Fusese trezită din ceva interzis. Visul ei era interzis. Era scandalos. Se făcea că ea și ducele se aflau din nou în grădina de la Alton Castle și că el își lipise încă o dată gura de a sa. Primul ei sărut fusese și cel care trezise în adâncul ei ceva mistuitor. Își amintea perfect cum mâna lui îi prinsese capul, gura lui se lăsase pătimașă peste a da, iar brațele sale se înfășurase în jurul gâtului bărbatului. Atingerea buzelor fusese încântătoare; ducele de Rothgar nu se așteptase ca ea să riposteze în fața asaltului nemilos la adresa gurii sale. Totuși, Melody nu putuse să nu aprobe că fusese astfel. Dacă s-ar fi purtat cu ea de parcă era din sticlă, sărutul acela nu ar fi fost memorabil. În schimb, limba lui o invadase la primul icnet, iar atingerea sensibilă a dinților îi făcuseră sânii să se întărească, lipiți de pieptul lui.

Dar nu fusese sărutul în sine cel care o înnebunise, cât apropierea trupurilor. Îl simțise tot lângă ea, de parcă niciunul nu avea haine. Îl simțise dornic să facă mai mult. Și în visul ei, visul care îi apăruse după ce Rothgar o examenase pervers, el chiar făcea mai mult. Îi atingea fundul, îi strângea șoldurile, o devora cu o foame amețitoare. Și tot ce putea face ea era să geamă, să strângă din dinți și să înghită în sec. Buzele ducelui erau dulci. Știa asta încă de atunci și nu îi fusese greu să își imagineze că avea să împrăștie acea dulceață pe tot corpul ei.

În schimb, gustul cu care se trezise în gură era amar, din cauza laudanumului. Și ce i-ar fi trebuit în acele momente ar fi fost dulceața gurii acelui bărbat. Numai a acelui bărbat.

Nu era de mirare că atunci când se urcă pe cal, cu ducele din nou în spatele său, realizând că animalul pe care îl călărise mai devreme nu mai exista, se simțea stânjenită. Trupul i se transformase într-o foame lichidă pe care o simțea între coapse. Realiză îngrozită că mai avea nevoie de o baie pentru a scăpa de pâcla viselor sale desfrânate.

- Cum arăta bărbatul care a întrebat de mine?, îl întrebă pe Edwin care călărea aproape de ei.

- Era un bărbat mătăhălos, răspunse acesta concentrat la drum. Edwin nu bănuia nimic din ce se petrecea între ea și Rothgar. Și la naiba cu asta! Nu se petrecea nimic!

- Doamne!, își dădu femeia ochii peste cap. Descrie-l mai bine, Edwin!

- Nu am fost niciodată bun cu cuvintele!, se plânse Edwin. Se fâstâci în șa. În cele din urmă capitulă. E cam cât Rothgar, dar cred că are de două ori greutatea lui. E chel, are un cercel în urechea stângă. Arată ca un contrabandist, ca să fiu sincer. Are ochii bulbucați, fălci ca de broscoi. O monstruozitate, Mel!

Lui Rothgar nu îi scăpă însă faptul că pe măsură ce detaliile erau prezentate, Melody se albi și mai tare. Oricum tenul ei era palid, dar acum devenea de-a dreptul bolnăvicios. Ar fi crezut că era de la laudanum, dar nu putea fi asta. Se trezise destul de bine. În sinea lui își spuse că îi plătise cu aceiași monedă; și ea îl drogase când îl adusese la căsuța aceea ridicol de mică din Shropshire. Totuși, firea ei plăpândă îl făcuse să nu toarne atât de mult pe cât i se administrase lui.

Privind în perspectivă la ce se petrecuse după ce o așezase pe pat, ducele își dădu seama că era un idiot. Să o vadă goală, să își așeze mâinile pe pielea ei caldă, relaxată de la baie și de la drog fusese o prostie. Tot corpul i se contractase. Își imagina doar că se apleacă peste acel trup, depune sărutări indecente pe cele două fese și coboară spre cuibul feminității sale până ce o ajută să își elibereze masculinitatea prost însușită în ultimele șase luni. Abia apoi s-ar fi împlântat în ea cu mișcări lungi și sigure. Nu voia să se gândească la cum s-ar fi simțit corpul lui în al ei. Nu dacă voia să fie capabil să mai țină hățurile. Trupul ei nu era nici acum departe, iar fundul acela se mișca periculos lângă mădularul său.

- Îl cunoști?, întrebă ducele și își smulse gândurile de la orice contact cu această fată deosebită.

- Nu e cazul să îți umfli pumnii, Rothgar, îl apostrofă ea. Tot ce trebuie să știi e că trebuie să plecăm de aici mai repede.

Ce fusese bărbatul gigantic din han pentru ea? Nici înainte de a bea ceaiul ea nu fusese extrem de pudică. Consumase până la urmă jurămintele nupțiale cu un altul? Găsise alinarea în brațele altui bărbat? Era o femeie tânără, incredibil de frumoasă și știa că dacă avea să o atingă avea să o găsească și dornică. Atunci, nu era cumva cazul să considere potrivit faptul că Melody nu era o fecioară? Nu se culcase cu soțul ei, dar probabil se culcase cu cineva la un moment dat. Dumnezeu știa că dacă ar mai fi stat câteva clipe în grădina aceea blestemată - în care o târâse ca un prost desfrânat ce era - ar fi fost el primul bărbat din viața ei, indiferent de cât de mult detesta sensibilitatea unei virgine. Nu își închipuise niciodată că avea să fie cu mai mult de o virgină în viața aceasta, cu soția lui, cu Ophelia.

În timp ce calul galopa prin pădurea din Cluddley, ducele nu putu să nu observe că femeia strângea din dinți la fiecare pas al calului. Nu era de mirare la vânătăile de pe trupul său. Era mai firavă decât lăsa de înțeles. Prin urmare, pentru a-și ostoi curiozitatea și pentru a-i lua gândul de la durere, întrebă:

- Ce vrea individul ăla cu tine?

- E servitorul cumnatului meu, răspunse aceasta aproape imediat, semn că nu era o taină a inimii sale.

- Harry?, întrebă nesigur.

- Câți cumnați crezi că am? Era ironică. Bryght zâmbi. Era cumva ușurat să descopere că nu era vreun fost iubit. El se ocupă de tot ce cere contele, lămuri femeia. Noul conte, se corectă.

- Și contele a cerut ca tu să-i fi adusă?, întrebă încurcat de situație.

- E un premiu pe capul meu, Rothgar!, îl privi ea peste umăr cu dinții încleștați. Sunt o persoană care ți-ar putea aduce bani în cazul în care mă predai lui Harry.

- Ce bine de mine că am deja suficiente resurse financiare!, zise fără entuziasm. N-am auzit de premiul ăsta, sincer să fiu.

- Și dacă ai fi auzit? Ai fi dus capul? Acum ea era doar curioasă. Nu și-l imagina drept mercenar, dar în orice caz era bărbat, unul care știa să facă avere nu numai din pământuri. Era un bărbat cu o minte ageră și noroc.

- După ce știu ce poate face gura asta obraznică? Slabe șanse, Melody!

Chipul ei deveni roșu ca focul, iar gura lui se curbă într-un zâmbet obraznic. O merita. La urma urmei, îl întrebase dacă era un vănător de recompense.

După alte minute de călărit, când era clar că mergeau de o oră, Melody simți că nu mai putea face niciun pas. Foamea îi rodea stomacul, îi era sete, iar corpul o durea. Prinzându-i mâna, icni:

- Trebuie să oprim!

Degetele lui se strânseră nemiloase pe hățuri și continuă să strunească animalul pentru a merge înainte, șoptindu-i aproape de ureche:

- Încă puțin...

- Aici!, îl contrazise din nou. Aici punem tabăra!

- Nu!

Această împotrivire o lăsă șocată secunde bune. El nu îi poruncea ei nimic. Asta nu era o excursie, iar ea cu siguranță nu era la cheremul său. Și așa îi permisese cam prea multe lucruri. La naiba cu ducele de Rothgar! Avea ea să îi arate unde îi era locul în călătoria asta.

- Rothgar, eu te-am răpit pe tine!, îi reaminti cu un glas scandalizat.

- Aparent, am preluat frâiele, spuse acesta de parcă era cel mai obișnuit lucru pe care îl putea face cineva vreodată.

- Ai preluat pe naiba! și trase ea de hățuri. Pentru o clipă se temu că el avea să cadă, dar părea că se așteptase la o astfel de izbucnire. Aici dormim! Aici! Se dădu jos și îl trase după ea ca să se asigure că nu prealua comanda calului și fugea.

Edwin se oprise și începu să lege calul de un copac, de cealaltă parte așezând calul lor. Melody încă îl prinsese pe Bryght de braț spre amuzamentul vădit al uriașului înfumurat, când realiză că mâna lui goală - nu avusese inspirația de a-i lua mănuși - purta inelele familiei. Degetele lui erau mari și groase față de palma ei micuță, iar inelul părea că îi venea perfect ca și cum ca el erau toți ducii de Rothgar fără excepții. Înghiți în sec la ideea că greutatea acelui inel cu adevărat prețios și masiv avea să se odihnească în curând în palma ei.

- Rothgar, trebuie să îmi dai inelul, îi zise pe un ton mai blând decât crezuse.

- Poftim?, îl văzu vizibil încrucat.

- Blazonul familiei, indică ea degetul său. Nu poate fi văzut. Cineva s-ar putea prinde că tu ești ducele și...

- Ah!, o întrerupse. Privi inelul cu venerație. Nu ți-l pot da, Melody. E onoarea familiei mele. E semnul nostru. E...

- Știu ce e!, aproape că țipă aceasta, pentru că Thaddeus avea un inel asemănător. Se aștepta ca acum să îl poarte din moment ce tatăl ei murise. Va fi în siguranță la mine, te asigur de asta.

Bărbatul își strânse pumnul, prea apropiat de corpul ei acum, o privi drept în ochi, zâmbi și cu o mină care nu lăsa loc de nicio interpretare, îi zise simplu:

- Mă tem că va trebui să te lupți cu mine ca să îl ai.

Fata se așteptase la asta. Și în timp ce îl privea pe Edwin cum ascultă cu urechile ciulite conversația dintre ei, înghiți în sec, își așeză mâna pe brațul lui, își lipi corpul de al său și făcu singurul lucru care avea să le distragă amândurora atenția. Se ridică pe vârful picioarelor și aproape că își lipi gura de a lui. Respirațiile se împleteau acum când ducele rămase nemișcat ca o stâncă, la dispoziția gurii ei. Melody înghiți în sec, realizând că își dorea îngrozitor de tare să îl sărute. Își dorea să simtă din nou gura lui dulce peste a ei, să îi ostoiască foamea și să slăbească durerea din piept. Știa că dacă s-ar fi împins mai mult în sus asta ar fi făcut ca ei să aibă un al doilea sărut. Inima îi bătea rapid la gândul că acesta avea să fie și mai profund, și mai plăcut, și mai dulce. Nu își amintea când ajunsese o desfrânată, dar știa că acest individ eliberase bestia din ea.

Totuși, în această așteptare - îl simțea și pe el așteptând, îl simțea contractându-se sub mâna ei, îi simțea vintrele căpătând proporții - Melody nu avea de gând să îl sărute. Nu. În schimb, găsi puterea de a zâmbi, asta pentru că îl îmblânzise, îl adusese în punctul în care îl voia, și îl lovi puternic între picioare cu propriul genunchi.

Se dădu imediat înapoi, pentru că el se îndoi de mijloc. În mișcarea lui, Melody prinse degetul și smulse inelul, găsindu-l îngrozitor de greu în mâna ei mică. Era cât toată palma ei. Înghiți în sec și îl privi cum se chinuie

- Asta cred că te va face să nu îți dorești să fugi, îi spuse. Nu avea de gând să își ceară iertare. La urma urmei îi promisese că avea să îl omoare pentru că o atinsese după ce o drogase. Era o pedeapsă mică aceasta. Ai nevoie de acest inel pentru a păzi mândria familiei, nu-i așa?

Cu dinții încleștați, înnebunit de furie, Rothgar îi aruncă:

- Îl pot lua de pe cadavrul tău!

- Mă îndoiesc că va muri cineva, Rothgar, oftă femeia și se duse spre Edwin. Ducele îl vedea pe individ cum mustăcește, vizibil amuzat de necazul său. Melody îl mustră din priviri și îi dădu o indicație. Aveau să stea aici câteva ore pentru a se odihni. Apoi aveau să își vadă de drum.

Un fior îi străbătu însă trupul în clipa în care, așezându-se pe pământ, cu trupul încă chircit de durere, ducele anunță profetic:

- Oh, Melody, eu cred că cineva va muri!

În cele din urmă, după ce mâncă și bău puțin aproape de foc, cu mantiile întinse pe jos pentru a servi drept pat - un pat pe care Rothgar deja se afla după ce înfulecase singur o plăcintă întreagă - Melody cântări greutatea inelului ducal. Privea vrăjită simbolul de pe fața interioară a inelului, un castel în jurul căruia se ridicau mici flăcări. Era o fortăreață. Era ceva antic, barbar. Ceva ce aparținea numai acestor duci și care avea să aparțină în continuare descendenților lor. (1)

- Ești bine?, o întrebă Edwin, iar ea strânse inelul. Mai devreme îl pusese pe o sfoară pe care acum o atârnă la gât, pe sub haine. Inelul lui avea să fie în siguranță la ea așa cum îi promisese.

- Da, Edwin. Oftă realizând că ducele se întinsese deja pentru a se culca. Edwin îi propusese să îl lege, dar Melody dăduse negativ din cap. Nu avea să fugă atâta timp cât ceva atât de prețios se afla la ea. Asta nu merge așa cum ne-am așteptat, nu-i așa?

- Nu, oftă Edwin. Chiar deloc. Mâna lui îi atinse ușor umărul, iar ea îi zâmbi ușor. Sper însă că tu ești bine. Nu știu cum îl suporți.

- Sunt bine, insistă aceasta. Și am ajuns să îl suport. Nu e un om atât de rău pe cât se spune că este.

- Poate că ar fi bine să nu te lași păcălită, Mel, continuă Edwin cu o privirea inteligentă. Omul acesta ți-a distrus șansa de a fi contesă și, pe lângă asta, te-a lovit de câteva ori. Este un individ periculos, fără inimă.

- Voi ține minte..., reuși aceasta să spună, deși nu se putea gândi decât la faptul că ducele de Rothgar dăduse dovadă de foarte multă bunătate și înțelegere în ultimul timp, deși pentru el trebuia să fie o străină.

După ce mai privi de câteva ori inelul, rotindu-l printre degete cu băgare de seamă, se apropie în sfârșit de păturile care aveau să le servească drept pat. Cum noaptea era rece, iar focul nu avea să reziste foarte mult, iar Rothgar era practic cel răpit, prin urmare trebuia supravegheat, Edwin dormea înaintea lui, iar Melody în spatele acestuia. Înghiți în sec înaintea perspectivei de a mai petrece încă o seară în compania dogoritoare a acestuia. Învelit deja cu hăinile groase cu care se înhămaseră la drum, ducele era de mult încălzit, dar ea suspecta că nu dormea încă. În schimb, Edwin ațipise.

Se așeză precaută și privi cum focul mai dansa încă pe lemne. Avea să se încălzească și ea la un moment dat.

- Sper să îți intre râme în urechi și să îți mănânce creierul, auzi atunci glasul bărbatului blestemând-o. Cumva asta o făcu să zâmbească. Privi chipul împovărat de o barbă din ce în ce mai proeminentă care îl făcea să arate ca un nomad. Își mușcă buzele, trezindu-se că erau și alte părți pe care și le dorea sărutate în afară de buzele lui. Obrazul, de exemplu, merita atenția unei guri de femeie, chiar dacă ea suspecta că primise suficiente sărutări de acest gen. Îmi ești datoare de patru ori, Melody!, continuă acesta să spună în timp ce ea se lăsa cu un oftat în spatele lui, sub păturile groase.

- Chiar există râme care mănâncă creierul?, îl întrebă, schimbând subiectul. Apoi, pentru că avea un corp care încălzea mai bine decât orice șemineu, își așeză mâna pe șoldul său, mai întâi timidă, simțindu-l rigid, apoi cucerioare, ajungând să se lipească de el și să îl strângă în brațe. Nu mai fi un copil mare și râzgâiat, Bryght, îi spuse aceasta.

- Ți-aș arăta eu ce copil sunt, dar Edwin e în același pat cu noi.

Oh, și uite aici aluziiile sexuale! Își mușcă buzele, amintindu-și cum se simțeau mâinile lui pe corpul ei. De-abia dacă o atinsese. Cum ar fi fost dacă el chiar ar fi atins-o?

- La naiba, de unde știi să lovești așa?, îl auzi întrebând furios. Îi făcuse masculinitatea de râs cu acea lovitură, știa. Cu un oftat, își lăsă mâna să fie cuprinsă de palma lui fierbinte. Dumnezeule, cât de bine era să dormi alături de un bărbat!

- Thaddeus, îi șopti. Thaddeus m-a învățat, asta pentru că ajunsesem la vârsta la care băieții se luau de mine prin sat. Înghiți în sec, amintindu-și chipul jovial al fratelui său, iubirea pe care acesta i-o purta. Se temea că nu va fi alături de mine când cineva mă va ataca și mă va distruge. Așa că m-a învățat să mă bat.

Bryght oftă. Nu putea să îl vadă într-o lumină la fel de proastă pe Thaddeus acum, nu când ea îl prezenta atât de frumos. Se certaseră pe o femeie pe care el unul nici n-o iubea, pe Ophelia. La naiba cu asta! Thaddeus era un înfumurat fustangiu. Totuși, aprecia că nu o lăsase pe Melody lipsită complet de apărare. Nu își putea închipui ca trupul ei tânăr să fie ținta unor violențe din partea unor idioți.

- Ți-e dor de fratele tău?, o întrebă fără să își dea seama că începuse să îi mângâie palma. Mâinile ei erau ca sloiul de gheață înainte de a i le încălzi el. Cum putea o femeie care avea un foc vine să fie atât de rece?

- Ți-e dor de Summer?, întrebă ea în semn de răspuns.

- În fiecare zi în care nu sunt cu ea, recunoscu bărbatul.

- E valabil și pentru mine, milord. Și o auzi oftând în ceafa lui, ceea ce îi făcu vintrele să se întărească. Se obișnuise deja cu senzația de excitație. De o zi numai așa se găsea. Mereu excitat, pregătit să o ia de la capăt dacă avea să termine vreodată. De cine e îndrăgostit Edwin?, continuă ea să îl întrebe pe un glas mai șoptit.

- De tine, mormăi nemulțumit de răspuns. Realizase că Edwin o plăcea din prima clipă. Și asta îl făcea să-și dorească să îi dea un șut individului care sforăia în fața lui și să îi spună că Melody Talbot nu avea să fie niciodată femeia lui. Nu sunt toți?, întrebă ușor amuzat de această constatare.

- Nu. Tu nu ești.

Simțind în ce direcție aluneca conversația lor, Bryght îi îndepărtă mâinile de pe talia lui și îi zise dur:

- Și nici nu voi fi! Așa că ia-ți mâinile de pe mine, femeie!

- Mi-e doar frig, spuse glasul ei complet sincer, inocent. Totuși, o simți cum se întorcea cu spatele la el, bolborosind cu dinții tremurându-i: Nu mă așteptam să fie așa de frig în septembrie...

Glasul ei îl făcu să își blesteme frica de a fi sedus și târât la altar sau, mai rău, teama de a se îndrăgosti nebunește de o femeie, de orice femeie, mai ales de femeia aceasta care cerea aparent atât de puține. În frigul nopții simți cum inima lui rămâne caldă și bate nebunește, iar când se întoarse spre ea pentru a o lua în brae, simți pe piele inelul care cădea între sânii ei. Ar fi putut să îl smulgă și să fugă cu el, să pună capăt nebuniei, dar nu voia. Cumva simțea că inelul acela îi aparținea ei. Era un gând nebunesc, semn că nici măcar el nu era imun la vrăjile ei. Totuși, nu trebuia să uite că orice femeie era o vrăjitoare. Femeia aceasta nu putea fi exclusă.

Însă o cuprinse în brațe și o feri de vânt, expirând mulțumit când fundul ei împinse naiv spre prohabul lui. Se potriveau perfect.

(1) - Numele de „Cardinham" își trage descendența din Cornwall, iar într-o traducere acesta se compune din „Car" sau „Caer" (fortăreață, închidere, împrejmuire) și „dinass" (fortăreață).

Am cercetat o groază pentru cartea (cărțile) asta (astea). Apreciați-mă!