Pe un drum de țară din Shropshire,
Septembrie, 1790

Bryght Cardinham, duce de Rothgar, știa că ceva avea să meargă prost azi. De când se trezise, de când deschisese ochii în acea zi rece de septembrie, simțise în sinea lui că ziua de dinaintea căsătoriei sale nu avea să descurgă obișnuit. De regulă, fiul cel mare al ducelui de Rothgar, el însuși duce acum, avea abilitatea aceasta de a ști lucrurile îngrozitoare care i se petreceau înainte ca acestea să se întâmple. Așa știuse că în ziua aceea, când se va fi înapoiat din turul în Europa, tatăl lui avea să își dea ultima suflare, lăsându-i în grijă doi frați mai mici, pe Wine care avea atunci douăzeci și patru de ani, despărțindu-i un singur an, și pe Colt, de douăzeci, proaspăt ieșit de la școală și cu dorința de a porni în propiul tur european, dar și o soră, pe Summer, care nu avea mai mult de treisprezece ani când tatăl lor își dăduse duhul. Summer fusese de departe cea mai afectată de moartea părintelui lor, cum ducele de Rothgar îi acordase cea mai mare atenție, fiind singura fiică a familiei. Totuși, alături de cei trei frați mai mari ai ei, fata trecuse peste vremelnicia vieții și crescuse acum, ajungând în curând la optsprezece ani. De fapt, anul viitor trebuia să își facă debutul. Alte griji...

Trecând însă peste senzația că nunta lui nu avea să fie una liniștită, Bryght inspectă din nou bagajele. Erau necesare pentru a călători la casa viitoarei sale soții, lângă moșia Shropshire, unde se ținea oficial nunta. Apoi, de la recepție aveau să ia calea întoarsă spre Northwich, lângă Râul Mersey, unde se afla conacul Rothgar, impozantul conac, loc în care aveau să își petreacă luna de miere. Nu avea să fie o lună, bineînțele. Rothgar avea treburi mult mai importante decât să își amuze soția în prima lor lună în calitate de cuplu. Intenționa însă să o lase în Rothgar, iar el să călărească degrabă în Londra pentru treburile obișnuite la bancă. Fratele lui mai mic, Wine, îi ținuse locul printre asociați cât putuse. Acum însă nu mai putea. Avea nevoie de prezența lui.

Problema era că el trebuia să se însoare, după vrerea părintelui lui mort, cu Ophelia, fiica marchizului de Offshire, ajunsă la nouăsprezece ani în cele din urmă, suficient cât să fie considerată capabilă de reproducere. Și asta era o problemă pe care Bryght spera să o rezolve cât mai curând pentru a putea fi lăsat în sfârșit în pace, îndeplinindu-și datoria. Dacă avea suficient noroc, Ophelia avea să nască un fiu de la bun început. Nu era ca și cum nu îi plăcea Ophelia; înaltă, subțire, blondă, tânăra fusese crescută pentru a fi ducesă, ducesa lui. Înțelegerea dintre familiile lor data încă de la nașterea lui Bryght, drept care marchiza de Offshire fusese aproape obligată să nască o fată de-a lungul vieții sale. Prin urmare, cu cât termina mai repede cu datoria asta, cu atât mai bine pentru amândoi. Oricum Ophelia era foarte tânără – avea nouăsprezece ani – și avea să îl asculte și să îl respecte. Nu dădea semne de rebeliune, de revoltă vădită. Era liniștită, o fire chiar plăcută cu care dansase la balurile din acest sezon. Se potriveau suficient de bine pentru a fi respectabili, un cuplu decent. Iar Bryght ținea la această decență, devenind nemilos când cineva insinua altceva.

— Sunteți gata, Excelență?, îl întrebă valetul lui, Emmet. Emmet, care nu își dezvăluia niciodată vârsta, era adus tocmai din Franța pentru a-l servi pe duce. Adevărul e că se găsiseră unul pe altul, iar Bryght continuase să îl țină alături până ce îi devenise indispensabil. Emmet se îmbrăca mai bine decât majoritatea valeților, comportându-se aidoma unui gentelmen. Francezul ajungea cu greu la un metru șaptezeci, era palid, cu mustățile negre răsucite și părul tuns chilug pentru ca peruca să i se potrivească pe cap perfect. Nu credea că îl văzuse vreodată fără perucă, nici măcar la vânătoare unde Bryght prefera să călărească fără povara părului fals.

— Da, Emmet, zisese ducele. Pentru călătorie alesese pantaloni negri, pantofi comozi, cămașă albă, lavalieră, vesta brodată cu aur și haina lungă. Vremea era înșelătoare în aceste zile. Privind pe fereastră la norii negri care se adunau pe cer, îl trecu un fior. Așa era și călătoria aceasta, precum vremea.

Totuși, sentimentul cum că ceva îngrozitor se va petrece îl bântui până la a doua răspântie a drumului nenorocit prin Shropshire. Până atunci începuse să toarne cu găleata afară, inundând drumurile și făcându-le înaintarea anevoioasă. Ar fi trebuit să pornească mai curând. Însă nu își dorise să rămână la Offshire ai mult decât era necesar. Nu avea nimic cu marchizul, dar nu era genul de persoană atât de sociabilă. Prin urmare, refuzase petrecerea pe care Colt își dorise să o organizeze în cinstea lui, o petrecere a burlacului. Nu îi ardea de dezmăț în ajunul nunții lui, deși aveau să îi lipsească zilele în care, singur, își petrecea timpul la petreceri private cu femei exotice și frumoase. Ophelia nu era deloc exotică, ci pur englezoaică. Și banală.

Oftă în sinea lui, privind domeniul pe care îl traversa. Ura Shropshire-ul. Aici zăceau cele mai îngrozitoare amintiri ale sale. Nu avea o problemă nici cu ducele, nu, deși era un individ dezagreabil. Aidoma tatălui său, Thaddeus, actualul duce de Shrewsbury, cu patru ani mai mic decât el, trata femeile cu un cinism imposibil. Era un individ infam, nerușinat, un bărbat căruia nu îi păsa decât de propria plăcere. Era o brută. Nu îl interesa însă Thaddeus – avea să o țină pe Summer departe de acest individ la balul de debut, deși știa că sora lui avea suficientă minte încât să nu își piardă timpul în compania unui individ atât de dizgrațios. Problema lui era cu hanul din zonă, cel mai bun, care avea să îi bântuie mintea pentru totdeauna. Nu voia să își amintească acum, nu în preajma nunții sale. Își jurase să uite. Amintirile însă, traumele, sunt mult prea greu de șters din memorie.

Când trăsura se opri brusc, Bryght fu convins că se întâmpla chiar acum ceva rău. În sfârșit premoniția lui se materializa. Se trezi din moțăiala lui, ridicându-se și îndreptându-și spatele, convins că ar fi trebuit să o ia călare indiferent de vreme. Luându-și bastonul pe care îl purta mereu cu sine și care ascundea o armă letală, un obicei deprins de pe continent, Bryght deschise ușa trăsurii și auzi vocile. Erau niște voci repezite, grăbite, voci care urlau pentru a se face auzite din cauza ploii care cădea nemiloasă din cer direct pe siluetele celor doi atacatori.

La naiba dacă nu erau jefuiți!, înjură în sinea sa Bryght. Vizitiul fusese dat jos de pe capră și obligat să îngenuncheze, în urma lui, Emmet apropiindu-se cu mâinile ridicate. Era vizibil palid, îngrozit că cineva i-ar putea răni stăpânul. Loialitatea servitorului fusese cea care îl făcuse să îl păstreze pe Emmet atâta timp lângă el. Totuși, îi făcu semn să se oprească acolo. Cei doi indivizi nu păreau extrem de amenințători; unul era înalt și bine-făcut, celălalt scund și destul de slab, ceea ce îl făcea să se întrebe dacă jaful la drumul mare mai era pentru oamenii aceștia o meserie bănoasă. Cu pelerine pe ei, cei doi bărbați aveau două revolvere îndreptate spre nou-sosiți.

— Ce se întâmplă aici?, interveni ducele.

Hoțul cel scund și subțire își îndreptă atunci atenția spre el. Avea înfășurat în jurul gâtului și al gurii o lavalieră care fusese cândva albă, astfel încât nu îi putea vedea chipul. Pelerina nu permitea prea multe. Țeava armei era acum îndreptată spre el, iar ceva îi spunea că hoțul nu ar fi ezitat să o și folosească. Nu credea că familia lui ar fi fost prea încântată să primească un sicriu în locul mirelui. Și Summer..., își închise ochii. Sora lui nu ar fi putut trece peste moartea lui. Îi fusese tată tot timpul acesta.

— Stai acolo!, se auzi vocea răgușită a hoțului. Ploaia începuse să se oprească, deși cădea încă molcom din cer. Stai acolo am zis!, insistă băiatul în momentul în care Bryght încercă să se apropie. Ești ducele, nu?

Bryght se încruntă, realizând că era o trăsătură a sa care îl trăda. Ochii. El și Summer moșteniseră ochii ei, ai mamei. Își strânse maxilarul, furios. Avea ochii cenușii ca ai unui lup. În rest, părul era negru, pielea ușor bronzată, totuși albă, avea o înălțime care o depășea cu mult pe a piticului ce flutura spre el revolverul, și o greutate dublă. Ochii însă îl trădaseră. Colt și Wine moșteniseră privirea căpruiie a tatălui.

— Ascultă, îi zise el continuând să se apropie, oprindu-se însă la o distanță rezonabilă, nu vreau probleme. Își îndreptă atenția spre celălalt bărbat, mai înalt, mai mare, având impresia că acesta era mai rațional. Vreau doar să ajung cu bine la nunta mea. Apoi, cu mișcări molcome, întrebă, pregătit să cedeze orice bun: De ce ai nevoie?

— De tine!, răspunse hoțul cel mic.

Ducele se încruntă și îl privi. La naiba că nu putea zări nimic prin hainele pe care le purta! Își mușcă buzele, atent la ce spunea. Omul acela – amândoi chiar – nu erau în toate mințile.

— Poftim?, întrebă uluit, pentru că nu își imagina cum doi hoți își propuneau să îl răpească pe el în loc de aurul său. Nu înțeleg, zise acesta și își îndoi pumnii, pregătit să lupte pentru sine.

— Te împrumutăm câteva zile, zise atunci hoțul cel mic. Și ar fi fost amuzant dacă vocea acestuia nu ar fi sunat atât de serios.

Bryght nu putea fi împrumutat câteva zile! Trebuia să se însoare, să își lase mireasa grea și să își vadă de viață. Nu avea timp să fie răpit. Și pentru că realiză că băiatul voia să vină spre el și să îl ia de cot pentru a-l transporta cu ei, Bryght realiză că avea să scape de atacatorii aceștia printr-o singură modalitate. Ducele de Rothgar începu să lupte așa cum știa, cum învățase de când era un simplu flăcău. Cu dârzenie se agăță de gâtul hoțului mai mic, simțind că putea să i-l rupă dacă strângea prea tare. Pelerina căzu de pe capul acestuia, iar o privire neagră, înfricoșată i se arătă. Era însă ceva ce îl făcu să își dea seama că băiatul acesta fusese trecut prin viață și cunoscuse mânia săbiilor. De la frunte, prelungindu-se pe sprânceană, prea aproape de ochi, apoi pe obraz în jos și cu siguranță sub acea lavalieră, o cicatrice mare îl însemnase pentru totdeauna. Cine Dumnezeului îi făcuse asta și cum scăpase cu viață? Rămase cumva vrăjit de privirea lui, de gingășia gâtului și de respirația sacadată, îmbiat de o forță lăuntrică să strângă acel gât. Și strânse până ce băiatul păru că se sufocă. Băiatul acesta era prea tânăr pentru ce își propusese, cu siguranță. Nu se putea pune cu Bryght.

Brusc însă se auzi o împușcătură, iar Bryght își dădu seama că el fusese cel împușcat de acest individ. Atunci îi dădu drumul, cuprins de o durere și de o disperare cât mai mare. O nouă împușcătură îi spuse că nu el era cel rănit, ci că celălalt bărbat trăsese un foc de avertizare. Îngrozit că Emmet sau vizitiul ar fi putut fi răniți, Bryght urlă spre oamenii săi:

— Stați acolo! Fugiți, la naiba! Emmet!, își privi servitorul în ochi, valetul fiind de-a dreptul îngrozit de faptul că sângele se prelingea din stăpânul său. Fratele meu!, îi indică tare. Colt!

Înainte de a mai spune ceva, Bryght fu lovit în cap de celălalt bărbat, astfel încât își pierdu conștiința. Era ceva amuzant la mijloc, anume faptul că fusese răpit de la propria nuntă. Așa ceva se putea întâmpla doar cu femeile, iar el nu era o afurisită de mireasă!

*

Cei doi hoți mergeau alături de ducele de Rothgar leșinat și așezat cu fața în jos pe un cal mânat de bărbatul mai înalt, corpolent. Era unul dintre caii de la trăsură, pursânge cu siguranță, ceea ce însemna că trebuia schimbat cu un altul pentru a nu își da nimeni seama că era vorba despre caii ducelui. Fusese acoperit cu propria pelerină, deși ploaia stătuse momentan, dar norii nu dădeau semne cum că voiau să renunțe din a-și descărca furia asupra comitatului.

Pretinsul băiat scund privi o clipă cerul și oftă. Își frecă gâtul, locul în care ducele strânsese și care acum o durea. Avea să lase o vânătaie oribilă, dar nu era prima și se îndoia că avea să fie ultima. Trupul însă îi tremura. Secunde bune, i se păruseră ore, stătuse față în față cu moartea – cu ducele de Rothgar – care era suficient de puternic să o ucidă. Privise în ochii lui lipsa desvârșită de milă și, pentru o secundă, cât timp rămăsese fără aer, momentul o purtase înapoi spre ziua în care pe ringul de dans zărise prima dată ochii suri ai ducelui. Fusese în urmă cu un an și îi revăzuse pentru ultima dată acum șase luni când viața ei fusese distrusă iremediabil.

Edwin Clark își îndreptă privirea asupra-i și cu reticență întrebă:

— Ești bine?

— Da, oftă, deși vocea îi era frântă. Se temea de posibilitatea să nu îi fi afectat glasul. Trebuia doar să se odihnească. Totuși, cu amenințarea norilor trebuiau să continue să meargă. Îmi vor rămâne semne, dar nu le va vedea oricum nimeni. Apoi privi spre Clark și îl întrebă: Tu?

— Nicio zgârietură! Apoi privi spre duce. Nu pot spune același lucru despre el. Trebuie să îi investigăm rana înainte de a se infecta. Crezi că ai cele necesare la căsuță?

Privind corpul masiv care era o povară infernală pentru cal, dădu afirmativ din cap. Avea cele trebuincioase pentru a dezinfecta rana și pentru a-l bandaja. Îl împușcase în picior, iar glonțul trecuse pe lângă pulpă fără să rămână înfipt în carne. Nu îl ucisese. Nu încă. Își vedea de drum când Edwin își drese glasul și clipi înaintea ei:

— Cum îl vom păstra aici până ce Ophelia fuge cu Lewis?

Asta însemna că trebuia să îl păstreze câteva zile, nu foarte mult. Mâine era nunta, dar Ophelia fugea chiar în seara aceasta. Totul era pregătit pentru ei în Gretna Green și apoi spre căsuța baronului. Acolo aveau să le țină piept familiilor furioase sau cel puțin așa spusese Ophelia. Nimic nu putea îmblânzi însă furia familiei ei și cu siguranță că acest bărbat rănit și leșinat ar fi fost de neînduplecat în fața micuței Ophelia.

— Am mult laudanum la căsuță, adăugă răgușită și dând de înțeles că îl puteau droga până ce venea momentul să îi dea drumul. Îl putem seda, adăugă, pentru că nu voia să se înțeleagă altceva. Cum obținuse ea acea cantitate de laudanum – asta era ceva ce Edwin Clark nu avea să afle și se îndoia că avea să o întrebe. Rămânea un personaj misterios pentru el, învățând să nu pună mai multe întrebări decât erau considerate sănătoase.

— Nu trebuie să îl ucidem, nu uita asta!, îi aminti Edwin de parcă ea propusese să facă întocmai, să îl drogheze până ce avea să se trezească pe lumea cealaltă.

Deși ar fi putut, gândi. Ar fi putut, iar el ar fi meritat. Își îndreptă atenția spre cel leșinat pe cal. Dumnezeu îi era martor că acest bărbat ar fi meritat să fie lăsat să moară chiar aici, în nămol, cu pământul umed mângându-i trupul și mușcând din răni. Numai el era vinovat de ceea ce i se întâmplase ei și de ceea ce i se întâmpla chiar acum. În aceste clipe ar fi putut fi una dintre invitatele la nunta lui cu Ophelia, neștiind nicio clipă că nunta nu va mai avea loc. Ar fi putut să poarte satin, să își pudreze chipul, să își aranjeze părul creț și roșu...

— Melody?, o strigă Clark, aducând-o la realitate. Și realitatea era că purta lână, in și alte materiale care îi zgâriau pielea, nicio pudră nu ar fi putut să îi repare chipul, iar părul creț și roșu era tuns extrem de scurt, la ceafă, și prins cu o bucată de material.

Clipi spre Edwin și înghiți în sec. Acela era numele ei. Melody. Mama i-l alesese cu grijă în urma orelor în fața pianului pe care le petrecea adesea când era însărcinată cu ea, în clipele în care o melodie nu îi putea părăsi mintea. Dar în ultimele luni nimeni nu îi mai spusese așa. De altfel, în ultimele luni ea nu mai interacționase cu nimeni, izolându-se în căsuța abandonată de pe moșie, unde nimănui nu îi trecuse prin minte să o caute, nici măcar rudelor ei. Cu câteva zile în urmă însă Ophelia reușise să o găsească și îi ceruse ajutorul, iar situația complicată a fiicei lui Offshire era următoarea: promisă din pruncie lui Bryght, aceasta se îndrăgostise între timp de baronul de Olsburg, de Lewis Clark, în urma debutului său. Îi comunicase tatălui ei sentimentele pentru Lewis, dar marchizul nu dorise să audă nimic și dăduse undă verde alianței dintre ea și duce. Prin urmare, știind că avea să fie mereu nefericită alături de nemilosul Bryght, Ophelia apelase la fosta ei prietenă, deși aceasta era extrem de strâmtorată. Cu o singură idee o convinsese că merita să lupte pentru viitorul acestei tinere fete – Ophelia era însă de-o seamă cu ea – atât cât mai exista:

— Nu vreau să ajung aici, Melody...

Aici, adică în izolare, la căsuță, departe de cei iubiți. Iar ea înghițise în sec și aprobase tacit. Nu știa sigur de ce o făcuse, dar o făcuse, iar acum nu mai era cale de întors. Sursele lui Edwin – fratele mai mic al lui Lewis – îi spuseseră că ducele avea să treacă pe aici în jurul amurgului, în drumul său spre a ajunge la nuntă. Așa că, adunându-și puterile, Melody se încumetase să îl răpească pe bărbatul care îi furase șansa de a fi fericită și, din disperare, îl și împușcase. Să dea cu ochii de el fusese mai greu decât se așteptase. Fusese îngrozitor. Era îngrozitor.

— Nu îmi spune așa!, se răsti cât o lăsă vocea la Edwin. Nu vreau să audă ducele.

— L-am lovit prea tare să mai audă ceva, îi aruncă Clark o privire. Deci?, insistă, pentru că nu fusese de la început de acord cu el să rămână la căsuță, prea aroape de Ophelia și iubitul ei.

— Da, ai dreptate. Nu putem rămâne la căsuță. Unul dintre frații lui va veni să îl caute, dacă nu toată familia. Își aminti că strigase spre acel bărbat caraghios care îl însoțea și care primise instrucțiuni precise să fie chemat Colt, fratele care participase la război și care ar fi putut să îi frângă atât de ușor gâtul. Îl cunoștea și pe Colt. Luă o gură de aer, hotărând: Trebuie să îl ascundem altundeva.

— Nu putem cutreiera Anglia cu el!, se încruntă Clark. Cineva îl va recunoaște. Uită-te la el, Mel! E ca un lup pe o oaie!

Membrele i se bălăngăneau pe lângă cal, picioarele ajungându-i aproape pe jos. Era îngrozitor de masiv. Pe lângă asta, mai erau și ochii. Oricine îl putea recunoaște. Doar era moștenirea fostei ducese pe chipul lui – un chip cu adevărat frumos, atrăgător, poate cel mai frumos chip de bărbat pe care ea îl văzuse vreodată.

— Mă tem că e necesar!, zise ea. Trebuie să ne îndepărtăm de vest cât mai mult. Putem să o apucăm spre Nottingham, dădu atunci ideea. E un drum de o săptămână. Apoi vedem dacă mergem mai la est sau este suficient acolo.

— Ai dreptate, oftă Edwin. Îl vom plimba pe duce prin Anglia până ce Ophelia se mărită cu Lewis. Apoi îi dăm drumul și fugim fără să ne uităm înapoi. Sunt sigur că vreunui căruțaș i se va face milă de el și va ajunge să fie transportat în palatul lui de pe stâncă mai devreme sau mai târziu. Atunci va fi însă prea târziu.

— Prea bine!, fu ea de acord și dădu bice calului pentru că în depărtare se vedea acoperișul căsuței în care se adăpostise șase luni. Așa vom proceda, Edwin.

— Și, Melody? Ea își întoarse privirea spre el și își ridică sprâncenele. Încearcă să nu îl ucizi. Știu ce ți-a făcut. Știu. Dar nu putem să facem asta. Melody înghiți în sec și își feri privirea, pentru că o podidiră lacrimile. Ai grijă cu cicatricea, te rog, îi zise acesta acum. Nu am vrea să îți vadă cineva fața, cu atât mai puțin ducele. Dacă știe ceva, ești distrusă!

— Sunt oricum distrusă, Edwin, oftă ea. În plus, nimeni nu știe cum arăt și, dacă mă vede cineva, cu atât mai mult el, vor crede că sunt un monstru.

Iar Bryght, frumosul duce de Rothgar, o văzuse. Și în ochii lui văzuse că așa era: Rothgar văzuse în Melody un monstru, nicidecum tânăra drăguță pe care o sărutase cândva în miez de noapte la un bal supraaglomerat în timp ce gurile amândurora aveau gust de vin și turtă dulce.

Înainte de a ne lua adio pe ziua de azi, trebuie să spun câteva cuvinte. 

Cum ați observat, am revenit. 

Cum probabil ați observat dacă ați ajuns până aici, am revenit cu o nouă lucrare istorică. Ador epoca asta, copii. Nu mă pot abține.

Ce nu știți e că încă sufletul rănit și încerc să îmi revin. Aveți de-a face cu un autor defect acum. Sper să mă repar frumos până în finalul călătoriei noastre.

Plănuiesc pentru această călătorie să fie vorba despre patru cărți (inițial), continuând cu povestea fiecărui copil al celor patru frați (posibil). Asta sigur vă va plăcea, pentru că pur și simplu sunteți super curioși să vedeți ce se întâmplă după „SFÂRȘIT!"

Ne auzim din două în două zile (FIX!), astfel încât să nu așteptați mult un capitol și să vă bucurați cum se cuvine de această carte. 

Idei, sugestii, păreri!

3473 de cuvinte