Dacă aveau să continue astfel, aveau să ajungă în Nottingham peste o lună, își zise Melody îmbufnată, așezată pe o banchetă din lemn, la o masă lungă, dar la care de-abia încăpeau cei doi bărbați care o însoțeau. Se părea că atunci când înfulecau, Edwin și ducele uitau că erau inamici. Ea una știa că uitase că îi era inamic pentru clipele în care se refugiase în brațele sale. De câte ori o făcuse până acum? Trei? Avea să existe o a patra oară? Se trezi că dorea să existe o a patra oară. În viața ei se bucurase prea puțin de atingerea unor brațe masculine. Atingerile lui Thaddeus erau mereu fraterne, Marcus nici nu pusese mâna pe ea, iar Harry, cumnatul ei... Ei bine, el își așezase mâinile pe ea doar pentru a o constrânge să îl accepte. Și nu reușise.

Mâinile lui Bryght...

Ducele și Edwin mâncau cu înghițituri mari plăcintă cu carne de miel, dădeau pe gât bere și se amenințau voalat, făcând din prânzul acesta un alt joc. Melody își încrucișă brațele la piept și privi precaută în jur, întrebându-se dacă nu cumva totul era un joc. Jocul lui Rothgar. Înghiți în sec și nu putu să nu revină asupra mâinilor sale. Le simțise, la urma urmei, pe spatele ei, pe sânul ei, pe coapsa ei. Întotdeauna erau indecent poziționate, totuși precaute, tandre, blânde, protectoare. De câte ori își așeza mâna pe o porțiune a corpului său anunța tacit că nu ar fi avut milă pentru oricine i-ar fi smuls-o din brațe sau ar fi atins-o. Dacă era ceva cu adevărat păcătos la bărbați, mâinile erau aceste instrumente ale Diavolului. Privind brațele puternice, urcă în sus, pe claviculă. Vedea pe sub cămașă că sfârcurile lui – era straniu să se gândească la un bărbat ca având sfârcuri! – erau întărite, fără a fi însă ceva indecent. Realiză totuși că această idee îi făcea sânii să fremete. Nu credea că mai simțise vreodată căldura asta străbătându-i corpul. Nu credea... Își închise ochii. Și ajunge apoi cu privirea la buzele lui păcătos de pline, la barba care începea să îi mângâie chipul, la chipul acela, la ochi, la... Ochii. Ochii lui gri, reci, duri o priveau de parcă ea era felul doi pe masa lui. Pe masa lui Rothgar...

Împinse deoparte cana. Poate că băuse prea mult pe stomacul gol.

— Să știi că atragi mai multe priviri cu aia pe față, fiule, îi zise ducele neprevăzut. Melody realiză că avea din nou eșarfa înfășurată în jurul chipului. De ce o porți, oricum?, și se repezi la băutură, realizând că putea înghiți mai mult decât ea și mai repede. Modul în care gâtul i se mișca de câte ori făcea asta o neliniștea îngrozitor. Ar fi putut săruta ea vreodată omulețul care se zbătea în gâtul lui? Să îl sărute? Dumnezeule! Ce era în mintea ei?

Fără vreun avertisment, ducele se întinse spre ea și trase eșarfa de la gura ei. Se încruntă și fu pregătită să îl plesnească. Apoi realiză ridicolul situației. Nu putea ca fiul să își plesnească părintele. Bombăni din nou și roșii. Nu era obișnuită să își arate fața. Nu mai era obișnuită să își arate fața. Totuși, nu avea să îi arate că o deranja cicatricea. Luă eșarfa și o legă neglijent în jurul gâtului.

— Las-o, Rothgar!, îl auzi pe Edwin luându-i apărarea. Corpul lui Edwin emana o căldură binevenită în tot frigul lunii septembrie, dar nicidecum hipnotică precum a lui Bryght Cardinham.

— Ia spune-mi, Edwin, de când îți place fiul meu?, întrebă ducele în timp ce își ștergea mâinile de o cârpă.

— Vezi-ți de treaba ta!, mârâi Edwin în direcția lui.

— Sunteți ca niște copii needucați!, izbucni ea sătulă de împunsăturile fiecăruia. Puteți să încetați? Nu sunt distracția niciunuia dintre voi. Eu conduc asta aici, tocmai pentru că Ophelia are mare încredere în mine. Are încredere că îl voi ține departe de fericirea ei până ce aceasta va fi legală. Apoi se întoarse dojenitoare spre Edwin: Colt poate fi chiar în spatele nostru!

— Melody, fratele meu nu te va ucide, o întrerupse ducele. Pe Edwin îl va ucide, și privi cu o lucire diabolică în ochi. La porunca mea, bineînțele!

— Nu va ucide pe nimeni!, zise ea hotărâtă. Știa că nu putea controla acțiunile unui Cardinham, dar avea să se asigure că nu erau găsiți înainte ca ei să poată fugi, abandonându-l pe Bryght când timpul era potrivit. Edwin, fii cu ochii pe el!, i se adresă. Dacă încearcă să fugă, ucide-l, continuă, pentru că ducele părea complet nepăsător. Îi putem ascunde cadavrul prin pădure, întări, asta pentru că Bryght zâmbi amuzat de amenințările sale. Voi fi în apropiere, zise apoi.

— Ai grijă, băiatu' lu' tata!, strigă Bryght la ea, amuzat. Însă, în timp ce se îndepărta simțea că o privește până dispare din raza lui vizuală.

Dumnezeule! Bryght Cardinham o obosea. O obosea atât de tare încât îi venea să îi toarne pe gât restul laudanumului și să îl facă să doarmă până în Nottingham. Își mușcă buzele, conștientă de faptul că se afla printre oameni, printre acești oameni, printre toți cei pe care îi evitase atâta timp. Șase luni.

După ce Harry o descoperise lângă Marcus și fuseseră chemați câțiva soldați, ea fusese luată sub aripa lui până ce justiția avea să decidă ce să facă cu criminala propriului soț. Bineînțeles, Harry îi spusese că dacă s-ar fi căsătorit cu el, nimeni nu ar fi îndrăznit să o atingă. I-ar fi garantat ea inocența. Și fusese pe cale să accepte, însă sărutul lui, rece, dur, o făcuse să își dea seama că nu putea face prostia de a se lega de un bărbat despre care nu știa cu adevărat nimic. Măcar Marcus o curtase o săptămână. Cu Marcus petrecuse câteva zile. Pe Marcus îl știa. Harry nu îi semăna fratelui său nici măcar puțin. Văzuse nebunia în privirea lui când ea îl refuzase. Închise ochii acum, conștientă de faptul că începea să își amintească prea mult. Cert era că mulțimea o făcea să se simtă incomod.

Terminându-și nevoile, Melody dădu să se întoarcă. Avea o presimțire îngrozitoare în ce privea acest târg. Erau prea multe opriri, Bryght se comporta prea frumos, iar afară nu se zărea niciun strop de ploaie. Locul în care se dusese pentru a-și elibera vezica era suficient de departe de târg pentru ca acesta să răsune în spatele urechilor ei. Veselia. Copii cântând. Femeile dansând. Își strânse pumnii și privi neputincioasă. Thad o dusese odată la târg, dar ea se trezi că avea să își amintească o viață întreagă mâna ducelui dezgolindu-i chipul într-un târg și emanându-și puterea. Cumva, ochii lui aveau să răsune în labirintul amintirilor sale mult după ce bărbatul acesta avea să dispară din viața ei.

Stând așa aici se trezi că o săgeta durerea în cap. Durerea apăruse din senin și o puse la pământ. Privirea i se împăienjeni și realiză că nu putea să își țină ochii deschiși. Durerea îi țiuia în partea din spate a capului. Durerea. Harry era aici?

Dar nu. Nu era Harry. Auzi glasurile, auzi chiuitul. Niște mâini pline o prinseră, o aruncară pe spatele unuia dintre cei doi răpitori și o aruncară în căruță. La naiba cu asta! Ea era cea care răpea un lord și îl trimitea în iad! Nu putea fi ea cea răpită! Totuși, era incapabilă să spună ceva, deși simți că îl lovi pe unul dintre ei în picior și pe celălalt în gură. În nas, mai degrabă. Auzi osul cum crapă. Știa cum era să crape acel os. Era dureros. Apoi căzu într-un dulce leșin, un coșmar îngrozitor în care își aminti de modul în care subjuga Harry o femeie.

O bătea până la moarte...

*

— Ce știi despre sinuciderea contelui de Lunden?, întrebă Bryght imediat ce Melody se îndepărtă. Deși fusese jovial, mintea nu îi stătea decât la informațiile pe care i le dăduse această fată. Nu el o lăsase fără soț, chiar dacă îi era de mii de ori mai bine fără el, ci idiotul se sinucisese cu revolverul pe care el i-l pusese între degete. Nenorocitul o înșelase în noaptea nunții! Ce fel de bărbat făcea una ca asta? În noaptea în care trebuia să îi aparțină. Nu voia să își imagineze ce simțea mândria ei de femeie în clipele astea.

— Lunden?, se încruntă Edwin. În cele din urmă termnase de mâncat și îl privea pe duce, păzindu-l. Mai nimic, ridică din umeri. Știu doar că a apărut în ziare ca „uciderea contelui de Lunden", dar nu a apărut vreun nume... Nu cred că au găsit făptașul, de fapt, zise atunci Edwin. De ce întrebi?, se încruntă la acesta imediat. Ce joc murdar joci?

— Știi că este fiica unui duce?, îi răspunse ducele cu o întrebare. Melody. E fiica lui Shrewsbury. Sora lui Shrewsbury acum.

— Da, dădu Edwin din cap. Ophelia îi este prietenă dintotdeauna. Au crescut împreună și și-au făcut debutul împreună, deși amândouă erau promise unor bărbați încă dinainte de păși în societate. Practic, debuturile lor au fost niște glume. Fratele meu mi-a spus, oftă Edwin și se servi cu încă puțină bere. Dar Mel e văduvă, din câte știu eu. Acum, nu îmi amintesc exact văduva cui, dar... Poate au alungat-o că nu poate face copii, ridică acesta din umeri din nou, un gest pe care ducele începuse să îl deteste.

— Nu face copii?, întrebă încruntat, pentru că ea spusese că nici nu încercaseră, practic, întrucât Marcus se sinucisese înainte de a e petrece ceva cu ei. Se înfioră, bucurându-se în sinea lui că desfrânatul de Marcus nu pusese mâna pe ea și că nu avea cum să o mai facă acum.

— De unde să știu eu?, pufni Edwin. Am intuit. Alminteri, ce soț i-ar permite soției lui toate astea? Asta așa era. Ce cumnat ar permite asta?, se gândi mai bine ducele. Îl știa prea puțin pe Harry, dar ea totuși văduva fratelui său, deși căsătoria nu putea fi considerată valabilă legal din cauza morții premature. Nu avea să spună asta acum. Nu încă. Îl rodea însă curiozitatea, așa cum părea că îl rodea și pe Edwin. Mă întreb însă de ce Thaddeus nu a luat-o în fortăreața aia a lui...

— Cred că nu știa că era acolo, gândi Bryght cu voce tare. Îl cunoștea bine pe Thaddeus și știa că iubea pătimaș tot ce credea că era al lui. Nu ar fi dat-o la o parte pe ea, pe Melody, pe sora lui. Asta însemna că ea se ascundea, așa cum crezuse inițial.

— De ce s-ar ascunde de propriul frate?, se încruntă Edwin. Toată lumea știe că Thaddeus o iubește!

Izbucnirea lui Edwin îl făcu să își dea seama că trecuse prea mult timp de când Melody dispăruse din raza lui vizuală. Se încruntă, atent la toate zgomotele din jur. Cineva striga că are pește proaspăt, altul se lăuda cu bijuterii, altcineva jura că făcuse rost de stofă de calitate. Totuși, printre acești oameni zăceau și multe scursuri. Vedea copiii trimiși să fure în zdrențe, slabi, neștiutori. Vedea bărbații mătăhăloși păzindu-i sub deghizarea unor cerșetori. Între toți acești băieți, ducele nu își vedea băiatul lui.

— Ceva se petrece aici, îi zise lui Edwin și ridică fără niciun avertisment. Ia caii!

Se duse în direcția în care o văzuse ultima dată. Se încruntă când realiză că dincolo, aproape de pădure vedea clar cum corpul ei era ridicat și trântit într-o căruță.

— Hei!, strigă. Stai pe loc!, urlă, dar bărbații râseră, se suiră pe capră și porniră la drum. La naiba! La naiba! Aproape că strigă plin de frustrare. Ăla e naibii copilul meu!, urlă după ei.

— Sunt cumva...

— Hoții de copii, oftă ducele din tot pieptul. Și tocmai și-au ales copilul prost pe care să îl răpească. Noi mergem după ei!

Strânse hățurile calului și se sui dintr-o mișcare pe el, pornind răzbunător spre bărbații care o furaseră pe Melody. Aveau să plătească scump pentru că o atinseseră. Iar ea avea să rămână legată cu funia aia de el. La urma urmei, părea cea mai sigură metodă de a nu o mai pierde, pentru că în niciun caz ea nu avea să scape de el până ce nu afla totul despre ea și lua o decizie în ce o privea.

*

Cu capul legănându-i-se în toate direcțiile în care hurducăia căruța, Melody auzea clar ce vorbeau cei doi bărbați care o loviseră și o așezaseră în spate.

— E subțire, zise vocea groasă a unuia. Se poate strecura în case.

Atunci realiză că avea de-a face cu hoți. Auzise tot felul de povești despre cum capul acestor găști țineau copii – băieți, de regulă – și pe care îi intruiau cum să fure. Un gând îi curmă mintea: de ce o răpiseră pe ea dacă se știa că doar băieții erau complet capabili să șterpelească exemplar câțiva șilingi? Oftă cu putere – mai degrabă gemu de durere – când își aminti că era băiat. Era deghizată în băiat. Și părea că avea doisprezece ani.

Ar fi vrut să se ridice și să lupte cu ei, dar realiză că poziția în care era îi amintea de ziua aceea în care lady Melody devenise un băiat urât fără nume. Se afla în camera din han, sub cheie, moment în care Harry se apropiase și începuse să discute cu ea termenii pentru ca el să își țină gura. Căsătoria cu el.

— Nu aș putea face asta niciodată! Legea nu ar permite să o ai pe soția fratelui tău!, exclamase îngrozită Melody.

— Dacă nu te-a atins, ceea ce sunt convins că nu a făcut, nu există o căsătorie. Noi doi trebuie să încheiem căsătoria asta, Melody, înțelegi? Așa s-a promis din pruncie. Fiica ducelui și fiul contelui, nu neapărat Marcus, primul născut. Acum eu sunt fiul contelui. Eu sunt contele.

O îngrozise. Și spusese un răspicat „nu". Își închise ochii. Nu acceptase de dragul lui Marcus. Crezuse că bărbatul acela ținuse măcar puțin la ea. Totuși, azi afla că împotrivirile ei fuseseră inutile. Apărase onoarea unui bărbat care o înșelase înainte de a o face măcar a lui. Cum putea fi bărbații atât de cruzi?

Era pregătită să acționeze, să se desprindă de negura amintirilor, când un glonț îi trecu pe lângă ureche. Auzi bubuitura și încremeni, deși asta nu părea a fi o soluție. Bărbații care o răpiseră auziră și ei împușcătura, dacă nu chiar fuseseră ținta ei, și se speriară. Încercară să tragă de hățuri, alarmând calul care îi aruncă numaidecât din spatele lor. Strunirea animalului nu merse deloc așa cum se așteptaseră ei și nici măcar Melody. Imediat ce se văzu singură cu un animal care părea turbat, încercă să prindă ea hățurile, însă realiză că erau prea departe de mâinile sale. Avea să se răstoarne, la naiba! Înțelegând asta, făcu singurul lucru care părea benefic animalului. Desprinse legătura dintre căruță și cal. Căruța, eliberată brusc, se contorsionă ca o dansatoare mătăhăloasă. În mlăduirea violentă a lemnului, Melody fu azvârlită. Își acoperi capul și așteptă ca vehiculul să se prăbușească așa cum promitea pe ea, prinzând-o captrivă în golul dintre pământ și căruță.

Auzea strigăte în jurul ei, inima îi bubuia și simțea că rămâne fără aer. Era complet acoperită, fără posibilitatea de a se mișca. Încercă să îndepărteze căruța de pe ea, dar realiză că era îngrozitor de grea. Era prinsă ca într-un mormânt. Oh, dar Melody se mai simțise așa cândva! Imediat după ce încercase să o subjuge și să îi răzbune cutezanța, după ce fusese transportată de doi lachei vânjoși în zona în care se ridica adesea gunoiul, Melody se simțise obligată să supraviețuiască. Era ca și cum o voce în mintea ei îi șoptea că nu venise timpul. Aruncată în căruța care transporta gunoiul, Melody supraviețuise, târându-se în cel mai apropiat sat. Și de acolo ajunsese aici.

O voce. Auzise o voce.

— Melody!

Numele ei fu repetat de sute de mii de ori poate până ce ea realiză că într-adevăr era strigată și acum. Vocea era a lui Rothgar.

Bătu în căruță pentru a se face auzită. Și la naiba dacă nu avea să supraviețuiască și acum! Își strânse pumnii până ce realiză că bucata de lemn se ridica de pe ea. Clipi, privind chipul bărbatului. Era încruntat. Era... Era frumos. Era cel care o salva. Bryght Cardinham, duce de Rothgar. Bărbatul pe care odată îl sărutase. Bărbatul de care se îndrăgostise la prima vedere. Întinse brațele spre el, simțindu-se incapabilă să facă un pas, și suspină:

— Doamne, scoate-mă de aici!

Și exact asta făcu. Aplecându-se spre ea, ducele o prinse în brațe ca pe un copil, ca și cum nu cântărea mai mult decât o sticlă cu vin, și, ținând-o la pieptul său, se sui pe cal. Nu știa unde o ducea. Nu voia să știe. Tot ce conta era că se afla din nou la pieptul lui. Din nou în brațele lui. Îi inspiră mirosul avidă să și-l amintească. Și oftă.

Îl simți; asta făcu și el. Îi inspiră mirosul și oftă.

*

— Felicitări-le mele, domnule!, zise magistratul înaintea lui Bryght. Ați prins niște indivizi foarte periculoși. Apoi, după ce privi din nou spre cei trei indivizi extrem de tăcuță, încruntându-se înaintea semnului care marca chipul băiatului, continuă: Permite-ți-mi să vă ofer cazare în seara asta! Hanul Mad Dog este cel mai bun din părțile acestea. Cina și patul sunt din partea slujitorilor Regelui în seara asta!

Pentru prima dată în câteva minute, Bryght, care își ținea involuntar mâna peste a lui Melody, vorbi:

— Ne-ar plăcea. Fiul meu a trecut prin multe, așa cum se pare.

Magistratul aruncă o ocheadă din nou, își drese glasul și anunță:

— Ești un tânăr curajos, băiete. Apoi, privind mai bine spre murdăria de pe chipul și de pe hainele copilului, strâmbă din nas. Care are nevoie de o baie.

După ce le dădu indicațiile și trimise un paznic cu ei până la Mad Dog, în timp ce călăreau în liniște unul pe lângă celălalt în ce părea a fi un alt sat în care viața orașului începea să prindă rădăcini, Bryght își coborî privirea asupra ei. În fața lui, pe cal, Melody era îngrozitor de tăcută. După ce îi ceruse să o scoată de acolo, fata nu mai spusese absolut nimic. Încercase să vadă dacă avea răni, mai ales că trăsese exact în clipa în care capul ei se înălțase din căruță, dar nu putea să o controleze așa cum trebuia în stradă. Mai bine aștepta până se retrăgeau.

— Nu-mi place cum s-a uitat la Mel, zise Edwin. Șansele sunt mici să știe ceva despre ea, dar trebuie să plecăm curând, Rothgar! Nu putem petrece noaptea aici.

— După ce face baie, i-o tăie ducele. Nu îmi pasă ce crezi tu Edwin. Trebuie să mă uit atent la ea. Dacă s-a lovit prea tare și sângele se scurge acum tot în ea... Nu ai idee câți oameni mor așa!

Fără tragere e inimă, Edwin confirmă tăcut. Apoi, aruncând o privire spre Bryght îi zise:

— Câteva ore. La miezul nopții plecăm naiba de aici. Ai face bine să nu încerci nicio șmecherie, Cardinham!

De parcă el îl putea opri!, pufni Bryght. Singura persoană care îl putea opri era într-o letargie generală în brațele sale, prea aproape de inima lui pe care o crezuse împietrită până acum, imună la farmecele femeilor.

*

Magistratul se așeză greoi la masă când cei trei plecară și oftă. Chipul băiatului îi atrăsese cu siguranță atenția. Își mușcă buzele și clipi îngândurat. Poate că nu ar fi făcut un rău să îi scrie. Și, înmuind penița în cerneală, scrijeli pe hârtie o singură întrebare:

Ești sigur că a murit?

Nu era nevoie de altceva. Bărbatul avea să știe cine era și la ce se referea. O înmână unui băiat și îi spuse destinația. Cu puțin noroc, până la miezul nopții avea să primească un răspuns.

Hoții de copii chiar erau un pericol real la vremea aceea. Totuși, marea dilemă este: de ce naiba nu știe nimeni mai nimic despre așa-zisa crimă a lui Melody? Ce s-a ascuns?

Până vă povestesc totul cap-coadă, ca să înțelegeți ce se petrece, vă las cu canicula!

3286 de cuvinte