Imediat ce Thaddeus urcase, pe ușa masivă a hanului intrară mult prea iubiții frați ai lui Wine Cardinham. Dând drumul chelneriței – care mai mult ca sigur era și prostituată – Wine se întinse după o bucată de pâine și își privi frații.

— Deci?, întrebă răbdător.

— Cred că este mai mult decât credem noi..., zise Colt. Nu mă îndoiesc de faptul că Harry și-a ucis fratele, dar...

— Cât de groaznic e?, întrebă fără menajamente Wine. Când niciunul nu răspunse, Wine bătu cu palma în masă. La naiba! Ce Dumnezeu se întâmplă aici? Ce e nebunia asta?

Rothgar deschise gura pentru a vorbi, când în han răsună zgomotul unei împușcături. În acea clipă, știind că o lăsase pe Melody în cameră, singură, știind că era posibil ca Harry Lunden să se fi adăpostit deja aici, deși erau prea mulți nobili și cunoscuți în preajmă, groaza îi măcină sufletul, făcându-l să se ridice îngrozit și să alerge spre zgomot.

Nu îi luă mult să găsească ușa trântită de perete. Ignoră zgomotul care începuse să se producă în jurul său, fiecare fiind curios în legătură cu ce se întâmplase. Intră rapid, iar scena îl îngrozi. Privea spre o Melody care sângera abundent dintr-o parte a umărului – poate a inimii! – în timp ce Thaddeus Talbot, ducele de Shrewsbury se apleca asupra ei și îi cuprindea corpul nemișcat în palme.

— Melody!, icni ducele. Cu un pas mare ajunse aproape de ea, la timp pentru a-i auzi șoapta:

— L-am cofruntat. Îți vine să crezi? L-am lovit! Ah, Bryght!..., gemu în brațele fratelui său. El... El l-a ucis... El...

Privirea i se întoarse spre bărbatul care aparent voia să se sustragă din peisaj. Și atunci văzu negru în fața ochilor. Trosnindu-și degetele, se ridică de lângă ea, conștient că era pe mâini bune, și prinse trupul lui Harry. Pe lângă el, Harry era o insectă pe care o ridică cu ușurință de la pământ și o izbi de perete. Primul pumn veni rapid, urmat de al doilea și în curând de al treilea. În spatele lui auzi șoaptele; vestea cum că el era ducele nemilos se răspândea ca vântul printre cei cazați. Și voia să le facă pe plac acum, pentru că asta era ce își dorea să facă: să îl ucidă pe Harry, conte de Lunden, pentru că își pusese mâinile pe ea și își făcuse poftele cu gura ei. Voia să îl omoare pentru că o rănise acum, pentru că o împușcașe. Și, oh, cum voia să îl strângă de gât pentru că o văduvise de fericirea pe care o merita.

Mâna care îi atinse umărul, mâna lui Colt, fu cea care îl opri din a pune și mai multă presiune pe gâtul lui, rupând oasele și sufocându-l.

— Lasă-l în grija mea!, îi zise fratele său. Trebuie să aflăm mai mult, Bryght! Lasă-l în mâna mea! La naiba!

Îi dădu drumul brusc, iar Harry se prăbuși mai mult inconștient la pământ.

— O fac pentru că ea nu ar vrea să ucid pe nimeni. Privi mulțimea care se adunase în ușă. Pentru că nu eu sunt cel nemilos aici! Pentru că ea mi-a arătat asta...

Fratele lui dădu înțelegător din cap, în timp ce el se lăsă pe vine, o cuprinse pe Melody în brațe și răcni după un medic. În timp ce o strângea în brațele lui și o așeza pe pat, îi șoptea:

— Nu poți muri... Nu te voi lăsa să mori... Nu muri...

— Oh, Doamne..., gemu ea. Și când mai am puțin și mor îmi dai ordine să nu o fac!

— La naiba, femeie! Nu vei muri! Își aplecă capul peste al ei și o sărută rapid, o promisiune mută a vieții, împrumutându-i din energia lui. Apoi, capul i se îndreptă spre cer și privi norii de pe fereastră, mai mari și mai negri. Nu va muri!, jură sfidător în timp ce un tunet învolbura văzduhul.

*

Cum intră în St Gils, Londra, Tata Stone tresări în clipa în care în Old Bailey se auzi clopotul de la Newgate care semnala o nouă execuție publică. Căruța se lovi de o piatră, Christian înjură, iar Christina strânse din nou din dinți. El unul oftă și se întinse mai bine în ea, privind abătut soarele care apunea. Încă o zi se scursese și, pentru el, mai erau atât de puține.

— Va ploua din nou diseară, zise acesta, ceea ce atrase atenția fetei. Apoi va ploua în fiecare seară de luni pentru trei săptămâni. În a patra vă voi spune „adio"...

Christina tresări, iar ochii ei aurii se mutară asupra sa.

— Nu mai spune asta, îl apostrofă blând. Te rog, nu mai spune asta...

Tata Stone zâmbi, se întinse spre ea și îi strânse mâna, simțind în palma ei toate șanțurile care îi fuseseră hărăzite de la naștere. Mângâie ușor o linie și o privi atent, știind că pentru ea sosise timpul.

— Încetați cu prostiile!, zise rapid Christian. Aproape am ajuns. Căruța se opri în cele din urmă în zona mahalalelor din Seven Dials. Mda... Am ajuns. Jos toată lumea și la treabă! Nu avem timp de pierdut cu flecăreli vrăjitorești!

Christina făcu întocmai și, cu ajutorul lui Roger reuși să îl ajute pe Tata Stone să urmeze îndemnul lui Christian. Tânăra femeie privi cartierul din jur, auzi râsetele și veselia depravată și înghiți în sec. Strâmbă din nas înaintea mirosului.

— Ești sigur că vrei să locuim în St Gils?

— Nu ne permitem tocmai Mayfair, Christina, bombăni bărbatul. Dar, dacă trag sforile cum trebuie, în curând ne vom permite asta. Apoi o fixă cu privirea. Tu îți vei permite asta, iar noi, ca frații tăi...

Christina se încruntă și privi la Roger. Trupul bărbatului devenise rigid, iar ochii lui îl săgetară pe Christian care se opri imediat din vorbit.

— Bine, Roger, bine. Ne mai gândim la asta. Haide acum! E plin de criminali pe străzile astea...

Asta nu reuși deloc să o liniștească pe Christina, cu atât mai puțin cu cât un cal necheză lângă urechea ei și simți prezența soldaților care patrulau în zonă. Nu a soldaților, ci a soldatului. Cu postura lui mândră, părul tuns scurt și ușor pudrat, fără a-i ascunde însă prea bine culoarea naturală, individul mergea printre acei criminali despre care vorbise fratele ei de parcă îi conducea pe toți. Lângă el, individul care îi semăna întru totul, dar care era cu siguranță mai înalt, vorbea repede și indica direcția în care trebuiau să o apuce. Gura i se uscă, iar inima îi tresări pentru prima dată în cei șaptesprezece ani ai săi.

— Christina!, o invocă fratele ei, iar ea își dezlipi privirea de pe cei doi străini. Haide odată! Nu aș vrea să ți se întâmple ceva, surioară. Nu avem bani de medic.

— Mereu pragmatic..., bombăni ea și continuă drumul spre casa închiriată în mijlocul unei lumi ce nu i se potrivea.

— Să nu uiți, Christina..., șopti Tata Stone în timp ce urcau scările. Destinul a vrut ca tu să fii aici. Destinul... Fata se cutremură, gândindu-se inevitabil la individul care călărea prin Londra cu atâta dârzenie.

Între timp, în strada puturoasă din Dials, Colt Cardinham și Wine apucară pe cel mai scurt drum spre Old Bailey. Trebuia să discute cu Harry Lunden înainte de execuția lui din săptămâna următoare. Cu toate acestea, privirea îi căzuse o clipă peste tânăra cu părul blond luminos ai cărei ochi mai degrabă străluceau în noapte. Se încruntă, realizând că probabil era vorba despre vreo altă prostituată din zona mahalalelor. Chipul i se păruse oarecum familiar, dar cum nu avea timp de asta acum, coti rapid și galopă până la închisoare.

Imediat ce Melody fusese împușcată, Colt îl lăsase pe Bryght și pe fratele ei cu ea, ocupându-se de Harry. Nu fusese greu să obțină condamnarea maximă pentru păcatele sale, deși acum voia să cunoască cu exactitate gravitatea acestora și implicarea altora în ele. Pentru că da, Colt credea că era mai mult decât un simplu fratercid la mijloc. Prin urmare, călărise ca un nebun din Nottingham până în Londra pentru a ține pasul cu poștalionul. Curând însă avea să afle că Harry Lunden murise în mod misterios în celula lui, iar paznicii nu zăriseră nimic suspect în afară de vizita unui bărbat mătăhălos și chel înainte de descoperirea contelui.

*

Durerea se împrăștia peste tot prin corpul ei, deși aceasta pornea cu siguranță din braț. Înghiți în sec și își mișcă degetele, realizând că până și această mișcare inocentă trimitea fiori de disperare până în degetul mic al piciorului său. Totuși, corpul îi era plasat într-un pat foarte moale și putea jura că avea zece perne în jurul ei. O pătură o acoperea.

Deschise precaută ochii. Tavanul la care se holba îi amintea de casă, de fostul ei dormitor din Alton Castle. Era pictat cu nori mari, pufoși, roz și alabștri, pe ici, pe colo descoperind stele și îngerași care se jucau. Zâmbi, dar până și zâmbetul îi paraliza toate simțurile. Luă o gură de aer, amintindu-și că îl înfruntase pe Harry și că fusese la rândul ei împușcată. Își amintea ordinul lui Rothgar de a nu muri – bărbat arogant! – și brațele lui. Își amintea totul până la medicul cu ochi sticloși care o făcuse să simtă că îi este smuls însuși brațul.

Privirea i se mută de la tavanul minunat la cele patru siluete care stătau în dreptul geamului. Patru... Ca în... Ca în Apocalipsă. Care erau cei patru călăreți ai Apocalipsei? Ciuma, Războiul, Foametea și Moartea. Oh, Doamne! Murise și ajunsese cu siguranță într-un tărâm fantastic în care avea să fie decapitată și chinuită pentru păcatele ei.

— Dumnezeule!, gemu, înțelegând perfect de ce trebuia să existe durere dacă se afla cumva în Iad. Dumnezeule!

— Melody? Se încruntă când o siluetă din cele patru se desprinse și se apropie de ea cu glasul fidel al lui Bryght. Melody, sunt eu!

— Bryght?, întrebă încurcată. Îi atinse ușor fața cu degetele tremurânde, realizând cu adevărat că era carnea caldă și vie a lui, nu a vreunui demon venit să o chinuie. Ești chiar tu, Bryght? El dădu afirmativ din cap și ea oftă. Am crezut că am murit și că ești Moartea pregătită să mă decapiteze și să mă ducă pe Lumea Cealaltă..., bălmăji. Ducele o privi năucit. Știu... Am citit mereu prea multe povești.

— Lasă asta!, exclamă el și o sărută rapid pe mână și pe frunte. Ești vie! Ești vie!

— Sunt vie?, întrebă. Apoi, durerea din mână îi aminti asta. Da, sunt vie. Și viața asta doare îngrozitor de tare...

— Da. Dar bărbatul continua să zâmbească, semn că nu înțelegea pe deplin cât o durea pe ea mâna. Oh, da! O sărută ușor pe buze, cast. Doamne, câte griji mi-am făcut! Era atât de mult sânge și tu ești atât de mică încât am crezut... am crezut că nu te voi mai vedea vreodată.

Melody oftă și găsi puterea de a zâmbi. Nici ea nu crezuse că avea să îl mai vadă vreodată. Celelalte trei siluete se apropiară de pat, iar ea realiză că erau chipurile băbaților din han și, în final, chipul maturizat al lui Thaddeus. Înghiți în sec. Nu visase când se trezise în brațele fratelui său. Nu fusese o festă a imaginației sale.

— Oh!, zise brusc Bryght. Melody, ei sunt frații mei. Lady Melody, lord Colt și lord Wine.

— Milady!, se înclină Wine în direcția ei cu un zâmbet șugubeț pe chip. El era cel cu care dansase.

Se încruntă și privi spre Bryght:

— Nu înțeleg... Dacă ei sunt frații tăi, de ce nu ai spus absolut nimic în han? Și pentru numele Domnului unde sunt? Ăsta nu pare a fi hanul în care ne-am cazat.

— Melody, șopti glasul fratelui ei, ești acasă, scumpa mea. Am insistat să te aducem acasă, în Alton Castle. Asta este camera ta. Asta...

— Thaddeus..., oftă ea, iar ochii i se umplură de lacrimi. Ești chiar tu, Thad? El aprobă și se aplecă spre ea pentru a-i săruta chipul. Mi-ai lipsit atât de mult... Apoi, un fior rece o străbătu, trecându-i prin minte o idee îngrozitoare: Asta e ziua execuției mele publice? Voi muri?

Ochii i se îndreptară spre Bryght care o privea acum încruntat, mai degrabă furios.

— Ce prostii spui!, exclamă el în cele din urmă. Ne lăsați?

Colt, Wine șiThaddeus se îndepărtară, fratele ei cu reticență și cu promisiunea că avea să revină la ea cât de curând. Deci exista un viitor.

Bryght se ridică ușor din pat și se îndreptă spre o carafă, unde în două pahare turnă două degete din băutură. Se înapoie, îi întinse un pahar și o ajută să se ridice ușor. Ea privi bănuitoare spre chipul lui serios.

— Ai vrut să mă droghezi și să mă abandonezi după ce ai făcut dragoste cu mine, milday, o acuză acesta cu ochii mijiți și gustând ceea ce părea a fi coniac. Ea înghiți în sec și hotărî că era cazul să bea dacă voia să reziste acestei conversații. Acum, continuă el, eu știu că nu ai habar cum se răpește un bărbat și cum te comporți cu un ostatic, dar să încurci paharele... Pe chipul lui zvâcni un zâmbet. Asta e... e... e cea mai bună poveste de spus nepoților!

Chipul ei se înroși și înghiți în sec.

— Bryght, trebuie să înțelegi că m-am gândit la tine. Probabil că dintr-un simț al onoarei ai fi insistat să rămâi alături de mine. Asta ar fi dus la spânzurarea ta pe lângă a mea, Bryght! Nu puteam lăsa să...

— Prostii!, se aplecă și îi sărută ușor buzele. Spui numai prostii, știai? Îi sărută din nou gura. Nu tu l-ai ucis pe Marcus. Nici Marcus nu s-a sinucis. A fost Harry. Cred că s-a lăudat cu asta, am dreptate? Ea aprobă, amintindu-și. Bănuiam eu. O sărută din nou, moment în care femeia uită de durerea din braț și își întredeschise gura pentru a primi mai mult din respirația lui mătăsoasă. M-am ocupat de Harry Lunden. Nu te va mai deranja niciodată. Ești oficial contesa văduvă. Se îndepărtă ușor și o privi. Și reputația ta – care nu a fost pătată de la bun început – este intactă. A fost doar modul lui prin care te înspăimânta pentru a face orice poftea cu tine. Nu a fost nimic real din acuzațiile acelea, nici măcar imaginile pe care fratele tău le-a văzut, cu tine căutată. Erau niște falsuri menite să te sperie.

— Oh, Bryght..., ochii ei se umplură de lacrimi.

— Acum... Am două variante pentru tine. Unu: ne căsătorim cel mai târziu la începutul lui octombrie și spunem că ne-am întâlnit aici, în Alton Castle, și că am înnebunit unul după celălalt, variantă pe care eu o găsesc mai mult decât satisfăcătoare. Doi: te curtez în sezonul care vine și... și... șase luni nu ne vedem pentru a ține de...

Melody înțelese în sfârșit că Bryght Cardinham, duce de Rothgar o cerea în căsătorie în stilul său autoritar și mândru.

— Rothgar, mă ceri cumva?

— Nu e clar?, ridică aceasta o sprânceană, la fel de arogant ca în clipa în care îl răpise.

— De ce ai vrea să te însori cu mine? Uită-te la mine! Sunt marcată pe viață!

— Oh, dar și eu sunt marcat pe viață!, zise el rapid. Sunt marcat de dragostea mea pentru tine... Se aplecă și îi sărută din nou cicatricea. Aș muri dacă aș sta o zi departe de tine. Aș muri dacă aș ști că nu vrei să fii a mea. Aș muri...

Îi prinse cămașa în pumn și îl privi:

— Mă iubești...

— De prima dată!, mărturisi el. Cred că ai lovit cu glonțul ăla direct în inima mea. Sper doar că am reușit să fac același lucru cu tine. El oftă. Nu sunt un bărbat bun. Sunt rău. Sunt crud. Sunt departe de a ajunge în Rai. Cu toate astea, m-ai schimbat. Pentru prima dată în cinci ani, Melody, am vorbit cu mama. Și am înțeles-o! Nu am judecat-o pentru ce a făcut. Nu am mai făcut asta. Îți vine să crezi? Melody realiză că lacrimile îi șiroiau pe obraji în timp ce auzea asta. Vreau să fiu un om mai bun. Și vreau să împrumut din bunătatea ta. Te iubesc, Melody! Fii partenera mea de viață!

— Știi bine că și eu te iubesc!, izbucni aceasta. Nici eu nu sunt femeia perfectă, Bryght, dar..., își strânse buzele și izbucni: cred că împreună putem fi mai buni... Cred... El o privi atent, cu sufletul la gură. Normal că mă mărit cu tine, prostuțule!

Bryght se lăsă într-un genunchi în pat și îi prinse atent trunchiul în brațe, sărutând-o. Din decolteul cămășii de noapte, inelul ducal ieși. Melody și Bryght îl priviră. Prinzându-l între degetele sale, acesta mărturisi în timp ce se așeza lângă ea, atent să nu o rănească:

— Nu ți l-am luat, deși puteam să o fac, pentru că e al tău. A fost mereu al tău. Te-a așteptat pe tine. Îi sărută ușor pieptul și îl lăsă să se odihnească peste sânii frumoși. E al tău, dragostea mea. Cum și eu sunt al tău.

Ochii femeii se umplură de lacrimi și râse în timp ce se apleca pentru a-l săruta din nou.

*

— Deci Excelena Sa se însoară cu individul – nu, cu femeia! – care l-a împușcat? Care l-a răpit?, întrebă trăsnit Emmet valetul când auzi râsul din dormitor. Dumnezeule mare! Ce ți-e și cu nobilii ăștia! Își dădu ochii peste cap, dar nu se putu opri din zâmbit când trecu pe lângă ușă, pregătindu-se de ceea ce avea să fie o nuntă foarte rapidă.

În hol, Thaddeus privea peisajul cu natura de pe același hol și ofta. Fusese o săptămână îngrozitoare în care crezuse cu adevărat că avea să o piardă pe Melody înainte de a o fi regăsit.

— Totul e bine când se termină cu bine!, declară Wine care își întinsese picioarele, așezat pe scăunel. Întotdeauna mi-au plăcut nunțile. Să înțeleg că fratele nostru va cere o dispensă specială?

— Da, răspunse Colt. Îmi era dor să îl văd zâmbind și să îl aud râzând...

— Ce-i drept, și mie, aprobă încet Wine. Voi vă dați seama că oamenii vor crede că e o conspirație la mijloc? Două familii puternice și mult prea bogate pentru a fi prietene cu cineva se unesc într-o căsătorie succintă. Ce scandal va fi!

Thaddeus se mulțumi să zâmbească. Așa e. Scandalul era inevitabil.

Deci, spre dezamăgirea multora, Harry nu a fost ucis de ducele nostru nemilos. Dar nu asta e important; vă dați seama că povestea se continuă? Că Harry era în cârdășie cu cineva? Și eu îmi dau seama de ce am făcut și cum m-am legat la cap cu acest proiect :)