Ducesa văduvă era o reflexie a lui Bryght Cardinham. Înaltă, încă subțire la cei cincizeci de ani ai săi, lady Rothgar avea ochii cenușii, părul brun și fața ușor pătrățoasă, ceea ce o făcea să fie chiar mai frumoasă decât s-ar crede. Privind-o acum, Bryght realiză că îmbătrânea mai mult decât frumos: părul îi albise considerabil, da, dar nu îi știrbea cu nimic gingășia trăsăturilor. Nu era de mirare că tata și-o dorise alături la bine și la rău. Totuși, frumusețea ei îl orbise și îl făcuse un prost.

— Am să pun să ni se pregătească niște ceai, spuse lady Rothgar în timp ce își conducea fiii în salon.

— Nu este nevoie, îi zise Bryght. Nu este o vizită de curtoazie, milady. Se strâmbă ușor vinovat când zări dezamăgirea de pe chipul mamei sale.

Prin urmare, se așeză când îi fu indicată o sofa roz. Colt rămase în picioare, cu chipul mereu neutru. Să o vadă îi stârnea o senzație neașteptată în piept. O adorase pe femeia aceasta. Când era copil, obișnuia să o prefere în detrimentul ducelui. Își amintea atingerea ei blândă când îi săruta fruntea, surâsul ei când îl hrănea din mâinile sale și parfumul în clipele în care alerga alături de el prin parcuri, deși era însărcinată cu Colt și silueta i se deformase considerabil.

— Înțeleg. Ducesa văduvă aruncă o privire asupra lui Colt și oftă. Am primit scrisoarea, iar lord Shrewsbury m-a vizitat mai devreme. Să înțeleg că vrei să știi de la mine ce s-a întâmplat după ce ai plecat?

— Așa cum am cerut, da, zise scurt Bryght și privi ceasornicul de pe polița șemineului. Pentru că mama lui nu mai zise nimic, decise să înceapă cu o scurtă conversație. Ești bine aici, nu?

Ducesa ridică o sprânceană brună și gura ei înflori într-un zâmbet:

— Nu credeam că te interesează prea tare confortul meu, Bryght, îi zise aceasta. Tăcu în timp ce o servitoare aranjă ceaiul pe masă. Se întinse după o ceașcă și turnă, oferindu-i lui și lui Colt una. Nu vrei niște ceai, Colt?, îl întrebă ușor, iar soldatul, deși călit în luptă, se înmuie, se apropie și se așeză la o distanță respectabilă, apucând cu mâinile lui mari și grosolane ceașca cu ceai. Arăți bine, Colt. Ochii ei se uitară la noul duce și zâmbi. Amândoi arătați bine. Sunteți bărbați în toată firea acum, nu-i așa? Da, mă bucur, continuă ea. Mă bucur că ați crescut frumos.

— Mamă..., își drese Bryght glasul. Apelativul îi atrase atenția ducesei. Nu mai fusese numită „mamă" de prea mult timp, aproape că uitase cum se pronunță acel cuvânt. Este important pentru mine să știu ce s-a întâmplat atunci, după ce am plecat.

— Da, ai dreptate. Ducesa duse ceașca la buze și înghiți conținutul ușor. După ce ai intrat în camera în care eu și contele de Lunden..., glasul i se stinse, închise ușor ochii și oftă. În fine... După, își reluă povestea, Marcus mi-a spus că cel mai bine plecam. A lăsat revolverul pe masă. Era vizibil agitat. Am înțeles că mireasa lui trebuia să sosească în orice moment și...

— Deci știai că de-abia se însurase și aceea era practic noaptea pe care el trebuia să o împartă cu altă femeie, nu? Ochii lui Bryght scânteiară o clipă plini de mânie. Nu știa de ce întrebase asta, dar i se părea foarte important să cunoască și partea ei de adevăr, și povestea ei.

— Nu, zise scurt ducesa. Cum am zis, mă îndreptam spre Bath. Am oprit la acel han, unde l-am regăsit pe Marcus. Marcus era amantul meu de câteva luni, din urma debutului lui lady Melody, fiica ducelui de Shrewsbury, mi se pare. Acolo ne-am întâlnit. Știi și tu cum evoluează relațiile, Bryght.

Colt își drese glasul, iar Rothgar privi încruntat. Deci nu știuse. Cumva, asta mută o parte din greutatea pe care o simțea pe suflet. Poate că nu era într-adevăr atât de vinovată, atât de imorală.

— Marcus Lunden era mai mic decât mine, mamă, zise el scurt. Cum ai putut să faci așa ceva? La naiba, femei, e ca și cum te-ai culca cu Colt!

Chipul ducesei se înroși, Colt își ridică ochii spre el și îl săgetă cu privirea.

— Ai grijă ce spui, Rothgar!, auzi glasul amenințător al fratelui său. Este vinovată de adulter. Este vinovată de relații imorale. Cu toate acestea, este mama ta. Este mama noastră și ducesa văduvă. Bryght își miji ochii nevenindu-i să creadă ce auzea. Colt îi lua apărarea. Carevasăziă, singura persoană care era împotriva ducesei era el.

— Nu vă certați din cauza mea!, interveni ducesa. Nu vreau să văd asta. De aceea mi-am îndurat pedeapsa de a sta departe cu stoicism. Știu de ce mă fac vinovată, Bryght! Și știu că mă învinovățești pentru asta mai mult decât...

— O fac, milady, zise Bryght pe un ton înfuriat, pentru că eu am crezut în iubirea pe care tu i-o purtai tatei sau cel puțin în iubirea pe care o afișai în fața mea. În clipa în care ți-am citit corespondența am realizat însă că acea iubire nu există și că...

— Te-ai îndrăgostit..., îl întrerupse ducesa cu această constatare. Chipul lui Bryght se coloră ușor în roșu. Nu-mi vine să cred! Pe chipul ei începu să înflorească un zâmbet care se lărgi complet. Ești îndrăgostit!

— Situația mea sentimentală nu este...

— ... treaba mea. Știu! Dar tot zâmbi. Mă bucur că în sfârșit ai reușit să treci peste dezamăgirea de a vedea că iubirea mea pentru tatăl tău nu a fost autentică, Bryght! Nu știi cât mă bucur! Cine este? Cum o cheamă? De fapt, nici nu contează cine este! Poate fi o simplă țărăncuță de prin sat. Spune-mi doar că te vei căsători cu ea și nu vei pierde dragostea asta!

Era pregătit să arunce din nou o replică tăioasă cu privire la ce era treaba ei să cunoască, apoi însă citi exaltarea de pe chipul ei, fericirea și dăruirea și nu putu. În minte îi apăru doar chipul lui Melody, cuvintele ei simple și iertătoare, incapacitatea ei de a judeca păcatele celorlalte persoane, păcate care, întoarse pe toate părțile, nu mai erau atât de urâte ca privite dintr-un singur unghi.

— Mă însor cu ea, zise atunci ușor. De aceea am nevoie de ajutorul tău.

Mama lui se încruntă, neînțelegând.

— Explică-mi, te rog, ceru aceasta.

După ce oftă și privi ochii fratelui său, Bryght decise că era cazul să îi explice la ce se referea. Își petrecu următoarele minute povestind fără prea multe detalii povestea lui Melody și circumstanțele întâlnirii lor. Când termină, ducesa privea fereastra încruntată, atingându-și buzele.

— Nu are logică ce spui!, zise brusc femeia. Când am plecat eu, Marcus Lunden era în viață și, îți garantez, nu avea nicio dorință sinucigașă. Își aștepta doar mireasa. După ce ezită, continuă: Ne înțelesesem să rupem relația.

Rothagr se lăsă pe canapea și oftă. Într-adevăr, nu avea sens.

— Ai văzut ceva bizar?, întrebă Colt, ceva mai rațional decât el în acele momente. Un bărbat? O femeie care să se fi strecurat în cameră? Poate... pe Harry Lunden?

— Harry?, ducesa se încruntă. Fratele lui mai mic? Căzu o clipă pe gânduri. Da!, exclamă. Da, a trecut pe lângă mine când eu plecam. Și sunt convinsă că a intrat în acea cameră înainte ca lady Melody să fi intrat. Nu știu ce s-a întâmplat acolo, dar... Lăsă ceașca jos.

— Ce este?, întrebă Bryght, simțind că era mai mult din această poveste.

— Marcus era îngrijorat când ne-am întâlnit accidental în acea seară. Harry nu participase la nunta lui, iar el voia să discute urgent cu acesta. Acum privesc altfel afirmațiile lui cu privire la activitatea lui Harry.

— Activitate?, se încruntă Colt. Ce fel de activitate?

— Mi-a spus evaziv că trebuia să pună capăt nebuniei în care se adâncise Harry înainte de a-l vedea la Newgate spânzurat, pentru că – sunt cuvintele lui – nu exista altă pedeapsă pentru ce făcuse.

Colt îl privi pe Bryght și dădu afirmativ din cap. Amândoi știau că majoritatea infracțiunilor considerate grave, precum violul, crima și furtul, erau pedepsite prin spânzurare. O clipă, ducele se cutremură. Melody rămăsese singură cu un asemenea monstru care mai mult ca sigur își ucisese fratele. Nu puteau ști clar ce se petrecuse în camera din han, dar având această perspectivă, puteau ghici.

— Îmi pare rău că nu pot face mai multe, Bryght..., zise ducesa văduvă. Pot depune însă mărtuire, dacă asta e ce trebuie.

— Mulțumesc, zise Bryght și se ridică. Da, cred că așa va trebui. Ezită: Ești sigură că asta vei face? Oamenii te vor întreba ce căutai în camera aceea atunci. Dacă îți recunoști păcatul, deși văduvele se bucură de o oarecare libertate, reputația ta va fi distrusă.

Pe chipul femeii apăru un zâmbet trist:

— Reputația mea nu valorează mai mult decât sentimentele mele pentru copiii mei, Bryght. Măcar de asta să nu te fi îndoit niciodată. După o clipă, femeia se apropie de el și își lipi mâna tremurândă pe umărul lui. Îmi pare rău, fiule, că te-am dezamăgit. Cealaltă mână fu lipită de chipul lui Colt. Și pe tine, Colt. Vă iubesc mult, băieți! N-am vrut să vă pricinuiesc niciun rău.

— Atunci de ce ai făcut-o?, întrebă cu lacrimi în ochi Bryght. De ce ai făcut-o? De ce l-ai înșelat pe tata când el te iubea...

— Mă iubea, zici, îi aruncă ducesa furioasă. Dragul meu, tatăl tău m-a înșelat încă din prima zi a căsniciei noastre cu însăși camerista mea. De ce aș fi rămas credincioasă într-o relație în care iubeam singură? Se îndepărtă de ei și își plecă capul pentru a nu i se observa lacrimile. M-a dezamăgit. Și dezamăgire după dezamăgire a ucis dragostea din mine. Mâinile îi tremurară când se lipiră din nou de ale lui. Nu vreau să crezi ce e mai rău despre tatăl tău. Cred că în final am fost părinți buni, deși nu am știut să fim soți buni.

Și Rothgar rămase clipind năucit la cele pe care le auzise. Aici era motivul despre care vorbise Melody. Și aici era desfrâul despre care amintise Edwin. Când ducesa dădu să se îndepărteze de ei, o prinse de mână și întrebă gâtuit:

— Familia Clark. Ducesa tresări și îl privi. Numele de Clark și titlul de baron de Olsburg îți spune ceva? Femeia nu trebui să răspundă pentru a-i confirma îndoielile. Și, pentru prima dată în cinci ani, Rothgar simți o ură veninoasă asupra bărbatului care distrusese sufletul frumos al mamei lui, dragostea ei inocentă și pură. De aceea nu a zis nimic în momentul în care s-a născut Summer..., realiză el.

— Nu!, exclamă îndurerată ducesa.

— ... Nu a zis nimic de copilul făcut cu un alt bărbat, ba chiar a acceptat-o, pentru că... pentru că el însuși avea... el... El avea un copil făcut cu o altă femeie!

Nu aștepta o confirmare. Plânsul care izbucni în cameră confirmă pentru el totul. Își închise ochii și, amețit, o prinse în brațele lui pe ducesa văduvă. Iar ea se agăță de bluza lui și plânse. Gâtul lui Colt se mișcă, semn că soldatul își menținea puternic lacrimile. În acel moment, ducele blestemă faptul că nu cercetase în biroul tatălui său un semn al păcatelor sale înainte de a le judeca atât de aspru pe ale mamei lui.

*

Blestemat fie opiul din toată lumea asta și blestemate fie mâinile ei care încurcaseră paharale!

Strânse din dinți când își deschise ochii și simți că îi venea să verse întreaga cină pe care o servise mai devreme. Ca de fiecare dată când lua laudanum, senzația de amețeală nu trecea decât după câteva minute bune, astfel încât nu era cazul. Totuși, dechise ochii, apucă pătura și o dădu la o parte, ridicându-se în capul oaselor. Ploua din nou. Putea auzi ploaia bătând ușor în geam și norii luptându-se vitejește în ceruri. Și cu fiecare tunet, capul îi pulsa, iar stomacul i se strângea.

— N-am să mai pun mâna pe așa ceva niciodată!, își jură.

Se ridică în picioare și se sprijini de perete. Era singură în cameră. Nu simțea nicăieri căldura trupului lui Bryght. Prin urmare, după ce leșinase bărbatul o abandonase aici. Poate că era în sala cea mare sau poate că... Tresări înaintea ideii că el fusese cel care o părăsise pe ea. Începu să se îmbrace ușor, considerând a doua ipoteză posibilă. De ce ar mai fi rămas Rothgar lângă ea în condițiile în care ce se petrecuse între ei fusese o simplă descătușare a pasiunii? Icni îndurerată; pentru ea fusese mai mult de-atât; pentru ea fusese dragoste; pentru ea era dragoste.

Se încruntă, căci amintirile clipelor de dinainte de a fi îmbrățișată de somn îi revneau dureroase în minte. Chiar o părăsise?

Vrei să îmi faci un asemenea copil, Melody?

Tresări. Astea fuseseră cuvintele lui. Îi ceruse acea fetiță cu ochi negri, cu părul roșu, cu pielea albă. Îi ceruse ei asta. În interiorul ei, o emoție se târî nevinovată, dar puternică. Ce însemnase cererea aceea? Ce fusese cu acea întrebare? La ce se referise? Ce voia la ea? Și dacă voia cu adevărat ceva de la ea, de ce nu era acum aici?

Trăgând desaga cu cele câteva monede care îi mai rămăseseră după ea și deschizând ușor ușa din a doua încercare, Melody realiză că trebuia cumva să fugă de aici și să se asigure că nu avea să o găsească. Dacă cererea aceea era ceea ce credea ea că este, atunci Bryght nu era în siguranță alături de ea; trebuia salvat de propria nechibzuință. Și ea avea să îl salveze pentru că îl iubea.

Păși atentă pe scândurile care scârțâiră. Nu putea ieși pe ușa din față. Trebuia să aleagă ușa din spatele hanului, cea după care se uitase de la bun început. Porni cu pași mari spre zona servitorilor, cu privirea încă tremurându-i, când realiză că o ușă de la o cameră se deschise, iar înaintea ei tronă însuși coșmarul.

Rămase înțepenită înaintea lui Harry, contele Lunden, și îl observă cum și el rămâne la fel de încremenit. Se priviră uluiți unul pe celălalt și, când Melody se dezmetici, realiză că mișcările îi erau prea lente pentru a concura cu ale sale. Mâna lui Harry o prinse imediat și o târî în camera din acel han, acoperindu-i gura și nasul pentru a o zăpăci mai mult decât se întâmpla să fie. Prinzându-se de clanță și zbătându-se cu toată puterea, Harry rânji și exclamă:

— Nu credeam că sunt un om așa de norocos încât să îmi pici direct în brațe! O lipi de perete și o lovi puternic de acesta. Durerea care se difuză în corpul ei o făcu să geamă. Măi, măi, măi, dacă nu cumva este chiar lady Melody, iubita mea cumnată. Își coborî gura pe urechea ei și îi șopti: Criminala fratelui meu...

— Nu l-am ucis eu pe Marcus!, îi aruncă aceasta și se chinui să scape din strânsoarea lui Harry. Era un bărbat puternic, iar ea era în momentul acesta o femeie drogată căreia i se făcea din ce ce în mai rău. Trupul îi transpira, respirația i se precipita și camera se mișca odată cu ea. Avea să i se declanșeze o nouă criză, în numele lui Dumnezeu! Strânse din dinți și se strădui să respire pentru a alunga îmbrățișarea disperării. Era mai puternică de-atât. Bryght îi arătase că era mai puternică de-atât.

Țipă! Râzi! Plângi! Dansează! Cântă!

Și era pe cale să îi urmeze îndemnul care o liniștise și în trecut, când îi auzi vocea lui Harry și râsul:

— Știu. Îl privi neîncrezătoare. Ai dreptate, milady, nu tu l-ai ucis pe Marcus. Îi strânse mâinile și o izbi din nou de perete, țintuind-o cu propriul trup de acesta. Eu am făcut-o. Eu l-am ucis pe nenorocitul de frate al meu! Ochii ei se măriră șocați. Voia să mă dea pe mâna autorităților, îți vine să crezi?

— Pentru ce?, întrebă.

Dinții lui străluciră când zâmbi, șoptindu-i subtil:

— Răpire. Pielea femeii se furnică, îngrozită. Viol. Transpiră, cuprinsă de spaimă. Și crimă. Îți vine să crezi? Acum, spre apărarea mea, fata nu a vrut să vină de bunăvoie cu noi, a considerat că ce vrem să îi facem nu este normal și era pregătită să se ducă la poliție. Nu o puteam lăsa să scape, nu-i așa? Nici pe ea și nici pe prietenele ei.

Melody tresări, își eliberă mâna și îl plesni cu putere. Capul lui se lăsă într-o parte, iar când se ridică amenințător spre ea observă că îi curge cu firicel de sânge din buză. Ea făcuse asta? Clipi uluită să constate că senzația de leșin dispăruse. Poate că Bryght uitase să o îndemne să lovească. Așa i-ar fi trecut mai ușor ciudățenia cu care se confrunta.

— Nenorocito!, zise el și dădu să izbească cu pumnul în fața ei. Melody însă se feri, scăpă din strânsoarea lui se privi dezorientată până găsi ușa. Nu apucă să ajungă la ea, pentru că o prinse de mână și o trase spre el, izbind-o din nou de perete. Aveam de gând să te duc la ei atunci, știi? Asta pentru că refuzaseși să-mi fi soție. Ne-am fi distrat de minune, oftă teatral. Încă ne putem distra. Groaza o cuprinse.

— Care ei?

— Să zicem că sutem niște domni cu un apetit vulgar care au decis să înființeze o societate. Și nu, nu este despre ceai, despre vreme sau despre tutun. De fapt, mă gândesc să îți fac o mică prezentare. Dacă reziști lucrurilor pe care ți le-am pregătit, poți fi și jucăria lor. Apăsă ușor pe gâtul ei. Oricum nimănui nu îi pasă de tine.

Melody îi prinse haina în mână și îl împinse mai tare decât crezuse că era capabilă:

— Oh, aici te înșeli!, îi zise cu ochii sclipindu-i.

Harry zâmbi drăcește, își duse mâna la talie și scoase ușor un revolver, îndreptându-l atent spre pieptul ei.

— Chiar așa?

Femeia se cutremură și se rugă în sinea ei să fi avut dreptate.

*

— E al doilea trabuc pe care îl fumezi, Cardinham, oftă Thaddeus în timp ce își mișca picioarele agitat. Ce Dumnezeu găsești bun la el?

— Să înțeleg că nu fumezi?, își ridică Wine sprâncenele într-o confruntare mută.

— Nu, recunoscu Shrewsbury. Nu mi-a plăcut niciodată. Se întinse spre paharul cu coniac și îl gustă. În schimb, recunosc alcoolul de calitate fără a fi însă considerat un bețiv. Wine își aplecă atent capul în semn de recunoaștere și continuă să își lipsească buzele de trabuc și să tragă din acesta cu sete. Ce le ia atât?

Wine ridică din umeri și privi în cameră. La două dimineața, petrecerea într-un han era în toi. Văzu o chelneriță cu nurii mult ieșiți în afară și îi zâmbi, făcându-i cu ochiul.

— N-am idee. Îl văzu fâstâncindu-se în scaun. Cum e?

— Cine?

— Mama...

— Ah! Thaddeus oftă. Nu știa ce aveau frații Cardinham cu ducesa văduvă, dar cu siguranță că asta le afecta mult familia. Frumoasă. Aproape că mă mir că o femeie atât de frumoasă a făcut copii așa urâți ca voi, se strâmbă ducele.

Wine zâmbi.

— Ceva îmi spune că nu ai întâlnit-o pe Summer.

— În treacăt, da.

— Atunci, cred că nu-ți plac femeile. Thaddeus se încruntă. Nu e cazul să te rușinezi, continuă Wine. Uneori îmi doresc și eu să nu fiu atras de ele, de femei. Bărbații sunt mult mai simpli, nu crezi?

Ducele oftă. Da. Credea asta.

— Mă retrag puțin. Ai grijă să nu iei vreo boală rușinoasă cât timp nu sunt eu cu tine.

Wine zâmbi și apoi izbucni în râs. Thaddeus ridică din umeri și se clinti din sală, ducându-se spre dormitoarele de sus. Tânjea să își vadă din nou sora. Știa că ducele închiriase o cameră pentru ea aici și, deși se temea de modul în care avea să o găsească, nu putea să mai aștepte mult. Voia să o vadă, să o strângă în brațele lui și să o întrebe dacă era bine. Voia să o știe din nou alături de el pe sora mai mică pe care eșuase să o protejeze.

Se apropie ușor de camera indicată mai devreme de Colt și oftă. Avea ea să îl ierte că o abandonase? Avea să îl ierte că nu căutase mai mult? Avea să...?

Tresări în clipa în care auzi icnete dintr-o cameră învecinată. Fără să stea prea mult pe gânduri, se îndreptă spre acea cameră, își lipi urechea de ușă și fu sigur că nu era vorba despre confruntarea pasională a doi iubiți, ci mai degrabă despre violență domestică. Nu putea rămâne nepăsător la așa ceva. Împingând ușa cu putere, furios că un bărbat putea ridica mâna la o femeie și o putea răni deliberat, Thaddeus încremeni înaintea scenei: Melody, sora lui, îl lovi pe contele de Lunden peste față cu putere, în timp ce revolverul se descărcă zgomotos în direcția ei.

— Nu!, urlă înnebunit și se repezi spre ea pentru a o feri din calea glonțului.

3453 de cuvinte