O durea nasul și, mai rău, o durea să se uite la duce.

După ce Ophelia plecă alături de Lewis spre ceea ce părea a fi o viață plină de iubire și lipsită cu desăvârșire de griji, ea se ridică încet și primi batista lui Edwin pe care o și așeză sub nas pentru ca sângele să se oprească. Cine îi mai rupsese nasul lui Melody în trecut? Își închise ochii și își aminti persoana; îi vedea mâinile sugrumând-o, ochii bulbucați și vedea cuțitul cu mânerul încrustat în rubine. Atunci crezuse că se va sufoca din cauza sângelui, dar nu fusese așa, deși Melody sperase că asta avea să se întâmple. După ce terminase cu ea o aruncase pur și simplu în căruța unui sătean care transporta gunoiul din casa contelui. Înghiți în sec, pentru că nu voia să își amintească, nu acum, nu niciodată; odată ce amintirile începeau să curgă, ea nu mai era capabilă să pună dopul foarte mult timp. Nu avea nevoie să se piardă cu firea când răpea un bărbat cu un titlu puternic și, se pare, cu un cap la fel puternic. Nu se așteptase să o lovească, dar nu era ceva pentru care Melody ar fi plâns acum.

Își drese glasul și îl privi pe duce. Mai devreme o întrebase în legătură cu numele ei, iar ea realiză că își dăduse seama. Ochii lui gri erau prea inteligenți pentru a nu o face. La urma urmei, toată lumea spunea că noul duce de Rothgar era un individ care într-o zi ar fi putut conduce insula asta blestemată. Prin urmare, știa că regele însuși îl ținea aproape. Asta îl făcea li mai periculos pe Bryght, fiind unul dintre favoriții lui George al III-lea, al unui rege care își pierduse mințile din cauza unui război pierdut.

Așteptă glasul lui care se auzi numaidecât:

— Nu pot să cred asta!, izbucni ducele într-un târziu. Se uita la ea ca la o ciudățenie. Ești sora lui Thaddeus! Numele fratelui ei rostit cu atâta ură o făcu să se înfioare. Nu îl mai văzuse pe Thad de nouă ani, deși înțelesese că venise de pe continent pentru a revendica titlul ducilor de Shrewsbury. Ești mica Melody!, continuă Bryght uluit. Tu m-ai împușcat pe mine?

Deci nu chipul ei îl uluia, cicatricea sau identitatea, ci faptul că îl pusese la pământ, că trăsese trăgaciul.

— Așa se pare, nu?, întrebă ea relizând că sângele nu înceta să curgă. Nu înțelegea de ce din moment ce nu era prima dată când i se rupea nasul. Data trecută nu sângerase atât de mult. Doamne..., oftă obosită și își mută greutatea pe celălalt picior. Fusese necugetat din partea Opheliei să vină aici și să se dea mare cu planul ei. Dacă ar fi știut ce era bine pentru viitorul ei, nu l-ar fi ațâțat pe duce.

— Am dansat împreună, nu?, întrebă atunci ducele, luând-o complet prin surprindere. Aproape că uitase că împărțise ringul de dans cu acest bărbat. A fost un dans și..., o privi cu ochii lui de demon, un sărut. Melody se cutremură, pentru că acum își amintea și de acel sărut furat în grădina unui eveniment privat. Luna strălucise puternic pe cer, vântul șoptise în urechile amândurora, iar corpurile se înfierbântaseră din cauza mulțimii și a băuturii. Melody băuse brandy, ducele niște vin. Totuși, gustul combinat o făcuse să creadă că trebuia să existe o mixtură din ambele băuturi care crease un afrodiziac suficient de puternic pentru ca ei să își piardă mințile. Sigur, ducele era un crai, dar știa că nu ar fi sărutat-o dacă ar fi avut mintea limpede. Crezuse că aici se opreau întrebările lui incomode, dar realiză că nu putea fi nicidecum așa, pentru că ducele continuă: Te răzbuni pe mine pentru că te-am sărutat?

Ea nu răspunse. Obrajii i se coloraseră în roșu. Edwin era chiar acolo și asculta conversația cu brațele încrucișate la piept. Nu voia ca acesta să creadă că era mai rău despre ea, deși acesta era la curent cu bârfele și știa. Din prima clipă în care fratele lui îi spusese cu cine avea să facă echip, Melody realizase că Edwin alegea să o însoțească din mai multe considerente. Era curios. Poate că după ce totul se va fi terminat, bărbatul avea să rămână cu povești cu care să își impresioneze camarazii. Și nu era nimic de făcut în acest sens.

Încercă să îndepărteze batista, dar sângele se revărsă răzbunător. Observând asta, Bryght înghiți în sec și îi zise:

— Ține capul pe spate, la naiba! Nu te-am lovit atât de tare încât să mori.

Îl ascultă, așezându-se pe patul din colț și îndreptându-și privirea spre tavan. Aceasta era căsuța unui fost arendaș, acum abandonată în pădure, departe de ochii curioșilor. Poate că nimeni nu o căutase aici pentru că toată lumea uitase de existența ei. Era bine păzită de natură, dar știa că asta nu avea să îi oprească pe frații ducelui să îl găsească pe acesta. De aceea trebuiau să plece.

— Mel, dacă vrei chem doctorul, spuse Edwin care privi sceptic spre poziția în care o îndemnase ducele să stea.

— Și dacă tot ești în sat, Edwin, cheamă și soldații. Vezi dacă este și Colt printre ei, îi spuse ironică Melody. Nu își permiteau luxul unui medic, iar Edwin înțelese. Încercă să își îndrepte privirea. Era mai bine, într-adevăr. Înghiți, constantând că avea gust de sânge în gură. Se întinse după apă și luă o gură, ignorând faptul că ducele o urmărea atent. Nu putem chema pe nimeni. Ne descurcăm cu ce avem. Nu uita că trebuie să plecăm la miezul nopții.

Asta îl îngrijora și mai tare pe duce, în ideea că timpul era prea scurt pentru a putea fi găsit de fratele lui. Sări imediat când auzi ce spunea Melody, deși piciorul său părea mai puțin grav rănit decât nasul ei:

— Nu pot merge în starea mea!

Edwin îi aruncă o privire și observă că asta făcea și ea. Cum putuse crede că e bărbat când era clar că acel gât lung și subțire nu putea aparține decât unei femei? Și buzele... Cicatricea îngrozitoare care îi brăzda jumătatea dreaptă a feței nu se atinsese de gura ei. Se oprea undeva pe obraz, aproape de nas. Fusese făcută, ceea ce îi stârnea cumva curiozitatea. Nu era însă timpul pentru asta.

— Poate reușești să găsești o trăsură, Edwin, îi zise ea băiatulu. Ceva gri, negru care să nu atragă atenția. Ne-ar fi mult mai ușor așa, mai ales că nu putem să îl dezlegăm.

Edwin fu vizibil de acord cu ea, astfel încât Bryght realiză că trebuia să evadeze. Sora lui Thaddeus era vizibil țicnită. Într-o trăsură ar fi fost prea greu să scape de privirile amândurora, iar nimeni nu ar fi putut să îl observe și să îl ajute. Era sortit pieririi dacă se urca în trăsura aceea. Iar ducele cunoștea o modalitate prin care să evadeze. Își drese glasului, recunoscător corpului său pentru cooperare. Vocal anunță:

— Trebuie să merg la baie.

— Nu putem risca să îl scoatem afară!, îi zise Edwi lui Melody. Dacă îl vede cineva...

— Doar nu te aștepți să folosesc găleata aia!, izbucni ducele.

Observă cum fata se înroși la chip – ceea ce era o imagine de-a dreptul explozivă. Fiind roșcată și palidă, orice îmbujorare o făcea să arate ca un vulcan pregătit de erupție. Nu voia nici ea să fie în aceiași cameră cu el în timp ce își făcea nevoile, iar el unul miza pe asta. Oricât de josnic s-ar fi comportat fiica unui duce, nu putea lăsa deoparte inhibițiile inoculate de tânără. Totuși, când realiză că ea nu zise nimic, ci doar își plecă privirea indiferentă, se întrebă dacă această copilă nu suferise vreo rușine mai profundă decât aceasta astfel încât să fie imună. Cu siguranță da, căci Edwin îl săltă și îl îndreptă spre îngrozitoara găleată. Dacă era vorba despre asta atunci, ducele avea să se asigure că Melody se simțea cu adevărat incomod. Lui îi păsa prea puțin de pudoare. Era bărbat la urma urmei.

Își lăsă pantalonii să cadă și avu plăcerea să își dezvăluie mușchii fesieri. Era însă mai mult de-atât; toți bărbații din familia Cardinham erau câte un exemplar minunat, înalți și bine-făcuți, arătoși. Melody înghiți în sec. Avusese ocazia să îi întâlnească pe toți anul acesta la debutul său. Colt era cu puțin mai scund decât Bryght, dar era la fel de brunet, deși ochii îi erau căpruiii. Avea brațe puternice, deși pe ringul de dans, în uniformă, se mișca grațios. Wine era mai înalt decât Bryght, un adevărat uriaș solid, cu părul castaniu ca al surorii lor, Summer. Pe ea nu o văzuse, dar moșiile erau învecinate și era imposibil să nu o fi întâlnit. Auzise însă că avea să facă optsprezece ani în martie și era normal ca atunci să își facă debutul. Oftă.

Se holba la fundul unui duce, la picioarele lui cu mușchi proeminenți și puternici și își aminti cum îi veneau pantalonii pe el, cum se mulau pe toate curbele corpului său. Fusese aranjat aidoma unui duce.azi, dar ea îl știa și dintr-o vreme în care se îmbrăca la fel de serios, potrivit rangului. Își pierduse peruca acum, dar, în rest, era tot Bryght, iar acela era corpul lui cu piele deloc bronzată. Cel puțin fesele nu aveau aceiași culoare cu a chipului. Asta era o ciudățenie. Dar mai ciudat ar fi fost să fie bronzat pe fund. Atunci ar fi putut spune că ducele era cu adevărat un desfrânat.

Și, ca și cum privirea ei îl ardea, ducele își drese glasul și întrebă pe cel mai gutural ton al său, unul care îi făcu trupul să se înfioare:

— Melody, te holbezi cumva la fundul meu?

— Gura!, îi zise Edwin care era conștient de faptul că Melody era o lady și că așa ceva nu se cuvenea în împrejurări obișnuite.

— Că veni vorba de gură, zâmbi Bryght după ce își aranjă cât putu prohabul fără să fie atins de Edwin, îmi este foame.

Nu era deloc o minciună. Apucase să ia doar micul dejun în Rothgar, iar acum era deja seară. Putea observa pe ferestrele micuțe ale căsuței că soarele dispăruse de tot de pe cer, deși norii de ploaie se risipiseră. În septembrie, frunzele copacilor începeau să cadă domol pe drumuri, devenind una cu mocirla. Și când aceasta se retrăgea, frunzele ruginii continuau să acopere pământul și să încălzească tălpile trecătorilor. Într-un astfel de sezon, noaptea era cu adevărat frig, iar ducele se gândi că era norocos că apucase să își ia vesta și haina în spate. Nu avea de gând să răcească și să moară în lunga sa călătorie spre vest. Trebuia să își păstreze forțele pentru a reveni nemilos la viață și pentru a le arăta el lor. Luă o gură de aer și se retrase înapoi pe scăunelul său, găsindu-l îngrozitor de tare. Așteptă tăcut și privi cum Melody se ridică alene, trăgându-și nasul, și se îndreaptă spre masa pe care în saci aveau pregătită mâncarea.

Bryght se gândea că dacă nu ar fi dat el semnalul cinei, niciunul dintre cei doi nu s-ar fi gândit să mănânce. Scrută conturul fetei. Prin hainele masculine se observa că nici măcar pantalonii strânși pe corp nu îi veneau astfel. Melody era fată și, prin urmare, era slabă, dar nu și-o amintea atât de subțire. Se găsi interesat de ea, de povestea ei, curios de modul în care sfârșise ea aici. De ce toate astea pentru fiica unui duce?

— Mâncăm acum și nu ne oprim până dimineață, îi zise ea lui Edwin, iar ducele înțelese că în această călătorie ea era responsabilă cu îndrumarea. Nu și-o imagina altfel decât cu părul roșu fluturând în vânt, privirea nemiloasă și călărind – poate fără șa – în fruntea unei armate. Era o prostie să și-o imagineze astfel.

— Înțeleg, dar mai bine plec acum spre sat să iau mai multe provizii și să găsesc trăsura. De altfel, trebuie să scăpăm de cal și de vestă și, poate, îi găsesc o pereche de pantaloni. Serile vor fi friguroase, sfârși Edwin, indicându-l.

Ducele pufni. Hainele lui erau comandate. Era un bărbat masiv; era prea greu să îi găsești mărimea potrivită. Totuși, altceva îi atrase atenția în timp ce Edwin se îndrepta spre ușă și ieșea.

— Ce cal?, se încruntă în direcția ei, neputând să nu observe că pantalonii aceia strâmți îi făceau fundul mic – atât de mic încât ar fi încăput în palma sa – să iasă în evidență. Nu se îndoia că în rândul femeilor ăsta era motivul pentru care o astfel de ținută era interzisă. Înghiți în sec și își întinse mai mult piciorul. Îi durea, dar era convins că rana fusese curățată corespunzător. Femeia nu îi răspunse prima dată, ci când o întrebă din nou, iar ea reveni cu plăcintă și ceva ce părea să fie vin.

— Calul tău atrage toate privirile, explică aceasta și îi întinse mâncarea.

— La naiba!, izbucni Bryght cu ochii turbați. Nu-mi vinzi calul pe un chilipir!

Edwin se asigurase că este din nou prin de scaun, deși mâinile îi erau acum în față, permițându-i să apuce mâncarea. Fără tragere de inimă se apropie de ea și începu să mestece. Numai gândul răzbunării îi dădea ghes să încerce să mănânce.

— Nu va fi un chilipir, îi răspunse. Va fi suficient pentru călătoria aceasta, continuă femeia și o observă cum ia câteva guri din mâncare și le mestecă gânditor. Era așezată în fața lui, pe patul de campanie pentru o persoană. Înghițea greu, semn că palma lui care o strânsese lăsase câteva vănătăi. La a treia încercare de a mânca, o observă cum renunță, împingând farfuria cât colo. În sinea lui, ducele regretă că își strânsese degetele pe gâtul ei. Nu știuse că era fată, deși ar fi trebuit. Buzele acelea pline, mari nu puteau fi în veci ale unui flăcău. La naiba cu buzele ei și cu amintirile pe care i le aducea!, își zise și găsi că înghite cu dificultate din alte motive. Trupul îi zvâcnea. Sângele i se concentra în alte parte a corpului acum. Își drese glasul pentru a încerca să uite acest aspect care nu dovedea nimic. Pantalonii ei erau de vină. Nu era orb și era bărbat.

— Ce va zice fratele tău despre toate astea?, o întrebă în clipa în care o văzu cum încearcă să înghită vinul. La naiba! Îi lăsase vânătăi profunde!

Fata lăsă sticla jos și își fixă privirea într-a sa, iar el observă sclipirea unui suferind. Melody suferea, iar el spera că acea durere nu fusese cauzată tocmai de el.

— Thaddeus nu știe unde sunt, îi zise. Această informație îl intrigă:

— Ai fugit?

Melody râse nervos, un sunet care îl făcu să ia efectiv foc. Nu mâncarea era problema acum, ci foamea lui de o femeie. De ea. Își strânse ochii și se cutremură. Era nebun. Astea erau primele semne ale nebuniei.

— Faci pe prostul, sfârși aceasta zicând. Cine ar fi crezut că tocmai ducele de Rothgar se preface prost în fața unei femie?, bombăni apoi aceasta. Se ridică, începând să se fâțâie din nou prin cameră cu fundul acela îndesat în pantaloni. Căuta apă să își spele mâinile.

— Nu văd de ce mă jignești, își ridică sprâncenele. Eu nu o fac, deși numai actrițele – deci femeile ușoare – poartă ce porți tu. Chiar uiți că ești fiică de duce, Melody?

Și prin asta spera că atingă o coardă sensibilă în orice fată de familie bună. Educația era totul pentru fetele ca ea. Iar educația conținea toate regulile de moralitate, deși el unul nu își amintea ca vreun domn să le respecte întru totul. Își linse buzele și așteptă răspunsul ei. După o pauză destul de lungă, fata șopti:

— Nu mai sunt fiica ducelui.

Asta era o informație și mai ciudată.

— Din câte știu eu, nu poți renunța la rude nici dacă vrei, ridică el din umeri. Altfel, aș fi renunțat la câțiva veri și la câteva mătuși.

Melody oftă și se apropie de farfuria lui – pe care o devorase. O ridică și o duse de lângă el. Cântărea informațiile pe care să i le dea. Era prudentă. Nu crezuse că aceea era virtutea ei, nu la cum o cunoștea.

— Tata e mort de șase luni, o auzi spunând.

— Știu asta, recunoscu acesta. Toată lumea știe că fostul duce a murit acum șase luni pentru că i s-a oprit inima. Era bătrân, oricum. Să fi avut șaizeci și patru?, se încruntă acesta.

— Un bărbat este bătrân la șaizeci și patru de ani?, o auzi întrebând și cumva putu simți zâmbetul ei, deși se îndoia că râdea. Nu o văzuse râzând de când o strânsese de gât. Dar o văzuse atunci, la bal, și căzuse pradă acelui râs.

— Nici eu, la treizeci, nu pot spune că sunt în floarea vârstei, își ridică ducele o sprânceană. Singura persoană în floarea vârstei de aici ești tu. Ai nouăsprezece ani din câte îmi amintesc. Melody nu spuse nimic, așa că el trecu la o nouă informație în speranța că avea să afle mai multe lucruri. Fratele tău e noul duce acum.

După ce ea își lăsă privirea peste umăr, la el, ducele înțelese că avea să îl întrebe ceva. Melody era o fire prea calmă pentru a fi o hoață la drumul mare, o răpitoare de bărbați, o cerșetoare. Ce Dumnezeu se întâmpla aici?!

— Cum este Thad? E bine? Și asta era tot ce îl întreba.

Ducele oftă și ridică din umeri atât cât îi permitea nodul strâns făcut de Edwin.

— De ce nu te duci să îl întrebi chiar tu? Suntem pe pământurile lui, pe pământurile tale. Shropshire e pământul ducilor de Shrewsbury. Apoi, cu un zâmbet, continuă: Jur să nu fug!

— Bună încercare, oftă Melody și privi pierdută pe geam. Se gândea ea acum la Thaddeus? Se gândea să fugă în Bayston Hill la fratele ei? Asemănarea dintre cei doi era izbitoare, de parcă erau gemeni, deși Thaddeus era mai mare decât ea cu nouă ani. Mai ai nevoie de ceva?, îl întrebă aceasta, ceea ce îl uimi. Pentru o clipă crezuse că voia să îl omoare. Poate că se înșelase.

— Ce te face să spui că nu mai ești fiica ducelui?, o întrebă în schimb. Avea nevoie de răspunsuri, dacă tot erau la capitolul acesta.

— Tu chiar nu știi?, se încruntă ea.

— Ce să știu?, întrebă atunci ducele, pentru că se săturase să i se impută faptul că ar fi trebuit să știe ceea ce el nu știa.

— Sunt văduvă, Rothghar, zise atunci Melody pe un ton aproape șoptit.

Avu nevoie de câteva secunde să înțeleagă ceea ce îi spunea. Melody, fata cu care dansase și pe care o sărutase sub clarul lunii, se căsătorise și devenise văduvă în mai puțin de șase luni? Asta i se părea mai mult decât tras de păr. Își ridică sprâncenele din nou:

— De când ești tu văduvă?

— De șase luni, răspunse ea calm.

— Văd că îți place cifra asta, remarcă el. Nu știam că te-ai măritat așa curând. La urma urmei, ăsta era sezonul tău din câte țin minte. Fetelor le ia un sezon să își găsească un soț, dacă nu chiar două sau trei.

— Nu a fost cazul meu, zise aceasta și își șterse degetele pe un prosop. Eram promisă lui din pruncie.

— Ce coincidență!, zâmbi mânios ducele. Și Ophelia îmi era promisă mie din pruncie, ba chiar dinainte de a fi măcar concepută. Să înțeleg că tu te-ai căsătorit cu acest bărbat și apoi el a murit convenabil de rapid? Refuz să cred că erai căsătorită în clipa în care noi doi am dansat, Melody.

Știa la ce se referă și știa că își amintea de dansul lor și de sărut. Bineînțeles că nu era căsătorită la acea vreme, deși ar fi trebuit să stea departe de duce. La urma urmei, era ca și cum își înșelase logodnicul în clipa în care buzele ei le atinseseră pe ale ducelui, iar corpul ei vibrase încântat de senzațiile trezite în pântec. Acel sărut dur, nemilos, răutăcios, nesătul al ducelui îi pecetluise cumva soarta. Curiozitatea o făcu însă să întrebe:

— Ai prefera ca Ophelia să se mărite cu tine și să te ucidă după?

— Nicio femeie nu m-ar putea ucide după!, râse înfumuratul Bryght, punând un accent senzual pe termenul „după". Știa la ce se referea, drept care obrajii i se aprinseră și se colorară în roșu. De altfel, nu m-aș lăsa ucis. Un bărbat ca mine nu cade atât de ușor, să știi.

Și aici era infumurarea unui Cardinham. Melody își reținu cu greu tremurul de nervi. Luă o gură de aer și îi aruncă la fel de orgolioasă:

— Eu era cât pe-aci să te dobor și încă pot să o fac.

— Eram luat prin surprindere. Nu mă așteptam ca un copil ca tine să apese trăgaciul. La drept vorbind, nici nu credeam că aveți muniție.

Melody își încrucișă brațele la piept. Era prea încrezător în forțele proprii:

— Vrei să spui că seara, în patul tău, nu ai fi luat prin surprindere? Știa că era o întrebare de-ar dreptul indecentă, dar nu mai conta. Era aici, cu el în cămașă, observându-i pielea bronzată. Îi văzuse picioarele palide, fundul palid. El o vedea îmbrăcată aidoma unui flăcău. Decența nu își avea locul în clipe ca acestea.

— Nu. Nici măcar atunci, întări ducele. Sunt vigilent, să știi. Nu mă doboară pe mine nurii unei femei. Apoi își drese glasul, iar ea înțelese că urma o întrebare incomodă pentru ea: Să înțeleg că ți-ai ucis soțul în patul lui?

— Așa spun ei, ridică Melody din umeri.

— Dumnezeule, l-ai ucis!, izbucni uluit ducele când ea se întoarse cu spatele pentru a nu-i fi observate lacrimile din ochi. Nu te credeam în stare de așa ceva..., îl auzi spunând în continuare, iar ea șopti, neputându-și combate tremurul vocii:

— Nici eu...

Această scăpare îl făcu pe duce să se încrunte. Erau foarte multe lucruri nespuse și chiar și mai multe lucruri care nu aveau niciun sens odată unite. Era un labirint, un joc ale căruit piese nu se îmbinau. De exemplu chipul ei era o enigmă și se hotărî să o întrebe chiar acum, deși în inima lui știu că nu avea să îi răspundă:

— Melody, de unde ai cicatricea?

Nu îi răspunse, ci continuă să își vadă de treabă. Oftă și tresări în clipa în care Edwin se auzi afară cu ceva ce semăna cu o trăsură de oameni foarte săraci. Putea vedea monstrul de aici. Bărbatul intră în căsuță și o privi pe Melody:

— Am rezolvat. Ești gata?

În sinea lui ducele spera că Melody avea să își revină în simțiri și să recunoască faptul că nu era gata. O vedea tremurând ușor. Mai avea nevoie de puțin timp cu ea pentru a o face să cedeze. Dar când ea dădu hotărâtă din cap, așezându-și pălăria peste părul roșu, ascunzându-i profunzimea și apoi înodându-și lavaliera în jurul jurii, acoperind și cicatricea, ducele își înfipse picioarele în pământ, tunând:

— Refuz să mă supun nebuniei ăsteia! Dacă mă eliberezi, i se adresă lui Edwin, pentru că știa faptul că nu putea duce tratative cu ea, mă prefac că nu s-a petrecut!

— Și frații tăi?, își puse Edwin mâinile în șold amuzat. Oh, avea el să îi șteargă zâmbetul ăla de pe chip!

— Ce e cu ei?, se încruntă Bryght.

— Colt – se spune – nu se liniștește până nu se răzbună, iar Wine... dă tare cu pumnul, îi explică Melody. De unde știa ea atâtea lucruri despre frații lui?, se încruntă ducele. Apoi încercă să îi explice un adevăr:

— Frații mei sunt indivizi periculoși, dar sunt frații mei. Mă vor asculta, asta vreau să spun. În plus, niciunul dintre noi nu rănește femei, Melody.

— Cred că trebuie să îți reconsideri recomandare, Rothgar, izbucni Edwin în râs și începu să îl dezlege, prinzându-l de braț. I-ai spart nasul!

— Nu știam că e femeie!, se scuză acesta. Nu te-aș lovi niciodată, Melody!, i se adresă în clipa în care degetele ei ajunseră pe mâna lui. Tresărise însă din alte motive pe care le adăugă mai mult pentru sine: Ești un copil.

— Logodnica ta e de-o seamă cu mine, îi aminti Melody. Și mă tem, Excelență, continuă aceasta în timp ce îl îndrepta spre cea mai urâtă trăsură din câte existau pe Pământ, că Ophelia se va mărita cu Lewis, iar dumneata îți vei găsi o altă soție. Sunt convinsă că va fi cineva care să îți vrea banii și titlul. Și îl aruncă acolo cu tot cu haina care să îi țină cald.

La naiba! Era cu adevărat răpit de o puștoiacă!

Schimbare de plan! Postez în fiecare zi.

4073 de cuvinte