Dacă nu ar fi fost buzele lui Melody, Bryght nu ar fi recunoscut-o niciodată. Cumva, încă din clipa în care se aplecase peste el pentru a îl deposeda de vestă, ducele știuse că avea de-a face cu o femeie pe care o gustase – nu în întregime, ci doar acea parte a corpului păcătoasă. Acum însă Melody purta acea bucată de pânză în jurul gurii, iar el nu mai era sigur cu cine împarte trăsura. Femeia aceasta era un mister. Dar misterul lui lady Melody nu era contemporan acestui moment, ci încă primelor ei zvâcniri în societate.

O sărutase la balul de debut. Acela trebuie să fi fost un bal de debut. La urma urmei, purta o tiară. Ce altceva mai purtase lady Melody în clipa debutului său? Își aminti! Rochia aceea argintie care îi încadrase pielea străvezie perfect. Decoletul era adânc, oasele claviculei sale proeminente și pieptul suficient de plin încât el să observe, pe ringul de dans, zona în care cele două mameloane se îmbrățișau. Ar fi putut observa mai multe dacă s-ar fi străduit, dar fusese vrăjit iremediabil de conturul buzelor ei. Nu credea să mai fi văzut astfel de buze la cineva vreodată. Îi zâmbise atunci, în mijlocul dansului. Dinții ei albi erau perfecți. Fața îi era perfectă. Fiecare trăsătură era perfectă. Avusese părul prins coc, deși asta era o performanță pentru ea, pentru claia pe care o purta pe cap. Știa că nicio cameristă nu și-ar fi permis să aplice un ruj roșu pe buzele ei, dar era clar că buzele ei erau roșii, iar asta era natural. Cum puteau buzele unei femei să fie roșii fără să fie vopsite? Nu putea. Lady Melody era însă un mister. Și misterul îi zâmbise.

Iar el, ca un bărbat logodit ce era, cu logodnica în cealaltă parte a camerei, nu schițase niciun zâmbet înapoi, doar se aplecase spre ea și o întrebase ridicol de nelalocul său pentru ducele de Rothgar:

— Nu îți este cald? Am impresia că pielea îți arde, draga mea.

Și o invitase în grădănile fratelui său, deși pe acesta din urmă îl detesta. Și apoi el oricum nu mai auzise de ea niciodată. Ei bine, descperise atunci ce însemna „niciodată". Însemna șase luni.

Oftă și o privi. Edwin îl aruncase în trăsură și mormăise că acolo va găsi și panatlonii pe care îi găsise pentru el – o glumă de ținută. Nu avea însă cum să se dezbrace așa și se îndoia că ea avea să îl ajute să o facă. Prefera să îndrepte revolverul amenințător spre o parte din el care merita să fie pedepsită; desfrânatul de el nu se putea gândi decât la sărutul lor și la cel mult i-ar fi plăcut să sărute și alte părți din ea, să le descopere pe rând. Nici în fața pericolului iminent de a-și pierde orgoliul nu putea gândi limpede. Poate că era adevărat: fetele cu păr roșu erau vrăjitoare, dar nu își imagina că vrăjitoarea aceasta trebuia arsă pe rug. Ceea ce îl ducea la cu totul altă întrebare: cine crezuse contrariul când o însemnase pentru totdeauna?

Totuși, hotărî să o întrebe:

— Îți amintești balul la care te-am sărutat?

— Dacă ai chef de vorbă, cred că aerul te va răcori, îi zise aceasta, dar îl privă de posibilitatea de a-i vedea gura mișcându-se.

— O idee excelentă!, sări atunci ducele cu un zâmbet ironic. Așa mă va recunoaște mai bine Colt. Unde o fi, oricum?, și privi fals cercetător pe geam. Nu Colt era problema lui acum, ci întrebarea de ce o dorea pe această băiețoaică din moment ce Ophelia nu smulsese de la el mai mult de un oftat. Nu își amintea să mai fi reacționat astfel, atât de repede nici la amantele lui.

— Probabil că acum ajunge mesajul la el, zise aceasta. Nu cred că se va gândi să te caute în Nottingham pentru că nu există nicio explicație logică pentru care niște răpitori te-ar duce acolo. Va răscoli docurile întâi, crezând că ai fost luat de pirați pentru răscumpărare.

— De ce Nottingham?, întrebă, pentru că era o întrebare pertinentă.

— E departe de aici. Tu te-ai gândi să te cauți în Nottingham?

Ducele dădu negativ din cap. Trebuia să o felicite pentru ingeniozitate. Totuși, nu îi spuse că ducele de Newcastle era un bun prieten cu tatăl său, un ștrengar peste măsură care avea iscode peste tot și care l-ar fi recunoscut imediat. Prefera să o lase să descopere singură. Până în Nottingham însă era vorba despre un drum de cel puțin cinci zile, asta dacă vremea era bună.

— Ai fost vreodată acolo?, o întrebă.

— Da, la o petrecere. Melody nu înțelegea de ce îi răspundea. Poate că se plictisise. Adevărul era că în șase luni tânjea să întrețină o conversație cu un om viu. De câte ori se imaginase însă conversând cu el? De câte ori se gândise să îi ceară ajutorul? Înghiți în sec și continuă: Aveam șaisprezece ani.

— Și eu, dar mă îndoiesc că era aceiași petrecere, continuă ducele. Cred că atunci când eu aveam șaisprezece tu trebuie să fi avut de-abia cinci. Mă înșel?

— Nu. Cu siguranță nu este aceiași petrecere.

— Bineînțeles. Nu acolo ne-am întâlnit, lady Melody, îi zise el. Noi doi ne-am întâlnit cu altă ocazie mai prietenoasă. Și îi zâmbi, ceea ce o făcu să roșească. Oare când roșea, îi roșeau și buzele? Înghiți în sec, întrebând-o: Deci îți amintești?

— Ce relevanță are dacă îmi amintesc sau nu?, ridică aceasta din umeri și oftă ca o femeie necăjită.

— Fă-mi jocul!, îi ceru acesta pe un ton mai dur decât își propusese. Dar așa era el, nu? Ducele de Rothgar nu putea fi un bărbat blând, un bărbat milos. Ducele avea să smulgă de la ea tot ce îi mai rămăsese.

— Nu știam că ducele de Rothgar știe să se joace, îi zise atunci. N-am auzit pe nimeni care să spună că ai prefera tirul sau alte jocuri aiurite de societate. Și asta era adevărat. Auzise doar că trebuia să stea departe. Și nu stătuse, deși încercase cu desăvârșire asta.

— Amantele mele ți-ar putea da în scris că știu să mă joc, zise atunci ducele, iar ea roșii. Normal că la el totul se rezuma la sexualitate. Crescut de un tată cu douăzeci de ani mai bătrân decât mama, Bryght fusese lăsat de capul lui și auzise că își făcuse de cap pe continent și în țară. Nu avea scrupule, se spunea, iar mamele jurau că furase virtuatea unei duzini de debutante în tinerețea lor. Melody însă nu era hotărâtă să îl întrebe asta. De fapt, când el lansă o altă întrebare realiză că nu ar mai fi dorit să discute cu el niciodată: Soțul tău avea amante?

Totuși, după această șaradă nu avea să îl mai vadă niciodată. Nu știa ce va mai apuca să vadă vreodată. Avea o presimțire sumbră în ce privea drumul spre Nottingham pe care nu o împărtășise cu nimeni.

— Nu am apucat să aflu, fu sinceră, deși cred că bărbații nu așteaptă să fie caști în noaptea nunții, milord.

Bryght ignoră ultima parte care era mai degrabă un reproș și se concentră pe prima:

— Când a murit mai exact acest soț misterios?

— În ziua nunții, se încruntă ea. Și nu este deloc misterios. Ce te face să crezi că este astfel?

Nu avea să îi răspundă, pentru că un soț care murea în ziua nunții nu era un lucru pe care cineva să îl uite. Nu își amintea de nicio moarte nupțială. Cine naiba era bărbatul care își lăsase văduva să umble ca o târfă prin Anglia?

— Adică la altar?, întrebă precaut.

— Nu, oftă ea. A murit după ceremonie. Cu mult după aceasta, și privi din nou depărtările, incapabilă să îl mai privească.

— În noaptea nunții, deci. Apoi un zâmbet îi coloră chipul. Nu și-o imagina o devoratoare de bărbați, dar tinerele deveneau din ce în ce mai îndrăznețe. L-ai extenuat?, întrebă grobian.

Înainte de a-i răspunde, dacă ea chiar intenționa să o facă, trăsura se opri cu o smucitură care o catapultă pe bancheta ducelui, cu sânii ascunși în haine groase prea aproape de chipul său pentru a putea uita că era un taur în călduri în preajma acestei băiețoaice. Ducele înghiți în sec și își reprimă o înjurătură. De pe capră, glasul îngrijorat al lui Edwin îi făcu pe amândoi atenți:

— Vestele roșii! La naiba, Mel!, înjură acesta, ceea ce îl făcu pe duce să se încrunte. „Mel" era o poreclă banală, iar „la naiba" nu era deloc potrivit. Trebuie să ne comportăm normal!

Tânărul Edwin era cu adevărat îngrijorat. La fel era și amazoanca de pe el care, privind în jos, la el, îi observă zâmbetul nevinovat și, roșie la chip, exclamă:

— Nu e ca și cum domni legați sunt transportați în fiecare zi prin Anglia, Edwin! Ce propui să fac?

Ei, dar asta era șansa lui!, realiză Bryght. O împunse ușor cu umărul în ceea ce părea să fie sânul ei – Melody nu se dezlipise încă de trupul lui.

— Dezleagă-mă!, îi ceru.

— Crezi că sunt proastă?, își ridică femeia o sprânceană spre el și, în aceste momente, ducele își imagină că o astfel de poziție trezea în el o poftă soră cu moartea. Femeia părea însă să ignore – sau să nu cunoască – cea mai umflată parte a trupului său, cea care pulsa acum. Piciorul ei era prea aproape pentru binele amândurora.

— Fată dragă, dacă nu mă dezlegi ești proastă, îi zise el pe un ton ironic. Își vor da seama că sunt răpit și își vor da seama că sunt Rothgar. Mâine, și tu, și prietenul tău, veți atârna în ștreang. Sau poate va fi în seara asta. Apoi, pentru că ea nu părea să reacționeze, își ridică puțin trupul și își frecă nasul de gâtul ei, șoptindu-i la ureche: Îmi amintesc că ai un gât subțire, Melody...

Corpul ei se înfioră la ideea că avea să treacă printr-o moarte atât de neputincioasă cum era spânzurătoarea. Auzise că oamenii stăteau suspendați în aer și ore dacă funia nu le fusese pusă corespunzător în jurul gâtului. Era o moarte lentă și dureroasă.

— Nu fugi, bine?

— Niciodată!, spuse acesta emfatic, observând-o cum scoate cuțitul din cizmă și îl apropie de funiile de la picioare și apoi de cele de la mâini. Era atât de aproape de libertate! Aproape că simțea nevoia să sară direct afară.

— Rothgar, dacă încerci ceva te omor, zise aceasta înainte de a se apuca de mâinile sale. Ridică puțin vârful pumnalului și i-l îndreptă spre gât, împungându-l ușor.

— Doamna mea însetată de sânge!, râse acesta exuberant și, în ciuda vocilor de afară continuă: De la asta vine părul? De la sânge? Obraznic, continuă: Vrei să știi ce se credea în Evul Mediu despre roșcovani?

— Nu acum!, mârâi femeia când mai avea puțin și termina.

— Că au fost făcuți când femeia era în acea perioadă a..., începu el să spună în ciuda interdicției ei.

— Taci!, icni ea și reuși să desprindă funia de mâinile lui.

Când rămase liber, Bryght privi ochii ei întunecați care îl sfredeleau și clipi. Toată ura, toată durerea de a fi nedorit de Ophelia, înlocuit cu măscăriciul de Lewis și batjocorit de ea – împușcat, la naiba! – reveniră violente în viscerele sale. Privirea i se întunecă și zise:

— Nu trebuia să faci asta, știi, nu? Nu trebuia să crezi nici că poți fi mai isteață decât mine, copilă.

Și zâmbi, dând să se ridice în picioare. Realizând că avea să fugă, Melody încercă să îi blocheze mișcările, dar acum, eliberat, era mult prea puternic. Și înainte fusese, dar se prefăcuse că nu e. O lovi cu umărul și se eliberă de trupul ei, smulgând revolverul dintre degetele sale. Nu intenționase să o lovească tare, dar Melody fusese luată prin surprindere, iar falca i se închisese violent, făcând-o să își muște limba. Bryght privi ușor în urmă, realizând că fata sângera din nou, numai că de data aceasta gura îi era plină de sânge. Totuși, fugi cât putu de departe în vântul care îi biciua gamba aproape goală.

Atunci auzi gemetele și de la distanță observă ce se întâmpla. Edwin fusese dat jos de pe capră. Primise un pumn în față și fusese pus la pământ. La naiba! Flăcăul era chiar foarte tânăr! Se încruntă, pentru că nu era în obiceiurile soldaților să atace doi bărbați. Își miji ochii, încercând să își dea seama despre ce era vorba. Apoi realiză, când văzu hainele murdare și auzi râsul grosolan. Ochii i se măriră îngrozit. Nu era soldați, ci hoți deghizați în soldați.

Se opri și privi cum unul dintre ei deschise ușa trăsurii, prinzând-o pe Melody de mână. Pe lângă trupurile lor mătăhăloase, corpul ei părea îngrozitor de mic. Era vulnerabilă. Pălăria îi căzuse într-o parte, iar părul roșu i se revărsă pe umeri. Unul dintre hoți exclamă amuzat și îi trecu mâna prin acesta, trăgând-o înapoi. Nu asta era cea mai mare problemă însă. În acea poziție, oriine ar fi putut observa că era femeie. Și dacă nu observau acum, dar când o vor fi pipăit pentru a scoate de la ea bunurile – care nu existau –, ar fi realizăt că lipseau părți și se adăugaseră altele. Și-ar fi dat seama că era femeie. Și la naiba cu tot! Ei erau doi. Ea era una. Putea fi brutalizată și ucisă. Cu foarte mult noroc ucisă.

La naiba cu evadarea lui! Își strânse fălcile și se înapoie.

În minte i se perinda numai amintirea fatei pe care o sărutase primăvara trecută. Buzele ei, râsul ei, corpul ei în înveșmântat în satin. Înghiți în sec, realizând cât de ușor s-ar fi putut elibera și mai devreme de acest moment. Nu ar fi avut el rețineri din a se arunca din trăsură. Și ar fi putut-o lovi ușor. Ce se întâmpla, Doamne, cu el? Stătuse cumva din cauza curiozității? Îi stârnea Melody curiozitatea într-atât încât nu mai putea gândi limpede?

Cel mai rău era că în aceste clipe ducele știa că avea să regrete clipa în care își arăta temperamentul milostiv. La naiba cu ea! Asta nu era despre un duce nemilos și răpitorii lui, ci despre momentul în care i se aprinse mila în piept, iar inima începu să ticăie din nou după atât de mult timp.

*

Melody își mușcase limba când o lovise cu umărul și îi furase arma. Nu îi venea să creadă că o pusese la pământ atât de ușor. Dacă era așa puternic, iar laudanumul ei nu îl slăbise suficient, de ce nu se luptase cu ea mai devreme? De ce așteptase asta? Înghiți cât putu, dar gustul de sânge o făcea să îi fie greață. Avea gura plină de sânge și era și jefuită. Edwin era căzut pe jos și temea să nu îl fi rănit mortal. Apoi însă îl auzi gemând și realiză că era bine. Oftă și strigă spre bărbatul care îi cerea banii:

— Nu avem nimic!

Dar hoțul nu părea că voia să audă. Îi apucă părul și îi dădu capul pe spate. Acest gest trezi în ea o amintire care aproape că o făcu să urle de groază. Dar nu avea glas. Ochii îi înotau în lacrimi în timp ce cuțitul hoțului îi zgâria gâtului. Până la urmă avea să moară tot sufocată. De undeva se auzi o împușcătură, iar ea își închise ochii. Nu simțea nimic. Auzi însă glasul ducelui:

— Ai auzit ce a spus flăcăul! Nu are nimic!

— Serios? Dar poate are aici, zise bărbatul și își coborî mâna pe pieptul ei. Măi să fie!, exclamă hoțul și izbucni în râs. Ăsta e fată!

Dar înainte de a mai zice ceva se auzi o nouă împușcătură, de data asta din partea ducelui. Îl nimerise în picior pe bărbatul cu cuțitul, iar celălalt, realizând că gigantul se apropia de ei, o luase la fugă. Fata își lăsă capul în jos, îngrozită. Auzea vocile estompate, vântul îi șuiera în ochi undeva în spate, în depărtare. Cu fiecare clipire a ochilor, chipul lui îi revenea viu în minte, mâinile de pe gât, pe brațe, pe piept... Încercă să tragă de cămașă, pentru că rămânea fără aer. Inima îi bătea gata să îi spargă pieptul. Nu putea respira.

— Melody?, auzi glasul lui Bryght și îi simți mâinile ridicând-o. Era incredibil de puternic, ridicând-o imedait. Ești rănită?

Ochii ei îl fixară fără să îl privească cu adevărat. Își simțea capul vuind. Bolborosea că nu putea respira. Transpira. Încerca să îi spună asta, dar nu putea. Atunci, Edwin – acela era glasul lui Edwin – remarcă:

— Cred că e în stare de șoc.

— Melody, dacă mă auzi, dacă mă înțelegi, nu adormi!, îi zise acesta. Rămâi cu mine! Concentrează-te pe vocea mea!

— De ce nu fugi?, reuși ea să articuleze. Era șansa lui, la naiba! Putea să se elibereze, să o găsească pe Ophelia și să o oblige să își îndeplinească îndatorirea.

Bryght își dădu seama același lucru: putea fugi la femeia care își dorise să scape de el sau putea rămâne aici cu femeia care îl răpise. Și, ridicând-o în brațe și așezând-o în trăsură, în brațele lui, ducele fără inimă rămase.

— Du-ne la cel mai apropiat han, Edwin!, îi zise el. Repede!

Când trăsura începu să se miște, Melody simți că îi revine respirația. În brațele lui, Melody simțea că putea respira din nou, deși nu ar fi trebuit să simte nici într-o mie de ani asta. Ar fi trebuit să îl urască. Dar și el ar fi trebuit să fugă. Nimic însă nu avea să se desfășoare cum ar fi trebuit.

2915 cuvinte