Lordul Colt Cardinham era o priveliște monstruoasă, aidoma fraților săi. Cu puțin mai scund decât Bryght, la fel de masiv totuși, bărbatul care înăbușise revolte și care nu ocolea o bătaie bună, scrută îmrejurimile celui mai apropiat port din Liverpool. Purta o cămașă albă, pantalonii negri, mulați pe trup, cizmele până la genunchi, mănușile și haina. Emmet, valetul lui Bryght, știuse unde să îl găsească și îi povestise totul.

— Roșcatul l-a împușcat!, zisese impacientat Emmet.

Asta îl făcuse să tresară. S-ar spune că la câtă moarte văzuse Colt Cardinham, asta era o nimic toată. Totuși, era vorba despre fratele său. Era despre familie. Așa cum intuiseră răpitorii, verificase mai întâi portul. Acum însă se convinsese că nu putea fi vorba despre o răpire pe mare. Nu. Pe calul său, privi urât răsăritul. Ce voiau atunci de la el? Nu primise încă un bilet de răscumpărare sau o sumă monstruoasă – pe care ar fi plătit-o numaidecât. Știa doar că Bryght fusese luat și dus departe de moșia lui. Poate în est, gândi soldatul. Sigur în est.

O idee îi zdruncină mintea, așa încât privi spre secundul său, un bărbat de patruzeci de ani, cu ochii mici și căprui, cu o frunte lată și cu un nas turtit. Fuseseră prieteni încă din timpul în care Colt îl scosese de sub calul mort. Și rămăseseră astfel.

— Vreau să știu cum se descurcă Ophelia cu toate astea, zise el referindu-se la viitoarea lui cumnată.

Aparent, Wesley Rutledge – acesta era numele bărbatului – înțelese tacit de ce era această informație importantă. Dădu afirmativ din cap și se îndepărtă de pe deal, în timp ce Emmet, valetul, mult prea înfumuratul valet, sporovăia încontinuu despre rana lui Bryght. Se îndoia că era deja mort. Poate pe moarte. Poate. Își închise ochii, refuzând să se gândească la așa ceva. Mai devreme, când ajunsese în Liverpool, îi scrisese lui Wine. Prezența lui era necesară în vest. Lui Summer, care aștepta cuminte acasă întoarcerea fratelui ei și a cumnatei sale, îi scrise doar atât cât era necesar să știe. Nu voia să o îngrijoreze inutil.

— Mi-l poți descrie pe flăcău?, îi ceru lui Emmet. Dacă îți amintești, desigur.

— Cum său nu!, sări imediat valetul. Era mai scund decât mine – flăcău deci, gândi Colt – cu părul roșu ca focul și ochii mari și negri.

— Îmi poți spune mai multe lucruri care m-ar putea ajuta să îl identific corect?

— Păi, zise valetul, avea o cicatrice palidă, dar urâtă, pe față.

— O cicatrice..., Colt își închise ochii. Când auzise de păr roșu se gândise la irlandezi sau, mai rău, la scoțieni. Nu era însă cazul. Accentul pe care Emmet îl detectase era pur englez. Prin urmare, nu se putuse gândi decât la ducele de Shrewsbury. Era singurul roșcat suficient de prost încât să îi răpească fratele din cine știe ce motive sadice. Totuși, înălțimea nu se potrivea. Thaddeus era un gigant. Totuși, nu ar fi stricat dacă îi făcea o vizită. Oricât de ciudat ar fi sunat, Colt își amintea că ducele avea o soră și, adesea, femeile erau cu mult mai scunde și făceau lucruri mai nesăbuite decât bărbații.

Pe seară însă primi informația cum că Ophelia dispăruse. Atunci, la masa lui din han, Colt începu să își dea seama cum stăteau lucrurile.

— Melody, sora ducelui de Shrewsbury, nu era cumva prietenă cu Ophelia?

— Așa am înțeles, zise Wesley, dar rămase încruntat. Dar nimeni nu a mai auzit nimic de contesă, lord Cardinham. Cred că sunt șase luni...

Colt nu mai zise însă nimic. Avea să pornească spre vest în speranța că putea călători mai repede decât răpitorii lui Bryght. Și vai de gâtul celor care îl atinseseră pe ducele de Rothgar. Vai de pielea lor!

*

De atins, ducele se simțea atins din două direcții. Una, din stânga, era corpul bățos al lui Edwin și a doua, din dreapta, era trupul moale al lui Melody. Luă o gură mare de aer, furios. Era ora două sau trei dimineața, iar el se tot întorcea – sau încerca să se întoarcă – pe toate părțile de treizeci de minute.

— E prea mic patul ăsta pentru noi trei!, zise ducele brusc. Niciunul nu păru să îl ia în seamă, semn că era ignorat cu desăvârșire. Încercă să împingă trupul lui Edwin jos, dar bărbatul icni în semn de protest, ținându-se cu forță.

Edwin avusese ideea să fie legat cu o sfoară de mijloc și de ei doi, de mijlocul fiecăruia. Bineînțeles, trebuia să aibă din nou mâinile legate cu un nod prost făcut pe care îl putea desface cu puțină dibăcie. Nu asta părea să îl deranjeze pe duce, ci faptul că trebuia să împartă patul acela mic cu Edwin. Melody putea să rămână, așa cum spusese și mai devreme.

— Nu te mai fâțâi și dormi!, îi zise Edwin. Apoi, după un timp, își drese glasul și întrebă pe un glas mieros: Melody, nu ai vrea să dormi lângă mine?

— Sunt bine aici, zise fata care își ținea corpul rigid cât de departe putea de Bryght. La intersecția celor două perne stătea capul lui Rothgar, iar pătura era cu siguranță prea mică pentru trei trupuri. Fata avea jumătate din corp dezgolit.

— Totuși, ducele..., începu Edwin.

— Ai auzit-o, Edwin!, se răsti Bryght. În plus, nu ea este problema. Tu ești! După ce nimeni nu mai spuse nimic, ducele continuă: Nu pot să cred că faceți asta! Nu pot dormi așa întreaga seara!

— Atunci nu dormi deloc. Mai avem trei ore de somn, după aproximarea mea. Nu îmi pasă dacă ești sau nu odihnit, Rothgar. Poate că e mai bine să fii obosit. Așa nu ne vei mai scăpa.

Să le scape! Ducele își dădu ochii peste cap. Cu siguranță Edwin era prea naiv. Simțea cuțitul pe care îl purta lipindu-se de copsa lui prin pantalonii lui Edwin. Nu s-ar fi întins însă după cheie care ajunsese undeva în jurul vintrelor lui Ed. Prefera să spargă ușa dacă trebuia să evadeze. Putea să scape prea ușor. Nu voia, totuși. Nu terminase discuția cu Melody.

— Nu sunt obișnuit să dorm cu bărbați, zise el în cele din urmă.

— Eu am auzit altceva, bombăni Edwin.

Se referea la dezmățul din vară, când ducele de Rothgar și două actrițe fuseseră găsite în patul din camera unui hotel. O lună numai despre asta se vorbise, până ce altcineva făcuse ceva mai scandalos. Își dădu ochii peste cap, apărându-și cauza:

— Erau două femei!

— Încetați!, icni Melody care nu putea să mai suporte cearta celor doi bărbați și nici poveștile despre cuceririle ducelui. Eu una sunt frântă, așa că vă rog..., iar glasul ei se pieri, pentru că nu știa concret ce își dorea. În cameră se lăsase un frig îngrozitor.

Ducele continuă să bombăne, dar se opri când simți tremurul fetei. Cineva ar fi trebuit să facă din nou focul. Era dispus să propună asta când îl auzi pe Edwin continuându-și amenințările:

— Dacă îți pui mâinile pe ea, ți le tai.

— De ce, Edwin, vrei să o faci tu primul?, își dezveli ducele colții, pentru că o imagine ca aceasta îi răscolea stomacul. Dacă avea să vomite, se va întoarce spre Edwin pentru a-i face surpriza asta.

— Vă aud!, îi înștiință Melody.

— E impertinent cu tine, Melody, se apără Edwin.

— De aceea preferam să rămân băiat, oftă fata. Să nu poată fi nimeni impertinent cu mine în modul grețos în care pot fi bărbații impertinenți cu femeile. Ducele tresări, pentru că nu era deloc așa cum spunea ea. Nu făcuse niciodată avansuri nedorite de o femeie. Ce știa ea despre bărbați, oricum? Dar nu mă mai ajută deghizarea aceasta, zise. Așa că, vă rog pe amândoi să încetați.

Alte secunde trecură până ce ducele vorbi:

— M-aș fi prins că ești femeie dacă intenționai să dormi cu mine așa, fie și în pădure. Nu îți dai seama că fundul tău e mult mai mare și mai cald decât al lui Edwin?, și zâmbi când îi simți fundul retrăgându-se și mai mult de lângă coapsa lui. Un gând îi trecu atunci prin minte, amintindu-și de discuția lor de mai devreme și de timpul petrecut practic singur. Unde ai fost, apropo?, i se adresă lui Edwin. Stătuse prea mult timp afară și se îndoia că era pentru vremea „frumoasă".

Vântul suflă nemilos în geam, plesnind crengile și clădirea șubredă în care stăteau. Urmele unei ploi care avea să devină din ce în ce mai îngrozitoare răzbăteau chiar acum pe aceleași geamuri.

— Nu e treaba ta!, zise Edwin și își trase pătura mai mult pe umeri, fără să își dea seama că așa o dezgolea și mai mult pe Melody.

— Am înțeles. Apoi, pentru că nu era sigur dacă Edwin vizitase o fată din han sau făcuse altceva, alese să îl enerveze cu îndemnul: Vezi să nu îmi dai păduchi, atunci.

Ducele își stăpâni cu greu râsul și, pentru că tot nu reușea să adoarmă – undeva în depărtare o cioară urla, un bărbat înjura o vacă, un cal își dezlănțuia gâfâiul enervant, iar vrăbiuțele țineau un concert chiar pe șubredul geam, toate astea în timp ce trupul unei femei se odihnea din ce în ce mai greu lângă el, respirația devenindu-i mai adâncă, mai puțin conștientă – se hotărî să mai ofere o informație care ar fi putut enerva masculul de lângă el și l-ar fi făcut să plece, lăsându-l singur cu Melody. Înțelegea în el că exista o dorință din ce în ce mai dezlănțuită de a rămâne singur cu roșcata și de a-i afla toate secretele, deși ar fi trebuit să i le smulgă nemilos din gât.

— Eu dorm mai bine dezbrăcat, anunță.

— Și eu, gemu Edwin spre uimirea sa. Deci asta era! Până la urmă, erau frați de suferință, în pat cu o femeie frumoasă și misterioasă. Femeia lui. Gândul acesta îl izbi violent în stomac. Nu. Nu era femeia lui. Era femeia unui bărbat mort.

— Dar tu, Melody?, întrebă drăcește el, deși fata nu răspunse, semn că adormise deja. Se îmbracă de mult așa?, i se adresă lui Edwin pe un ton șoptit.

— Nu știu prea multe, mărturisi Edwin.

— Cicatricea..., încercă atunci ducele în speranța că acest secret de care atârnau celelalte avea să fie deturnat. De unde o are?, întrebă insistent.

— Sunt secretele ei, Rothgar, oftă bărbatul. O poți întreba și nu îți va răspunde. Așa este ea acum.

— Cine sunt secretele ei e întrebarea mea, îl lămuri ducele care privea tavanul. Era făcut din lemn și nici măcar nu era vopsit. Chinuindu-se, putea vedea în camera de deasupra lui. În comparație cu dormitoarele lui, acesta era de departe cel mai rău.

— Nici nu înțeleg de ce îți pasă, continuă Edwin. După săptămânile astea, nu o vei mai vedea niciodată.

— Dar te voi vedea pe tine, Ed, zâmbi machiavelic ducele, urmărind modelul lemnului. Și atunci, fii sigur că ne vom regla conturile!

Edwin nu mai zise nimic, ci bombăni un „Stai departe de ea" pe care ducele nu îl putu băga în seamă. Pe tavan i se părea că se crea imaginea buzelor lor lipindu-se. Ce fusese în mintea lui când o invitase în grădină? Nimic. Doar acele buze gigantice, perfect identice. Îl atrăseseră ochii? Nu. Îi observase mai târziu. Doar buzele contaseră. Lemnul închis la culoare se undea de parcă acolo erau degetele ei care se împletiseră cu ale lui într-o îmbrățișare naivă. Avusese nevoie de sprijin. Acela fusese cumva primul ei sărut? Își sărutase cumva logodnicul înainte? Dar el nu o sărutase pe Ophelia și se părea că atât el, cât și fostul ei soț aveau ceva în comun: erau bărbați lipsiți de inimă. Erau nemiloși. Își mușcă interiorul gurii pentru a nu se mai gândi la dulceața gurii ei. Probabil mâncase prea multe prăjituri. Era periculos să se gândească până și la prăjituri.

Prin urmare, când fata pe care o sărutase cândva începu să suspine, ducele se încruntă și hotărî că nu putea să o lase să degere. Cu atenție deosebită și dezlipi privirea de pe portretul lor sărutându-se realizat de imaginația sa, prinse cu grijă cuțitul lui Edwin și își desfăcu mâinile, fiind gata să scape de două ori lama. Dacă avea să se înfigă în gâtul lui Edwin avea să fie un simplu accident. Apoi hotărî că nu era deloc bine să îl ucidă cu ea în pat. Poate doar când erau singuri, numai el și Ed. Din cauza sforii din jurul mijlocului nu se putea întoarce spre ea fără să îl ridice și pe Edwin peste ei, așa că hotărî cu plăcere să se lepede de a treia roată la căruță. Tăie legătura dintre el și Edwin ca un bebeluș sadic care scapă din trupul mamei sale – ce imagine grotească! – și reuși să revină la ea.

Se întoarse pe o parte, găsind că trupul ei era cu adevărat mic, poate chiar minuscul. Era de două ori cât ea, dacă stătea să măsoare bine. Așezându-și un braț sub cap și unul în jurul ei, o trase mai aproape, strângâng pătura în jurul corpului său. Părul femeii mirosea simplu, a vânt, a mister și a pericol. Îl uimi densitatea lui din nou îniante de a o pierde în trupul său. Când mai simțise ducele de Rothgar atâta fericire în trupul insignifiant al unei copile?

*

Melody simți că era curpinsă în brațe de un bărbat. Era ducele, bineînțeles, cel cu care împărțea patul. Îi simțea trupul de aici de parcă nu exista nimic mai prezent în viața ei decât acele picioare care se cuibăreau lângă ale ei, încălzindu-i tălpile reci, coapsele, senzația usturătoare a membrului său care părea mai mult decât viril. Înghiți în sec, dându-și seama că brațul ducelui se odihnea sub sânul ei, iar capul lui deasupra capului său, respirând puternic.Pieptul îi era lipit de spatele ei. Totul era pe ea.

Iar ea nu mai dormise niciodată cu un bărbat, deși era o senzație minunată. Probabil ațipise o oră sau o jumătate de oră. Cert era că printre picioarele ei se strecura un picior de-al lui, apăsând cu genunchiul o zonă care acum sub această nemiloasă presiune părea că ardea. Ce era în neregulă cu ea?

Își pierdea desigur mințile; de aceea îl întrebă, conștientă că nu dormea:

— Chiar ai fost cu două femei de-odată? Glasul ei aproape că tremura. Nu se mai simise atât de bine de când îl sărutase și apoi fugise. De ce fugise? Pentru că avusese impresia că avea să fie o femeie măritată în mai puțin de cinci zile. Dacă ar fi știut însă că îmbrățișarea ducelui se simțea atât de bine într-un pat, Melody ar fi trecut peste datoria de fiică și ar fi făcut ca Ophelia. Se îndoia însă că ducele ar fi făcut la fel și ar simțit apoi o datorie față de ea.

— Oamenilor le place să îmi supraevalueze caracteristicile, îl auzi spunând. Nu o lua peste picior, nu o apostrofa. Asta o liniști puțin, relaxându-se complet în mâinile lui. Oare câte femei strânsese astfel la piept în timp ce ea nu mai fusese niciodată îmbrățișată astfel?

— Tu ai spus că erau două femei, îi aminti aceasta.

— Chiar erau. Și simți orgoliul masculin crescând. Îți e bine acum?, o întebă neobișnuit de grijuliu. Îți e cald?

Melody aprobă tăcută. Dacă i-ar fi fost mai cald de-atât, i-ar fi crăpat pielea pe ea. Își mușcă buzele în clipa în care degetul lui mare începu să mângâie sânul ei. Nu sfârcul. Nu. Nu ajungea acolo. Doar sânul. De ce o mângâia?

— Ceva îmi spune că dacă ai vrea să evadezi acum, nu ți-ar fi greu să te eliberezi din strânsoarea lui Edwin, zise aceasta, conștientă de faptul că se culcase legat de mâini și sfârșise fără legătură.

— Îți subestimezi caracteristicile de hoț de persoane, spuse atunci acesta. M-a legat prietenul tău atât de tare încât mi s-a oprit circulația în picioare, se hotărî să exagereze strânsoarea lui Edwin pentru a o face să se simtă confortabil. Se așteptase ca până atunci să îl lovească și să sară în picioare, dând alarma. Era cumva pregătit să îi facă față, să se lupte cu ea, dar nu era cazul. Melody se multase în brațele lui, făcându-l conștient de faptul că era o femeie și că din zona în care picioarele ei se uneau emana o căldură periculoasă, ademenitoare. I-ar fi fost ușor să își strecoare mâna în pantalonii ei și să ațâțe focul.

Apoi se întrebă dacă circulația lui se oprise în picioare din cauza strânsorii lui Edwin sau din cauza naturale. Ca răspuns, mădularul lui zvâcni prea aproape de fundul fetei, totuși insuficient de aproape. Când începuse să o dorească? Înainte sau după ce îl împușcase?

— Ei spun că ești nemilos, o auzi articulând.

— Și sunt?, întrebă, conștient că nu se referea la abilitățile lui de amant.

— Ai spus că mă vei biciui. Aș putea spune că ești crud, milord.

— Nu mă înțelege greșit, lady Melody, dar încă vreau să îl biciuiesc pe Edwin, mărturisi acesta, iar vocea lui caldă îi făcu pielea să se înfioare, prea aproape de gât, totuși prea departe de degetul lui. Totuși, nu aș ridica mâna la tine. Nu lovesc femei, deși sunt creaturi oribile.

— Femeile?, se încruntă, brusc trezistă din transă.

— Oh, da, oftă ducele, deși în seara aceasta nu voia să își amintească nimic legat de femei.

— Atunci de ce ai avut nevoie de două astfel de exemplare?, îl întrebă ea precaută.

Nu putea vedea că ducele zâmbi, cumva mândru de întrebarea ei copleșitoare. Se abținu din a-i spune că pentru asta și atât erau bune femeile. Se mulțumi însă să continue să îi pună întrebări care l-ar fi eliberat de dorința de a rămâne în prajma sa.

— Soțul tău era un lord?

— Conte, răspunse fata.

— Înțeleg. Dar nu înțelegea. Nu își amintea de nicio știre despre vreun conte mort în noaptea nunții. Și te-a lăsat să scapi fecioară tot timpul ăsta?, se trezi că întreabă cu voce tare, pentru că pentru el era de neconceput să fie lângă o astfel de femeie și să nu se atingă de ea.

— Nu înțeleg ce vrei să spui, se încruntă Melody. Pentru asta e noaptea nunții.

— Dacă ai fi fost logodnica mea, Melody, nu ar fi trebuit să așteptăm noaptea nunții pentru a te transforma pe tine în femeia menită să fii, gemu el, dându-și seama că devenise dureros de erect. Trebuia să înceteze cu astfel de conversații dacă voia să supraviețuiască nopții. Putea să se gândească la fecioria ei și la cât detesta istericele. Asta însă nu îl ajută prea mult, pentru că ideea că avea să o jertfească pe altarul său păgân, însemnând-o iremediabil cu mărimea și grosimea sa ca un primus veritabil.

— Ophelia este pură, o auzi pomenind numele trădătoarei care probabil se hârjonea nu baronul ei acum în vreo cameră promiscuă. Cu ea se pare că trebuia să aștepți noaptea nunții.

— Nu o vreau pe Ophelia, mârâi el în părul ei.

— Atunci de ce fugi după ea?, se încruntă aceasta, neaînțelegându-i pornirile.

— Tatăl meu a decis să mă însor cu ea și o voi face, oftă atunci bărbatul. Se putea gândi la tatăl lui sau, poate, la mama lui, acea creatură care... Se strâmbă, având efectul dorit.

— Îmi pare rău să îți spun că Ophelia se va căsători cu Lewis. Și vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți, înconjurați de copii.

— Nu și dacă am eu de spus un cuvânt în toate astea, îi distruse el visul despre fericirea conjugală.

— Și acum apare ducele cel nemilos, oftă fata dezamăgită de amenințarea sa.

—E posibil să am porniri sadice, ridică el din umeri. Măcar atât putea recunoaște.

Apoi însă o întrebare somnoroasă veni din partea ei, iar ducele rămase să se întrebe până în zori care îi fusese menirea:

—Atât de sadice încât să ucizi?, îl întrebă Melody.

Pentru că mă gândesc la binele vostru, mi-am zis să public azi și continuarea capitolului de dimineață. Nu este minunat?

3264 de cuvinte