— Dacă te miști, îți tai gâtul!

Ah, la naiba! Rothgar gemu în clipa în care deschise ochii și realiză că o sabie îi era așezată prea aproape de toate venele importante ale corpului, de gât. Tăișul era rece spre deosebire de corpul cald al lui Melody care i se odihnea în brațe și care acum deveni rigid, complet conștientă de ce se întâmpla. Amândoi lăsaseră garda jos, iar acum erau subiecții unui jaf la drumul mare. De parcă asta era prima dată când se întâmpla.

Oh, și la naiba cu acești idioți care îi tulburau somnul! La naiba cu ei! Își strânse maxilarul conștient de faptul că excitația îi slăbea. Să o țină pe ea în brațe, să îi simtă mirosul corpului și să se încălzească unul pe celălalt era probabil cel mai erotic lucru pe care ducele de Rothgar îl făcuse vreodată cu o femeie. Nu sărutarea sânilor sau lingerea meticuloasă a zonelor intime, pe rând. Nu. Asta. Să țină o femeie în brațe și să o încălzească până ce trupurile lor se tansformau în foc. Cine ar fi crezut că doar stând alături de cineva, fără nicio aluzie sexuală, puteai simți așa o satisfacție măreață, așa o plăcere pură? Nu el, categoric!

Înghiți în sec. Acum însă barbarii ăștia îi luau și această șansă, această plăcere.

Se ridică ușor, trăgând-o pe femeie după el. Rămaseră în schimb în genunchi, pe hăinile groase care le ținuseră de cald. Cu coada ochiului putu observa că Edwin era deja legat cu mâinile la spate și că îi fusese învinețit un ochi. Nu îl deranja deloc acest aspect, numai faptul că nu el fusese cel care lovise. Își dorise de câteva ore să îl vadă pe Edwin legat fedeleș, mai ales când râsese de lovitura în vintre pe care i-o aplicase Melody. Însă, atât de profund dormise ducele încât dacă Edwin ar fi fost ucis lângă el nu ar fi aflat niciodată cum se întâmplase asta. Lângă el, trupul lui Melody luă contact cu aerul rece al dimineții – nici nu credea că era o dimineață completă, ci poate undeva în jurul orei patru – și se înfioră. Sau poate că era doar frica. Mai mult ca sigur era vorba de frică. Era palidă, iar acum cicatricea îi părea pe față mai mare decât era în realitate. Avea buzele umflate frumos, dar din nou palide, ceea ce îl sâcâia: voia să le vadă roșii ca sângele, poate să își aplece gura și să le guste înainte ca ei să își înceapă cu adevărat ziua. Gândurile lui desfrânate – deși un sărut și o atingere gingașă a șoldului nu erau o depravare – nu îi spuneau decât că avea nevoie de o femeie și că această femeie îl incita datorită misterului care o învăluia. Melody era diferită. Melody – simțea el – îi putea ține piept. Și cât își dorise în adâncul lui o femeie care să îi facă față!

Totuși, și-ar fi dorit să îi spună că nu era cazul să îi fie frică. Deghizată în băiat nu i se putea întâmpla nimic. El nu ar fi permis să i se întâmple nimic. Își evaluă oponenții. Vizibil speriați – un bărbat gras, unul slab și înalt – hoții încercau să își acopere fără succes fețele. Erau hidoși, da. Totuși, săbiile lor nu păreau deloc astfel, așa încât suspectă că mai prădaseră în această zonă și alte suflete.

Ridică din umeri și se hotărî să facă singurul lucru rațional în timp ce toată lumea rămânea irațional de tăcută.

— Au toți banii acolo, în desaga aia, anunță pe neașteptate și făcu semn spre calul care aparent nu simțea niciun pericol. Măcar calul să aibă încredere în el dacă Melody se albise și mai tare la față – sau începea să se înroșească de furie? –, iar Edwin îi aruncă o înjurătură. Dacă tot de duci acolo, vreau un biscuit sărat, îi zise bărbatului înalt care se depărta de el sfredelindu-l cu privirea.

— Faci pe deșteptul, hă?, replică obraznic grăsanul.

— Nu, domnilor, dar voi nu ne-ați permis nici măcar să luăm micul dejun. Îmi este foarte foame. Un bărbat de statura mea are nevoie de foarte, dar foarte multă mâncare. Și zâmbi, pentru că grăsanul începu să îi examineze corpul. Era de două ori mai înalt decât el și cu siguranță cântăreau la fel.

— Nu avem nimic acolo!, o auzi pe Melody spunând, iar Bryght înghiți în sec. Acum, când știa prea bine că ea era femeie, vocea ei ușor răgușită, poate mai dură decât ciripitul păsărilor, mai degrabă o gâscă, nu îi părea deloc vocea unui băiețel, ci a unei femei mature. În adâncul lui se temu că asta vor auzi și indivizii aceștia, așa încât simți nevoia să îi facă semn să tacă. Dar ea era departe de a-l înțelege; părea cu adevărat furioasă și avea impresia că ea era ținta posibilei spânzurări venite din partea ei.

— I-auzi!, zise bărbatul înalt, dar băgă mâna în desagă și găsi acolo monedele. Băiete, asta înseamnă că și tu ai ceva gologani la tine?, veni spre ea amenințător, ceea ce îl făcu pe Rothgar să ajungă rapid înaintea sa, dar aparent mai lent decât se așteptase. Individul îi prinsese deja falca și o ridicase spre el. Ia să vedem...

— El nu are nimic!, zise Bryght. E fiul meu și nu îi dau niciodată nimic, să n-aibă ce risipi pe distracție.

Bărbatul îl privi cu luare-aminte, dar dădu nesatisfăcut din cap.

— Atunci ar fi bine să nu găsesc nimic în timp ce îl percheziționez. Zâmbi și râse, un sunet care îi făcu lui Melody trupul să se înfioare de teamă. Ia zi, băiete, tătucul tău te lasă să ieși cu fete deja? Sau în timp ce te pipăi o să ai un accident?

Ducele nu știa cât înțelegea Melody din ce insinua bărbatul, dar era conștient că o alarmase și pe ea. Edwin își lăsase capul în jos vizibil copleșit. Toți știau ce avea să se întâmple dacă degetele lungi ale bărbatului aveau să atingă trupul ei.

Pentru toate acestea, ducele găsi o singură soluție. Țâșni în sus, uitând că lama individului îl urmărea ca propria-i umbră.

— Verific eu!, se oferi. Doar e băiatul meu, nu? Nu aș face nicio șmecherie pentru că țin la viața lui. E sânge din sângele meu, singurul meu copil și..., înghiți în sec în timp ce îi privi ochii negri, îl iubesc.

După o clipă în care fu atent cercetat de cel ce părea să conducă operațiunea, primi undă verde. Luă o gură de aer și îi întinse mâna, trăgând-o în sus, înaintea lui. Melody era vizibil șocată de cuvintele lui sau de modul în care îi era de folos. Individul înalt se dusese lângă desagi, îndesând în propria geantă banii, și îl lăsase pe cel scund să îi păzească. Asta era bine.

Își dorise să o atingă de când realizase că avea sâni. De când sânul ei obraznic țâșnise din cămașă și îl făcuse să își dea seama că putea să aibă și un abdomen foarte plat, șolduri foarte moi și coapse fierbinți. Ducându-și mâinile la gâtul ei, atinse ușor linia acestuia. Totuși, să o facă înaintea unui individ care îi păzea cu o spadă ar fi trebuit să îi diminueze din dorința de a-și pune mâinile pe ea. Nimic însă nu ar fi putut face asta cu ducele de Rothgar. Se aplecă ușor, începând cu gambele. Avea picioare subțiri, așa cum remarcase și înainte, cu mușchi bine definiți, dar mai moi decât ai lui. Cunoștea corpul unei femei cu ochii închiși, dar corpul lui Melody părea că avea o magie diferit. Își urcă brațele în sus, până la genunchii ei proeminenți, semn că slăbise mai mult decât știa, iar apoi în sus, pe coapse. Când strânse picioarele, o văzu înghițind în sec și fu conștient de faptul că atingerea lui îi producea aceiași plăcere pe care i-o producea și lui. Coapsele ei se despărțeau ca două paranteze, apoi se reuneau aproape de feminitate unde se despărțeau prea puțin. Atinse frugalnic zona în care oasele bazinului împungeau proeminente, apoi se îndreptă spre șolduri, o voluptate care aproape că îl făcu să își dea capul pe spate și să leșine. Totul era așa cum își imaginase și cum dormitul cu ea lăsase impresia. Era perfectă în mâinile lui, proporționată ca și cum îi fusese destinată. Talia subțire ar fi putut fi cuprinsă cu o singur mână, în timp ce în zona toracelui nu se putea spune același lucru. Melody avea sâni și părea că nu era conștientă de asta. Îi simțea maltratați sub pânza aceea și îi venea să o smulgă chiar acum. Nu ar fi reușit însă să o ajute astfel, ci, mai rău, ar fi fost o invitație la viol. Asta dacă treceau mai întâi de pumnii lui. Trupul ei vibră când degetele lui abile și goale se îndreptară din nou în jos, spre fund. Voia să geamă, dar spre binele amândurora spera că nu avea să o facă. Își așeză mâinile pe fundul ei perfect – fundul care îi chinuia bărbăția de două nopți deja – și înghiți în sec în clipa în care se apropie mai mult decât ar fi cerut o astfel de percheziție. Involuntar, o aduse mai aproape de el pentru a-i simți excitația. Ochii femeii se măriră când virilitatea ei îi împunse stomacul, iar chipul i se înroși. Așa voia să o vadă, roșie, veselă, nicidecum palidă și temătoare. Dar Melody nu era tocmai veselă acum; era excitată și, în același timp, furioasă.

— Ai face bine să te oprești, Rothgar, îi mârâi ea în ureche.

Știa și el că așa trebuia să facă, să se oprească, dar nu voia să își dezlipească mâinile de pe ea. Nu voia să conceapă asta. Dar își amintea că îi pipăise corpul și cu altă ocazie, când o sărutase în grădină. Totuși, pe sub fuste și prin corset nu simțise ce simțea acum. Oftă și își îndepărtă mâinile de ea, știind că nu putea atinge sânii ei fără să își verse sămânța prematur.

— Așa cum am zis, nu are nimic!, se întoarse spre bărbații care îl priveau acum încruntați. Și Edwin își ridicase chipul șocat. Poate că o examinase cu prea mult exces de zel.

Bărbatul cel înalt își scoase pălăria, își trecu mâna peste frunte și rânji:

— Ești din ăla ciudatu'! Apoi, insinuant: Îți plac băieții, nu-i așa? Ducele își dădu ochii peste cap. Da, îi plăcea băiatul ăsta în mod special. Apoi, pașii lui veniră mai aproape spre Melody, iar ea simți cum degetele lui se apropie de gâtul ei. Ce-i acolo, băiete?

Degetul individului se înfășură în jurul lanțului improvizat pe care zăcea inelul lui ducal.

— Un inel vechi, zise Melody și încercă să îl tragă înapoi. Nu e valoros.

— Eu decid ce e valoros și ce nu, zise individul. Îl vreau!

Dădu să tragă de el, moment în care ea dădu un pas înapoi:

— Nu-l puteți lua!

— Pe naiba! Și îi trânti o palmă care o dezechilibră, făcând-o să cadă aproape de picioarele lui Rothgar.

Melody se așteptă să primească o cizmă în abdomen, dar piciorul individului întârzie să apară. Și putea auzi clar de ce.

Imediat ce palma lui atinsese fața fetei, Rothgar văzuse roșu în fața ochilor. Îl prinse de guler, evitând abil străfulgerarea sabiei pe care o împinse cu piciorul înapoi, și strânse cât putu cămașa în jurul gâtului său. Cu o mișcare fermă, îl puse la pământ, nelăsându-i timp să se împotrivească. Individul gras din spate, nu știa cum să reacționeze sau ce să facă. Părea pierdut fără indicațiile prețioase ale liderului său.

— De ce nu te iei de cineva pe măsura ta, idiotule?, îl aruncă acesta plin de ură. Vezi tu, am zis să fiu om cu tine și să te las să furi, să îți câștigi o pâine. Tu însă mi-ai mușcat mâna când ai dat în prețiosul meu copil. Îl ridică spre el, simțind cum îl sugrumă. Pe chipul individului se citea teama, groaza. Acum veau ca tu și prietenul tău să plecați, lăsându-mi toate lucrurile aici.

— Nu..., încercă să spună bărbatul, dar el îl strânse mai tare de gât. Plecăm. Plecăm!

Și spre uimirea lui Melody așa și făcură. După ce îi urmări îndepărtându-se, Melody clipi uluită în direcția lui. Nu credea că mai văzuse vreodată în viața ei un bărbat cu atâta putere. Toți mușchii se contorsionaseră pe el și emanase o furie teribilă. Emanase putere. Crezuse că avea să îl rupă în două pe cel care o pălmuise, dar el pur și simplu îl scuturase de pradă și îl pusese pe fugă.

Apoi, cu deosebită răbdare, se întoarse spre ea, o prinse de mâini și o ajută să se ridice. Mâna lui îi atinse tandru obrazul care simțea că zvâcnește. Nu se așteptase la asta, ci mai degrabă la un pumn, dar cu siguranță nu fusese mai rău decât îndurase ultima oară când cineva îi atinsese fața pentru a-i face rău. Îi ținuse capul cu mâinile, râsese în fundal și apăsase lama de fruntea ei. Înghiți în sec pentru a nu-și lăsa corpul să tremure mai mult decât ar fi făcut-o în mod obișnuit într-o situație ca aceasta.

— Ce naiba a fost în mintea ta, femei... năucă ce ești?!

Mâna lui o ținea de braț, o susținea. Ochii lui o priveau mocnind. Dumnezeule mare!

Îi pipăise corpul, îi luase apărare, îi spusese că o iubește... Nu, nu pe ea. Nu o iubea pe ea. Iubea copilul, băiatul care ea era. Iubea farsa asta. Înghii în sec și își închise o clipă ochii. Îi luase apărarea când ar fi putut să o lase să fie ucisă aici și să scape pentru totdeauna de prezența ei. Inspiră profund. Mirosul lui era peste tot, grav și masculin. Și știa cum era să se trezească în brațele acelea puternice care puteau pune la pământ un bărbat fără ca măcar să depună un efort adevărat. În adâncul ei se întrebă ce ar fi fost dacă el i-ar fi stat alături înaintea lui Harry, înaintea acuzațiilor. Nu avea de unde să știe asta acum. Nu avea să îi spună oricum niciodată ce se petrecuse cu adevărat după moartea soțului ei. În schimb, avea să se bucure de prezența lui, avea să simtă trupul lui cald lipit de trupul ei rece, inima lui lipită de a ei, mâinile lui... mâinile lui mari încolăcite în jurul ei.

Îl îmbrățișă cu toată forța de care era capabilă în acele clipe, constantând că modul în care o domina o făcea să se simtă în siguranță, iubită și apreciată.

— Dacă mă făceai proastă, Rothgar, te lăsam aici, îi zise aceasta cu buzele vibrându-i pe piept.

În poieniță se auzi răsul lui Edwin care se chinuia din răsputeri să se elibereze fără ajutorul lor. Părea o treabă al naibii de grea. Rămase căzut pe o parte, ascultând șoaptele din poieniță. Nu voia să îi deranjeze.

— Înțeleg. Putu jura că ducele zâmbea acum. Înțeleg prea bine. Ce a fost în mintea ta, totuși?

— Ți-am jurat că voi avea grijă de inel, zise ea. Nu i se va întâmpla nimic inelului. Nu aș fi lăsat să fie furat. Mai bine muream...

— Melody, oftă Bryght și îi prinse bărbia în mâna lui, nimic pe lumea asta nu merită o jertfă ca tine. Nimic, scumpa mea.

Melody înghiți în sec, privind buzele pline ale ducelui și gândindu-se că acum avea să se întâmple ceva interzis, ceva ce însă se mai petrecuse. Și, așa cum crezu, gurile lor se apropiară mai mult, iar ea se întinse pentru a-l revendica. Și buzele lui păcătoase începură să se miște agile peste ale sale.

Mai făcuse asta cu el, prin urmare știa cum să reacționeze. Imediat ce buzele lor se întâlniră cast, ea le depărtă, invitându-l înăuntru. Gura lui se deschise, lăsându-și limba să o mângâie tandru pe a ei, în timp ce răsuflarea lui transmise o furnicătură înnebunită în trupul său. Mâinile lui, ale acestui bărbat, se încolăciră în jurul feței tumefiate a ei, a acestei femei. Și se sărutară așa cum nu o mai făcuseră de șase luni, până ce în interiorul fiecăruia o foame începu să crească înnebunită, îngrozită, zăpăcită și năucă.

Bryght supse ușor buza ei, locul în care aceasta se întâlnise cu un dinte și fusese zgâriată din cauza palmei. Usturimea pe care ea o simți nu diminuă cu nimic plăcerea de a-l simți atingând-o atât de păcătos, așa încât mâinile ei rămase în jurul taliei sale, o talie sculptată perfect, aidoma statuilor grecești pe care le admirase întotdeauna. Melody gemu. Sau poate că acela fu, de fapt, geamătul lui Bryght. Amândoi gemură în timp ce limbile lor, în timp ce gurile se împerecheau descătușate de inhibițiile create de un timp nemilos.

Niciunul nu uitase cum se simțea gura celuilalt, dar niciunul nu putea să își amintească de ce se depărtaseră atunci, de ce nu trecuseră peste ce le pregătiseră ceilalți, semenii lor, și urmaseră soarta.

Soarta... Dar soarta ei nu era Rothgar. Nu putea fi el.

Înghiți în sec și se depărtă, conștientă de faptul că genunchii îi tremurau, simțea că avea să se prăbușească, iar un foc păcătos mușca din pântecul ei. Așa se simțea păcatul. Se înfioră la gândul că în viața aceasta îi plăcea mai mult să păcătuiască decât să fie dreaptă, corectă, adevărată. Numai în păcat își găsea adevărata fire. Păcătoasă.

— Nu aș vrea să vă întrerup, dar mă dezleagă și pe mine cineva?, se auzi atunci glasul lui Edwin. Simt că deger.

Bryght oftă și îi privi ochii înainte de a se întoarce spre Edwin.

— Haide, Melody! Nimeni nu doarme în pădure. Azi vorba aceea avea de mii de ori mai multe înțelesuri, iar gestul lor, al lui, căpătă tâlcul prea multor ani de păcate. Cel puțin pentru Rothgar, sărutul cu Melody nu putea fi asemănat cu nimic din ce trăise până acum, iar el, în treizeci de ani, trăise foarte multe.

*

Înapoi în biroul magistratului, foarte devreme în acea dimineață, bărbatul îmbrăcat în haine scumpe, în materiale alese și cu peruca acoperindu-i părul natural blond, rămase în picioare. Nu avea niciun chef să se așeze și să discute pe îndelete. Își trimisese omul imediat ce primise scrisoarea, iar acum acesta venea să îi spună că nimeni nu se afla în camera pe care magistratul o rezervase pentru ei.

— Ai zis că e aici, i se adresă omului legii.

Acesta își ridică paharul, sorbi o gură și oftă. Și-ar fi dorit să nu îi fi scris niciodată și, mai mult, să nu fi fost niciodată implicat în așa ceva. Ar fi trebuit să își croiască drumul până aici cinstit.

— Am zis că eu cred că e ea, îi aminti. Oricum, milord, mie ce îmi iese din asta? Atunci am înțeles cum m-a ajutat să răspândesc zvonurile pentru a-mi clădi cazul, deși ducele de Shrewsbury a pus capăt procesului încă dinainte de a începe, iar colegii mei au fost complet de acord cu judecata lui în lipsă de probe. Totuși, eu am urcat în ierarhie și uite-mă aici. Asta înțeleg. Dar acum? Lady Melody nu se va bucura de un proces. Nu va fi spânzurată. Nu va fi nimic din toate astea, tocmai pentru că fratele ei nu ar permite-o.

—Nu spun nimănui că poți fi cumpărat cu cinci coroane. Ce zici de asta?

Magistratul își mușcă buzele. Cinci coroane era mult. Fusese mult. Iar el închisese ochii și semnase niște documente. În sinea lui se bucura că asta nu ajunsese mai departe. În fond, femeia era nevinovată. Ura individului acestuia față de o tânără mireasă era de neînțeles. Cu ce îi greșise lui?

— Nu sunt..., încercă să se apere, dar bărbatul îl opri.

— Ai închis ochii înaintea dovezilor, domnule. Nici acum nu înțeleg de ce ați clasat cazul ca fiind rezolvat. Trebuia să se îndepărteze vinovăția numai dacă devenea soția mea.

— Nu puteam risca, îi explică. Fratele ei amenința cu regele. Nu e ea de vină pentru moartea lui și o știm amândoi. Lăsați lucrurile așa cum sunt. Nu înțeleg oricum de ce o vreți de soție. Nu este o frumusețe.

Văzu cum pumnii i se strâng. Aparent, lordul nu credea asta.

— Crezi că nu știu că nu e vinovată? La naiba cu tot! Vreau însă să fie. Vreau să plătească pentru că mi-a întors spatele tocmai mie.

— Nu îți pot oferi decât indicații, propuse împăciuitor omul legii. Nu o voi pune sub acuzație de nimic. Nu pot risca mânia ducilor.

Știa că spusese ceva greșit sau ceva foarte interesant pentru lord în clipa în care ochii lui reci se ridicară spre el.

— Duci?, întrebă încruntat. Care duci?

— Shrewsbury și Rothgar.

Ducele de Rothgar își folosise titlul pentru a fi persuasiv. Nu l-ar fi crezut, nu îmbrăcat în straiele acelea simple, dacă nu l-ar fi cunoscut personal pe duce la un moment dat în viață. Mai mult, blazonul familiei atârnase pe degetul lui. Bryght Cardinham era de neuitat, atât de puternic și de periculos pentru funcția lui era.

— I-auzi!, exclamă lordul. Deci mă lași să mă descurc singur pentru că îți e frică de Rothgar?

— Pot doar să promit că nu voi pune întrebări legate de ea dacă moare suspect pe drum. Altceva nu pot promite, pentru că da. Îmi este mai teamă de frații Cardinham decât de dumneavoastră.

Cel cu sânge nobil făcu câțiva pași în cameră și oftă.

— Mă gândeam eu că ești un laș. Apoi, dintr-un buzunar scoase un revolver pe care îl îndreptă spre magistrat. Înaintea ca acesta să își dea seama glonțul îl lovi direct în cap, prăbușindu-se pe spate, cu ochii veșnic deschiși spre tavan. Poate că ar fi trebui să faci așa cum am zis.

Și plecă în timp ce își chema slujitorul credincios. Avea să îi vină de hac lui Melody. Și când va fi terminat cu ea, numele ei nu ar mai fi existat pe această lume.

3613 cuvinte