El o dezbrăcase și o îmbracase cu nenorocita de cămașă de noapte. El atinsese toți acei metri de piele și aranjase părul frumos pe pernă. După ce o văzuse dezbrăcată, ducele se așteptase ca trupul ei să nu mai aibă un asemenea impact în ce îl privea, dar se înșelase. Se străduise din răsputeri să nu o atingă mai mult decât era necesar. Și nu fusese acel gen de ticălos pentru că știa că Melody avea încredere în el. În adâncul lui nu voia să zdruncine acea încredere.

Luă o gură de aer și porni pe străzile din Derby.

Cu toate acestea, nu îi spusese lui Melody că în timpul petrecut în biroul șefului de post din Derby realizase că la o aruncătură de băț de el se afla Colt Cardinham și ducele de Shrewsbury. Cu siguranță fratele lui îl simțise, pentru că se foise agitat, interogând în continuare oamenii care patrulau pe străzi. Și atunci își zisese că era cazul să joace acest joc așa cum voia el și cum era sigur și pentru ea. În plus, avea nevoie de un mijlocitor.

Melody era urmărită de o brută – bruta cumnatului ei –, iar el voia să o știe în siguranță. Voia, de asemenea, să afle și de ce Harry era atât de înverșunat împotriva acestei femei, când era clar că avusese ocazia de a o preda autorităților, dar preferase să o ascundă. Era ceva putred la mijloc, iar el voia să știe exact ce era înainte de a găsi modalitatea perfectă de a-i reabilita numele lui Melody. Și Dumnezeu îi era martor că avea să o facă!

Înghiți în sec, amintindu-și cuvintele ei din pădure. Niciodată nu sclipise îndoiala în sufletul său de când o exilase pe ducesa văduvă. Acum însă, după patru ore în care o privise, se întreba dacă nu cumva exagerase. Și asta îl măcina profund.

Intră în taverna pe care o consemnase scurt pe un bilețel, alături de inițiala lui. Fusese în Derby de multe ori, de dragul curselor, al femeilor și al cailor. La acel moment, crezuse că acestea erau cele trei elemente care îi umpleau viața cu bucurie. Acum însă niște cârlionți roșcați, buze sângerii și o privire ageră îi spuneau că nu trăise așa cum trebuia niciodată.

Se apropie de masa la care era așezat un bărbat care semăna foarte bine cu Melody. Era Thaddeus Talbot, duce de Shrewsbury. Prima și ultima lor întâlnire fusese aceea când Thaddeus aproape că îl implorase să o lase pe Ophelia, să o elibereze de jugul logodnei, pentru ca el să o poată curta. Înghiți în sec, realizând că îi făcuse o favoarea acestui bărbat când nu acceptase așa ceva. Ophelia l-ar fi respins, iar sufletul lui tânăr și zvăpăiat ar fi suferit. Dacă Thaddeus semăna atât de bine cu Melody, asta însemna că l-ar fi dărâmat cu totul. Clipi mai bine când realiză că părul obraznic era o trăsătură de familie. O buclă stătea dreaptă înaintea capului său, în timp ce restul părului era bine tuns. Nu se pudra, ceea ce îl făcea să își dea seama că Thaddeus era cu adevărat rebelul de acum ceva timp. Și era întuparea masculină a lui Melody. Își strânse pumnii, conștient că se gândea la ea prea mult.

Pe celălalt scaun, fratele lui, Colt, își ridică privirea stălucitoare. Un mușchi zvâcni pe bărbia lui, se ridică, întinse pumnul și își îmbrățișă fratele sub privirile subalternului său, așezat la o altă masă. Venise pregătit.

— Rothgar!, șopti Colt în urechea lui.

— Colt!, îl salută ducele. Zâmbi. Colt era bine ras, ca întotdeauna, pe când el își lăsase barba să crească în această aventură. Totuși, frații semănau foarte mult. Mi-am zis eu că vei veni, fie doar și din curiozitate.

— Nu puteam să nu sper că în sfârșit te-am găsit, Bryght, zise în sfârșit Colt și luă loc. Apoi, cu un oftat, continuă: Acesta este Thaddeus Talbot, duce de Shrewsbury și, dacă nu mă înșel, fratele femeii care te-a răpit.

— Noi doi ne cunoaștem, zise ducele. Chiar foarte bine. Se așeză, pregătit să fie asaltat de întrebări. Scrută între timp camera în căutarea valetului său Emmet. Îl observă îndreptându-se spre el chiar acum, cu o expresie de evidentă ușurare. L-ai adus și pe Emmet! Zâmbi pe sub mustață când valetul se apropie de el și, cu lacrimi în ochi, își lăsă capul în jos.

— Excelența Voastră! M-am rugat să fiți viu, să fi supraviețuit împușcăturii, să... Glasul i se pierdu. Am bastonul dumneavoastră. L-am păstrat cu sfințenie și...

— Și va trebui să mai aștepte, oftă ducele. Emmet, nu cred că ți-am arătat vreodată cât de recunoscător sunt pentru că tu îmi ești servitor. Îmi ești prieten, Emmet. Ai făcut bine când te-ai dus la lord Colt.

— Onoarea este a mea, Excelenă!

Apoi, înțelegând că momentan nu era nevoie de el, valetul se îndepărtă, rămânând totuși la o masă. Și, imediat ce o făcu, temperamentul lui Thaddeus nu mai putu fi controlat. Așezându-și mâna pe masă, strângând din dinți, Thaddeus întrebă:

— Unde e sora mea, Rothgar?

— În siguranță, oftă ducele. Melody este mai mult decât în siguranță. Este bine îngrijită. Am avut un accident pe drum. Niște hoți ne-au ieșit în cale, spunându-și familia Stone, familie de circari în căutarea Londrei. Ne-au păcălit frumos și ne-au deposedat de tot, mai puțin de un cal. Colt dădu înțelegător din cap. Melody și Edwin, fiul cel mic al unui baron, au fost drogați. I-am lăsat pe amândoi în siguranță, am raportat crima și acum sunt aici, înaintea voastră.

— Văd că ați fost ocupați, zâmbi Colt. Apoi își întinse picioarele. Mă voi ocupa personal de această familie Stone, frate. Acum, dacă nu te superi, poți să ne lămurești în privința acestui aspect: cine pe cine a răpit?

Probabil că întrebările pe care Colt le pusese îl derutaseră. Nu se îndoia că așa era.

— Este o poveste foarte lungă, zâmbi el în cele din urmă, ceea ce aprinse un licăr în ochii fratelui său care nu îl mai văzuse atât de vesel și de viu de mai bine de cinci ani. Ea m-a răpit pe mine și da, am fost împușcat. A fost o rană superficială. Cu toate astea, Shrewsbury, m-am simit obligat să am grijă de lady Melody când aceasta s-a dovedit mai mult decât incapabilă să fie o infractoare. Lucrurile puteau deveni foarte urâte pentru ea, mai ales că sora ta umblă în straie bărbătești. Brusc, veselia dispăru de pe chipul ducelui. Așa ai tu grijă de ea, Shrewsbury?

Ducele înghiți în sec, vizibil palid. Își închise ochii, dezamăgit de sine.

— A fugit din grija cumnatului său, oftă acesta. Cel puțin așa mi-a zis Harry. Totuși, nenorocitul ăla spune clar că ea l-ar fi ucis pe Marcus, dar nu este deloc așa. Am înăbușit zvonurile înainte ca acestea să atragă privirile asupra sa prea mult timp. La naiba!, oftă și îl privi pe duce. O caut de când am pus piciorul aici. Mi-am făcut nenumărate griji pentru ea, Rothgar.

— Se pare că ești la fel de înzestrat la a găsi oameni cum e ea la a-i răpi, spuse ducele sec. Discuția noastră nu s-a încheiat, Shrewsbury, continuă el.

— Sigur că nu!, sclipiră acum ochii lui Thaddeus. Dacă ai pus mâna pe un fir de păr din capul ei, Rothgar, jur că...

— De fapt am pus mâna pe mai multe fire de păr de-ale ei, dar niciunul din capul ei, zâmbi Rothgar. Colt făcu ochii mari și izbucni în râs, în timp ce Shrewsbury rămânea fără culoare în obraji. Când aceasta reveni, Colt fu nevoit să se interpună între cei doi bărbați.

— Domnilor, nu e timpul să ne luăm la bătaie!, le aminti el. Văd că amândoi țineți – îl privi pe Bryght pe sub ochi, plin de înțeles – la binele aceleiași femei. Prin urmare, haideți să vedem cum putem să facem totul în favoarea ei.

Thaddeus își mușcă buzele și reveni la locul său. Bryght decise să nu îl mai împungă. Pentru Melody era aici.

— Acest Harry Lunden nu îmi inspiră deloc încredere. Are un spion pe urmele ei, unul care e posibil să fie prin apropiere. Vreau să știu ce are de împărțit cu ea.

— Și eu vreau să știu același lucru, zise Thaddeus. Harry și Marcus nici nu au fost așa de apropiați, la naiba! Nu avea niciun drept să o ia pe Melody sub aripa lui după moartea lui Marcus. Melody este sub tutela mea!

— Nu avea niciun drept, într-adevăr, zise ducele, dar nu pentru că îi este cumnat. Nu. Căsătoria dintre ea și Marcus este o mare farsă. Nu există. Colt se încruntă. S-au rostit jurăminte, da, dar soții nu au împărțit niciodată patul. Ochii lui Thaddeus se măriră șocați. Sora ta este fecioară, Shrewsbury.

— Mai este fecioară?, întrebă amuzat Colt.

Ducele dădu afirmativ din cap, deși privirea lui o prinse pe a fratelui său și îl irită.

— Harry Lunden știa asta. Totuși, nu a cerut o anulare a căsătoriei. De ce?, se încruntă Rothgar. Care este adevărata poveste, asta vreau să știu... Apoi, după o pauză, continuă. Și este cineva care cred eu că ne-ar putea lămuri, cineva care a fost acolo când s-a întâmplat totul. Privi spre Colt. Vreau să ajungi în Nottingham și să atragi și matahala contelui după tine, pentru că o vreau pe Melody relaxată. Vreau să îmi spună chiar ea povestea. Apoi, ducându-și mâna la vestă, scoase o scrisoare. Apoi, vei da scrisoare femeii care îți deschide ușa de la adresa însemnată aici. Ea va completa povestea.

Privirea lui Colt căzu pe adresă, o recunoscu și se încruntă.

— Ce te face să crezi că va fi dornică să îți facă pe plac?

— Spune-i că viitorul relației noastre depinde de asta. Oftă. Fii blând, Colt!, îl îndemnă. Va înțelege. Și va spune adevărul dacă vrea să mai audă vreodată de mine.

Colt oftă și acceptă, punând scrisoarea în buzunar. Apoi, privi halba și zâmbi. Thaddeus era tăcut, reflectând la cele zise. În final, Shrewsbury fu cel care întrebă:

— Deci vrei să ne prefacem că nu știm încă unde ești?

— Da, afirmă ducele. Este deja clar pentru toată lumea că nu mă mai însor cu lady Ophelia. Singura mea grijă, Thaddeus, e să reabilitez numele lui Melody. Am ajuns să țin la această fată. Privirle bărbaților se ridicară mirate. De altfel, sper că acum înțelegi că Ophelia nu ți-ar fi fost potrivită. Iubește pe altul.

— Nu mă îndoiesc de asta, Rothgar, zise Thaddeus, dar pe mine m-a șocat la tine lipsa oricărei compasiuni, nu refuzul de a o elibera pe Ophelia de prezența ta. Ești de-a dreptul nemilos, Rothgar! Ducele zâmbi înaintea acestui epitet. Deși acum nu mă pot întreba dacă nu cumva te-am judecat greșit. Nu mai pari deloc fără inimă.

Colt oftă și își privi fratele. Nu. Părea un om de-a dreptul schimbat. Era schimbat. Își drese apoi glasul, conștient de faptul că Bryght nu avea să răspundă.

— Deci tu spui că Harry Lunden este adevăratul nenorocit aici, nu? Rothgar aprobă tăcut. Atunci, avem o mare problemă, zise Colt. Harry Lunden este chiar el pe urmele lui Melody. Un prieten care a murit ieri, un magistrat, mi-a scris că v-a văzut pe voi doi. Așa am știut exact unde să mă îndrept, când am primit scrisoarea de la el. Mă aștepta la miezul nopții, dar nu am putut ajunge. E mai greu cu caii și cu oamenii mei. Cu toate astea, alți indivizi mi-au spus că cineva a intrat în biroul lui la miezul nopții. Ducele înghiți în sec, știind exact ce avea să spună. Prin urmare, cineva l-a alertat pe conte și l-a făcut să-și aducă bruta acolo. Mi s-a spus că la puțin peste douăsprezece ați părăsit hanul, reperând probabil acest individ care punea întrebări despre ea. Am dreptate?

Ducele se albi. Undeva exista un trădător, iar el știa exact la cine să îndrepte degetul, deși, dacă o făcea, povestea devenea de-a dreptul irațională.

*

— Vă mulțumim mult pentru ospitalitate, doamnă Scott!, se adresă ea femeii micuțe care în acea seară, la cină, așeză pe masă cele mai bune feluri de mâncare pe care cineva singur le putea găti.

Doamna Scott era o femeie scundă, cu un aspect rubensian, soția șefului de post care cina chiar acum cu ei. Soțul ei, în schimb, era înalt și zvelt, deși mai în vârstă decât Rothgar. Melody aruncă o privire spre duce. Acesta se întorsese cu puțin timp înainte și, deși îi arunca un zâmbet, părea oarecum îngrijorat. Lui Edwin îi arunca privi de foc, în timp ce bărbatul trecea cu greu prin mahmureala drogului. Le fusese turnat prea mult în pahar.

— Fac și eu ce pot, draga mea, zise doamna Scott. Vreau să fiu de ajutor. Amândoi vrem, și își privi soțul cu dragoste. Am înțeles că vi s-a luat tot. Este foarte greu acum, mai ales pe străzile din Derby.

— Ne-au păcălit și cu asta!, pufni Edwin și gustă fără poftă din supă. Au spus că suntem altundeva. Luă o gură de aer și privi vinul fără interes. Nu pot să cred cât de ușor am fost duși de nas.

— Uneori cei care par că vor să te ajute sunt cei care vor de fapt să îți dea una în cap când te aștepți cel mai puțin, comentă Bryght în timp ce termina de sorbit vinul. Se atinsese prea puțin de mâncare, iar comentariul lui o făcea să se încrunte.

— Doar nu poți crede că bietul Edwin cunoștea intențiile familiei Stone, sări ea în apărarea lui Edwin. A fost la fel de păcălit ca noi.

— Draga mea, cred că ai prea multă încredere în servitorii noștri, îi aruncă acesta peste farfurie. Să nu și-o ia în cap, ce zici?

Melody oftă. Crezuse că aversiunea aceasta dintre Rothgar și Edwin se domolise cumva, dar avea toate motivele să creadă că se înșelase. Se mulțumi ridicând din umeri și își așeză degetele pe o bucată de pâine caldă. Nu știa sigur ce avea Rothgar, dar avea să afle mai târziu, în această seară. Dacă erau probleme, trebuia să știe înainte ca acestea să devină colosale.

— Domnule, interveni domnul Scott, cred că este înțelept să lăsăm doamnele să se comporte cum simt cu servitorii, nu credeți? Sunt mai miloase, au sufletul mai mare. Servitorul vostru – Edwin înghiți cu dificultate pâinea – pare cocoloșit chiar. Pare servitorul unui duce, zău!

Bryght zâmbi ușor la această remarcă și ridică nevinovat din umeri. Să îl urmărească mâncând i se părea lui Melody nebunie curată. Până acum luaseră mese frugalnice pe unde apucau. Acum erau la o masă, îmbăiați, pentru prima dată fără să se grăbească să pornească la drum, iar Rothgar arăta cu adevărat relaxat, ca și cum nu mai purta povara protecției ei de unul singur. Era amuzant cum ajunsese să o salveze din tot felul de situații în ultimul timp.

Zâmbi, conștientă că o privea. Doamna Scott îi oferise o rochie din cele pe care o verișoară îndepărtată le uitase aici într-o vizită. De un crem pal, rochia părea că făcea parte din pielea ei. Corsetul îi ținea sânii strânși, în timp ce decolteul era extrem de îndrăzneț. Era însă o rochie foarte frumoasă, inelul lui căzând frumos între sâni, oprindu-se la baza corsetului. Părul îi fusese prins cu niște cleme, dar nu de tot, ci lejer. Era prea bogat și sălbatic pentru altceva. Pentru prima dată în foarte mult timp, Melody era conștientă de faptul că era frumoasă. Pentru clipe efemere, viața ei era chiar frumoasă. Era doamna Cardinham, nu lady Melody, contesa ucigașă sau un băiat fără nume.

Lui Bryght, călătoria nu îi știrbise din frumusețe. Trăsăturile lui dure se potriveau perfect sintagmei de lord. Când acesta mușcă din pâine și apoi înghiți și mai mult vin, realiză că o atrăgea mai mult decât își dăduse seama vreodată. Crezuse că niciun bărbat nu avea să îi mai surâdă inimii ei. Crezuse că se va teme pentru vecie...

— Că veni vorba despre duci, zise doamna Scott. Se zvonește că lordul Rothgar a fost abandonat de lady Ophelia și că de atunci umblă brambura prin ținut cu inima sângerând.

Edwin se înecă, ducele însuși pufni, iar Melody clipi uimită. Asat se zvonea? Doamne, câte neadevăruri putea spune oamenii! Pufni, își dădu ochii peste cap și continuă să asculte tăcută.

— Ducele fără inimă?, întrebă domnul Scott. Nemilosul?, zâmbi, apoi izbucni: Bine i-a făcut! E un nătăru dacă are impresia că merită o fată așa dulce cum e lady Ophelia! I-ar distruge viața oricărei femei, de fapt.

— De ce credeți asta?, întrebă Melody. Cumva o deranja să audă că Rothgar era considerat astfel, pe nedrept, de către acești oameni. Soții Scott păreau acum nu la fel de drăguți ca înainte. Am auzit că ducele este..., înghiți în sec, conștinetă de faptul că, ciugulind, ducele o privea uimit și amuzat, un bărbat frumos.

— Și credeți că frumusețea încălzește orice femeie?, întrebă blând doamna Scott. Femeile vor iubire, draga mea. Îmi vine greu să cred că domnul Cardinham nu îți oferă iubirea pe care o meriți. Pare îndrăgostit lulea!

— Domnul Cardinham nu este..., începu ea să spună, moment în care Bryght interveni:

— ... un romantic de fel!, termină acesta de spus. Cu toate acestea, sunt de acord cu dumneavoastră, doamnă Scott. Femeile vor iubire, ceva ce ducele de Rothgar nu poate oferi, nu? La urma urmei, el nici măcar nu știe cum arată iubirea sau cum se simte. Se întinse după și mai multă mâncare și vin. A crezut că iubirea arată exact ca cea dintre părinții ei, și când și-a dat seama că s-a înșelat... Cred că nu ar ști să o recunoască.

Melody înghiți în sec din cauza celor spuse de el. Da. Asta crezuse el, iar acum inima îi era frântă. Făcându-și curaj, înaintea privirilor și a comentariilor, Melody spuse rapid:

— Cred că ducele nu ar trebui să mai caute iubirea. Rothgar își ridică o sprânceană, neînțelegând. Cred că doar ar trebui să simtă. Își va da seama cum să o recunoască.

— Înțeleg ce spuneți, zise doamna Scott. Dumneavoastră ați recunoscut-o? Ați simțint-o?, întreba femeia cu un zâmbet împlinit pe chip.

Luând paharul cu vin, Melody aprobă ușor din cap. Apoi se scuză, conștientă de privirile pe care i le arunau ceilalți, inclusiv Bryght. Nu putea să recunoască mai mult de atât. Ar fi fost prostuță. Era deja prostuță.

Auzi pași apropiindu-se de cameră, își întoarse privirea și îl zări pe Edwin stând în prag. Avea fața palidă, buzele inexpresive și arăta complet devastat.

— Când ai început să îl iubești, Melody?, o întrebă ușor, astfel încât numai ea putu auzi asta întrebarea.

— De la început, recunoscu, cu lacrimile strângându-i nemiloase gâtul. Încă de când m-a sărutat în acea grădină. Și Dumnezeu să mă apere dacă nu îl iubesc și acum!

Izbucni în lacrimi fără să își dea seama că posibil așa ceva, să plângă din dragoste. În urma ei, Edwin oftă, închise ușa dormitorului și se îndreptă spre propria cameră. Asta însemna că totul se schimba. Nu fusese pregătit de aceste schimbări.

Avem un trădător?

3142 de cuvinte