijă.

— Nu și eu, dădu negativ din cap Bryght. Nu și frații mei.

Melody tresări și privi spre el, ușor în spate, mânând calul din instiinct.

— Ducesa..., zise ea din nou, amintindu-și că aici se încheiase și conversația lor de dimineață.

— Nu voi vorbi despre ducesă, decretă bărbatul, pentru că numai acest gând, gândul la ea, îl făcea să se cutremure de silă.

— Am înțeles că este în Londra, continuă ea însă. Nu avea nicio noimă să îi dea ascultare. Vorbea despre orice voia ea. Nu avea de gând să participe la nunta ta în calitate de mamă a ta?

— Melody, îi auzi glasul mârâind în părul ei și cumva se cutremură înaintea durității acestui bărbat. Nu discutăm despre asta.

— Dar semeni atât de bine cu ea, se împotrivi fata. Am întâlnit-o la balul meu de debut. Cum poți să fii atât de rău cu propria mamă?

— Melody!

Femeia crezu că se răstise din nou la ea când adevărul era că înainte îi ieșise un obstacol pe care calul îl observă, încercând să îl evite. Se dădu într-o parte, clipă în care se ridică pe copitele din spate, trântindu-i pe amândoi, eliberându-se de povară.

Partea bună era că el trăsese la timp calul pentru a nu-l lovi pe băiețelul care fugărea un fluture pe deal. Partea rea era că Melody picase pe trupul masiv al bărbatului, conștientă de faptul că acesta îi atenuase voit căderea, învăluind-o în îmbrățișarea sa. Și toate astea când îl acuzase de crimă și de o inimă de piatră. Clipind îngrozită, Melody realiză că îi era din ce în ce mai greu să își amintească de ce era vinovat Bryght și să îl pedepsească așa cum merita, cu un glonț în cap.

(1) - Tip de cal; rasa apare în jurul secolului al XVII-lea în urma împerecherii între mai multe rase de cai de elită (arab, turc și barb), special pentru hipodrom, și care putea depăși cu mai bine de 10 kg un cal obișnuit de cursă.

4549 de cuvinte