Să moară? Ducele se încruntă la femeia care se ridică prea brusc și care o zbughi în desiș. Melody să moară? O durere fără seamăn i se instală în piept în timp ce se scuză, alergân după ea. Zona rămânea una periculoasă, deși erau în apropierea unui oraș atât de mare. Nu putea risca siguranța ei. Inima aproape îi stătu când simți râsul bărbatului atât de aproape de el de parcă se afla lângă urechea lui. Se înfioră și continuă să se țină după ea, strigându-i numele, până ce izbuti să îi prindă încheietura și să o oprească.

— Melody! Fata rămase întoarsă cu spatele, ușor înconvoiată. Înghițind în sec, el se apropie. Era timpul să afle mai multe despre această fată, fie că ea voia să îi spună, fie că nu. De ce fugi? După ce îi ridică fața spre el, citind groaza în ochii ei întunecați, întrebă: De cine fugi?

Ochii ei se măriră, de șoc, de rușine, de furie, și îl împinse. Încercă să-l împingă, cel puțin. Ducele era atât de aproape de ea și o ținea atât de strâns, încât nu ar fi permis să se îndepărteze un centimetru.

— Lasă-mă!, strigă femeia. Doar lasă-mă!, urlă de-a binele la el.

În această forțare a ei, ducele recunoscu semnele crizei sale. Pupilele îi erau dilatate, buzele depărtate, fața palidă, trupul acoperit de sudoare și tremura din cauza frisoanelor. La naiba cu tot! O trase de mâini, făcând-o atentă, și îi șopti pe cel mai autoritar ton al său:

— Să nu îndrăznești să faci un atac aici și acum, Melody!, îi șopti în ureche.

— Nu pot respira..., acuză ea și se prinse de cămașa lui. Nu pot... Nu pot vorbi!

O prinse de umeri și o privi în ochi în timp ce vedea tremurul morții pe chipul său. Avea impresia că buzele îi erau mai albastre ca înainte, ceea ce trimise un junghi dureros în stomacul său. Brusc, găsi că această interiorizare a emoțiilor ei putea fi de vină. Poate că avea nevoie de o exteriorizare pentru a face totul să revină la normal:

— Țipă!, o îndemnă.

— Poftim?, făcu aceasta ochii mari la el.

— Țipă! Râzi! Plângi! Dansează! Cântă!, o îndemnă, scuturându-i ușor trupul. Nu îmi pasă ce faci, dar respiră naiba cum trebuie! Melody, nu e nimic în neregulă cu tine. Corpul tău te sufocă, te paralizează din cauza unei temeri pe care eu nu o înțeleg până acum. Apoi o prinse în brațele sale. Dar îți jur că o vei depăși. Nu voi lăsa să ți se întâmple nimic. Nu voi lăsa să te atingă nimeni. Ești cu mine acum. Ești a mea!, zise el.

În timp ce îi asculta cuvintele, Melody simți că fiorul care o cuprinsese începe să îi slăbească pieptul. Își simți inima zbătându-se în piept și simți cum mâinile încep să i se încălzească. Începea să simtă mirosul lui – mosc, poate niște lavandă de la baia pe care o făcuse, un miros suportabil de cal – și realiză că își revenea. Ceva în ea revenea la momentul acesta, la îmbrățișarea lui caldă și la cuvintele de siguranță. Își dădu seama că era prinsă în brațele lui și așezată peste el, în poala sa, în timp ce mâna lui mare îi mângâia ușor părul. Probabil că societatea ar fi râs dacă ar fi știut că nemilosul duce de Rothgar stătea cu o criminală într-o poieniță și îi alunga temerile. Zâmbi.

— Nu toate femeile sunt mama ta, îi șopti, amintindu-și vorbele bătrânului. Nu toate femeile sunt infidele, mincinoase sau mai știu eu ce epitet îți trece prin minte.

Rothgar zâmbi înaintea cuvintelor ei. Asta însemna că își revenise. Își închise ochii, simțind furia și durerea la adresa femeii care îi era mamă și care îl dezamăgise atât de puternic.

— Știu, Melody, deși cu câteva zile înainte mă îndoiam de asta. A pretins că s-a căsătorit cu el din iubire. A jurat că îl iubește și i-a jurat fidelitate. Știu că tata a iubit-o mai mult decât pe sine, deși era mai în vârstă decât ea. O diviniza. Prin urmare, el i-a fost mereu fidel. Știu că la moartea lui i-a jurat că nu se va căsători cu nimeni din iubire pentru el, că locul lui în inima ei era de neatins. Acum mă gândesc că a spus asta doar pentru că eram noi toți acolo. Înghii în sec, conștient de frustrarea pe care o adunase în tot acest timp. Când îi priveam, Melody, îmi doream să am o relație ca a lor. Îmi doream iubirea lor și îmi juram că aveam să o fac pe Ophelia cea mai fericită femeie din lume, că voi încerca să o iubesc, deși nu ne cunoscusem încă. Lucrurile însă nu au rămas așa, iar eu am aflat curând că nu îmi doream deloc o soție ca mama.

— Cum ai aflat?, întrebă Melody cu mâna odihnită pe pieptul lui. Vocea îi vibra în piept și îi mângâia ușor urechea.

— Din corespondența ei. Nu i-am umblat prin lucruri cu acest scop, bineînețeles. Căutam inelul ducal în micul ei birou pe care tata i-l amenajase când am realizat că găsesc ceva mai intim decât niște invitații la bal sau conversații cu rudele. Erau scrisori de la diverși amanți.

Melody își închise ochii. Știa cum se simțea dezamăgirea, dar credea că în cazul lui era extrem de mare după atâția ani în care trăise dorindu-și o femeie ca mama lui.

— Câți?

— Conți, duci, baroni..., oftă el. Marcus era cel mai recent. Din scrisorile ei știam unde va fi în ziua aceea. Pur și simplu am urmărit-o, am intrat peste ei și am simțit că îmi vine să vomit. Toată fantezia pe care o trăiam înainte, toată speranța în fericire, bunătate, iubire chiar s-a spulberat când am auzit-o râzând cu amantul ei. Nu-ți voi spune ce am văzut, deși îți poți imagina. O clipă se gândi dacă să împărtășească cu ea următoarea parte, dar acceptă că deja îi spusese prea mult și că, într-un fel, sufletul îi era atras prea tare de ea: Am vrut să o omor și să îl omor. Dar nu am putut. Melody nu schiță niciun gest că ar fi dezgustată de cele pe care el i le spunea. Nu am putut să o ucid amintindu-mi de grija tatei față de ea, de iubirea lui față de ea. Așa că i-am dat revolverul lui Marcus și l-am lăsat să se sinucidă.

— Păi și ea?, întrebă ea încruntată. Când am ajuns eu, ducesa văduvă nu era în camera contelui de Lunden.

— S-o fi speriat și o fi fugit. Nu știu, oftă el. Cert e că i-am asigurat o căsuță în aceste zone ale Angliei. Îi asigur un venit, așa cum i-am promis tatei. Totuși, nu o las să se apropie de mine și de frații mei. I-am spus clar că dacă o face, îi tai alocația.

— Ai exilat-o, deci, își dădu Melody seama. Ducele aprobă tăcut. Chiar ești un om crud, Bryght Cardinham, zise aceasta și îl simți cum devine rigid. În inima ta, aperi principiile cu care ai fost crescut cu strășnicie. Le aperi cu atâta strășnicie, încât nu ții cont de nimic în clipa în care aplici pedeapsa.

— Dura lex, sed lex (1), zise acesta și zâmbi strâmb.

Melody se ridică de la pieptul său și îl privi. Acum își dădu seama că plânsese. Pe obraji avea dârele unor lacrimi. Ducele nu știa dacă acestea îi erau adresate sau starea ei o făcuse să izbucnească în lacrimi. Se întinse și atinse obrazul, dorindu-și din tot sufletul să nu fie respins. Și nu fu, deși în privirea femeii se putea găsi o urmă de durere la adresa persoanei care el alesese să fie.

— Asta este ce crezi tu cu adevărat, Bryght?, îl întrebă și își frecă chipul de degetele lui. Ăsta este crezul tău? El nu răspunse, simțindu-se cumva prost. Nu avea însă de ce. Mama lui greșise de sute de ori, mințise, înșelase, totul sub ochii copiilor ei și al soțului preaiubit. Își merita pedeapsa. Motivele nu contează deloc? Circumstanțele?

— Dacă nu te-aș cunoaște, Melody, aș spune că empatizezi cu mama. Un fior de teamă îl străbătu. Ai făcut ceva asemănător, draga mea? De aceea te-ai autoexilat?

Femeia își închise ochii, iar o lacrimă îi pătă mâna, îl arse. Refuza să creadă că ea era capabilă de așa ceva.

— Deși soțul meu m-a înșelat pe mine, eu nu l-am înșelat niciodată pe el, vorbi ea într-un târziu. Nu pot spune că ducesa văduvă nu a greșit. Îmi pare rău că a făcut-o, că a înșelat atenția tatălui tău și iubirea lui...

— A înșelat încrederea mea!, izbucni bărbatul. Pe a mea, Melody! La naiba, mi-am dorit o soție ca ea! Ca ea! Dacă femeia mea ar face așa ceva...

Melody își așeză mâna peste pumnul lui încleștat și îl privi cu adevărat puternică:

— Ce făcea mama ta era problema răposatului duce, nu a ta. Ție nu ți-a înșelat nimic, Rothgar. Își duse apoi mâna la ochi, apoi la cap. Simțea brusc o moleșeală. Ești doar rezultatul relației lor, Bryght. Atât.

Nevenindu-i să creadă ce auzea din gura ei, bărbatul se ridică brusc. Nu putea să îi ia partea femeii ăleia!

— Nu suntem cu toții rezultatul relației lor!, izbucni el. Melody se încruntă. Eu da. Colt da. La fel și Wine. Dar sora mea... Sora mea este copilul ei cu un altul. Sora mea nu este fiica tatălui meu!, izbucni el, conștient că acum îi împărtășise cu adevărat totul. După toate astea, spuse și se îndepărtă de ea, poți în continuare să îi găsești clemență? Dumnezeule mare, Melody! Voi? A făcut un copil cu alt bărbat, iar tata... Înghiți în sec, pentru că nu știa nici măcar dacă ducele fusese conștient de asta. Nu căutase niciodată în documentele lui.

Se încruntă, pentru că în spatele lui se lăsase o liniște tulburătoare. Se întoarse reticent și realiză că fata căzuse într-o parte, cu ochii închiși și buzele ușor întredeschise. Se albi, având impresia că era moartă. Pentru clipe bune se găsi într-un adevărat șoc. Apoi, clipind, își dădu seama că pieptul i se ridica.

— Melody?, întrebă precaut. O ridică pe mâinile lui și încercă să o trezească. Abia apoi simți mirosul dulceag al laudanumului. La naiba! Știa exact ce se întâmplase.

Precaut, porni spre focul de tabără doar pentru a realiza că Edwin era la fel de adormit ca Melody, aveau un singur cal deposedat de orice desagă valoroasă, iar familia Stone dispăruse fără urmă. Pufni într-un râs isteric în timp ce se așeza pe un buștean. O culcă pe Melody pe patul de mușchi și privi urmele familiei Stone.

Se lăsase păcălit. Fusese păcălit. Și al naibii dacă nu avea să uite asta niciodată!

Se întinse spre foc și ațâță flăcările. Trebuia să se ducă în oraș și să aducă ajutoare. Se îndoia că avea cum să îl care pe Edwin. Privi apoi spre chipul liniștit al fetei și își dădu seama că se certase cu ea pe tema infidelității mamei sale, că îi spusese tot ce trebuia să știe un membru al familiei Cardinham și că avea așezat la gât inelul lui. Femeia aceasta îi intrase în suflet și în gând și acum aproape că îi distrugea argumentele pentru care o exilase pe mama lui. Oftă și realiză că nu era furios. Nu. Era altceva în viscerele lui care îl făcea să privească astfel. Simțea că se schimba sau, mai bine zis, se regăsea.

Își dădu însă seama că ea știa totul despre el acum, dar el nu știa încă nimic despre ea. Cine era individul care o atinsese? Cine era bărbatul cu care ea credea că îl înșelase pe Marcus? De ce o urmărea Harry Lunden? De unde primise cicatricea? Și, mai important, cine îndrăznise să îi atingă sufletul scumpei lui Melody?

Toate răspunsurile zăceau în camera de han în care fata ar fi trebuit să devină femeie, dar devenise în schimb văduvă. Și el știa exact cum putea afla tot ce ei doi nu știau.

*

Undeva foarte aproape de urechea ei, Melody fu conștientă că Bryght îi vorbea. Adormise fără voia ei cu vocea lui în minte, vocea care justifica exilul unei mame infidele, și acum se trezea cu aceiași voce foarte aproape de sine.

— Îmi pare că îți faci problemele cu mâna ta, fată dragă, îl auzi zicând.

Realiză că se afla pe un pat moale, înfofolită într-o pătură, cu două rânduri de perne sub cap. Un foc ardea undeva, iar vântul șuiera ambițios în geamuri. Se anunța furtuna. Își deschise temătoare ochii. Tavanul se mișcă puțin, iar ea simți că i se făcea greață. Îi închise rapid, apoi reveni curajoasă. Își mișcă ușor mâinile, apoi picioarele. Era într-o poziție extrem de comodă, aranjată într-o cămașă de noapte din bumbac. Ajunsese cumva în Rai? Atunci, de ce avea Dumnezeu vocea ducelui de Rothgar?

Nu putea fi însă în Rai. Capul îi bubuia. Se presupunea că după moarte nu trebuia să te mai doară nimic. Totuși, ea era conștientă de durerea din tâmple și de ușoara greață din stomac. Ajunsese într-o cameră, undeva, cu ducele. Fu conștientă de geamătul ei și de faptul că bărbatul îi dădu mâna pentru a o ajuta să se ridice mai bine. Cu mânecile suflectae, cămașa mult deschisă în jurul gâtului, ochii somnoroși și părul ciufulit, ducele era o priveliște delicioasă. Și ce mult își mai dorea ea un sărut acum! Oftă înaintea acestei slăbiciuni. Mai mult decât orice voia să știe și ce se întâmplase.

— Ce s-a întâmplat? Privi în jur. Unde este familia Stone?

Bryght se ridică în picioare și aduse cu sine niște apă. Îi înmână paharul, pe care ea aproape că îl dărâmă. Mâinile îi tremurau. Realiză curând că avea să verse apa pe ea. Bryght prinse paharul și i-l duse blând la buze. Dacă avea să se mai comporte cu atâta blândețe față de ea, Melody avea să izbucnească în lacrimi.

— Erau hoți, Melody. Familia Stone este o familie de pungași. Cred că au pus ceva în băutură. Cum eu nu am luat nicio gură din vinul lor, nu am adormit. Tu și Edwin ați fost dormit duși cam patru ore. Melody își mări ochii, nevenindu-i să creadă. Tu mai mult. Edwin e treaz de o oră și se învârte prin cameră.

Pe fața ei înflori un zâmbet, în ciuda tuturor informațiilor primite.

— Credeam că îl vei lăsa pe Edwin în pădure.

— Am fost tentat să o fac. Oftă și scoase un sânet ca un scâncet. Dar cred că mă strângeai de gât, nu-i așa?

Melody se lăsă pe perne și îl privi. Dumnezeule mare! Era cel mai chipeș bărbat pe care îl văzuse vreodată. În sufletul ei nu mai exista nicio urmă de mânie la adresa lui, ci doar o dezamăgire profundă. În curând aveau să se despartă. În curând avea să nu îl mai vadă niciodată pe ducele cel nemilos, când simțea că erau atât de multe lucruri nerezolvate între ei, nespuse.

— Și unde suntem mai exact?, îl întrebă.

— Am raportat jaful la cea mai apropiată secție. Aparent, dacă mergeam încă puțin intram în oraș. Șeful de post ne-a găzduit chiar în casa lui. O simți cum se încorda sub așternuturi. Relaxează-te, Melody! Ești doamna Cardinham.

Ea oftă și își închise ochii o secundă.

— Am impresia că tu ne răpești pe noi, Rothgar, îi zise ea. Te ocupi de toate detaliile și... Este foarte ciudat. E ca și cum mortul și-ar planifica propria înmormântare.

Îl auzi râzând, sunet care îi umplu inima de o poftă nebună.

— Nu cred că vreau încă să mă despart de voi, Melody, îi zise el. Se aplecă ușor asupra-i și sărută cicatricea care se întindea pe sprânceana ei. Nu am aflat povestea ta încă, îți amintești?

— Mă tem că nu o vei afla, milord, zise aceasta și zâmbi trist. Când anii vor trece aș vrea să îți amintești de mine așa cum sunt, fără păcatele trecutului, fără greșelile pe care le-am făcut.

— Mai vedem noi..., zise ducele, iar privirea lui o fixă pe a ei. Te las să te odihnești, atunci. Îi voi spune stăpânei că te-ai trezit și că ți-ar plăcea să mănânci ceva. Tu stabilești ritmul acum, micuțo, îi șopti foarte aproape de ureche, iar ea simți că se cutremură.

Înainte de a-l lăsa să se ridice, mâna ei se împleti cu a lui. Privirea aprigă a bărbatului se înmuie numaidecât în clipa în care se întoarse din nou spre ea.

— E numai vina mea că am rămas fără nimic. Îmi pare rău. Credeam că ne pot ține în siguranță. Ești responsabilitatea mea, Rothgar.

Ducele îi zâmbi, îi duse mâna la buze și o sărută.

— Sigur că este vina ta, Melody, dar nu sunt responsabilitatea ta. Nu este numai vina ta. Este vina lui Edwin, este vina mea că nu am protestat. În gândul său adăugă și faptul că era vina lui că nu îi spusese că domnul Stone era un mincinos, iar ei se aflau aproape de Derby. Nu îți bate capul cu asta, draga mea. Apoi, când ea rămase încruntată, răspunse întrebării sale mute: Nu voi fugi. Nu atâta timp cât inelul meu este la tine. Mă tem că sunt legat de tine, lady Melody.

Și de data asta izbuti să iasă și să închidă ușa în urma lui.

În așternuturi, Melody atinse inelul legat în jurul gâtului său cu sfoară. Era greu, era mare, era lanțul cu care îl ținea legat pe ducele de Rothgar. Asta îi stârni un fior în corp. Deși ar fi vrut ca prezența ei să îl țină legat de această călătorie, Melody realiză că spera la lucruri pe care nu ar fi putut să le aibă niciodată. Bryght era unul dintre acestea.

Se întinse leneșă în pat, conștientă de faptul că această aventură îi oferise prilejul de a fi din nou răsfățată. Avea să renune la acest lux imediat ce povestea asta s-ar fi încheiat. Avea să renune și la luxul de a-l mai privi pe Rothgar. Avea să renunțe la multe lucruri, inclusiv la secretele ei. O parte din ea îi spunea că nu putea să îi refuze informații când el îi oferise atât de mult. Poate că Bryght merita să știe ce o adusesee în acest exil. Și poate că atunci și-ar fi schimbat părerea față de mama lui.

Nu era de acord cu adulterul, dar cum acțiunile oamenilor sunt ghidate de ceva, întotdeauna, există un motiv, o poveste în spatele fiecărei acțiuni, Melody era convinsă că ducesa văduvă avea propria poveste și că, orbit de dezamăgire, Bryght nu o luase în calcul. Deși aceasta fusese amanta soțului ei și îi stătuse alături în clipele în care ea ar fi trebuit să îi stea, nu putea simți față de ea ură. Nici față de Marcus nu putea simți asta. Era curioasă de motivele care îi adusese acolo și doar atât.

Poate că în final avea să îi dăruiască ea ducelui cadoul unei noi vieți, dacă tot îl văduvise de posibilitatea respectării înțelegerii dintre familia lui și a Opheliei. În final, spera că avea să îl facă să discute cu mama lui măcar pentru a afla ce o ghidase pe acea femeie să fie infidelă.

Oftă din tot sufletul și așteptă intrarea stăpânei casei cu tava de mâncare.

Acum îi răsărea în minte o întrebare, distrăgând-o de la altele: cum reușise această femeie micuță să o dezbrace și să o îmbrace cu cămașa de noapte? Poate că și asta era un mister.

(1) - Legea este dură, dar este totuși lege (din latină); se referă la faptul că în ciuda circumastanțelor, a motivelor, legea, indiferent de cât de aberantă ar fi , indiferent de câte suflete ar răni, trebuie aplicată.

3230 de cuvinte