În urmă cu 16 ani.

— Sylvia, trezește-te și îmbracă-te, haide.

Îmi ridic capul de pe pernă încă somnoroasă și privesc cu ochii mijiți către mama care era îmbrăcată într-o geacă roșie de iarnă, cu cizme maro lungi până la genunchi și căra în spate un ghiozdan mare negru.

Ce facem, mami? Unde mergem? o întreb curioasă, în timp ce mama băga cu nervi niște haine în ghiozdanul meu de școală.

— Plecăm, Sylvia. Mergem la bunica. Haide, îmbracă-te mai repede. Ce aștepți? țipă la mine și eu încep să îmi trag pe cap hanoracul roz.

— Dar bunica stă la Brașov, e atât de mult drum până acolo. Cu ce vom merge?

— Dacă mai pui o singură întrebare te plesnesc. Taci și fă cum îți zic, îmi spune și mă zguduie de mână, ca de fiecare dată când se supără pe mine.

Mă uit la ceas și văd că este ora 4 dimineața. De ce am merge la bunica la o oră atât de devreme? Oare vine și tata cu noi? Dar e ce mama stă cu fularul la gât și pe față din moment ce nu eram afară ca să o ningă? Aveam atât de multe întrebări care îmi roiau prin minte și atât de puține variante ca să aflu răspunsul la ele. Nu înțelegeam nimic din ce se întâmpla și de ce mama se grăbea atât de rău să facă bagajele.

O întreb din senin dacă pot să îmi iau și jucării și îmi răspunde că nu, ceea ce mă face să scâncesc. Mama îmi dă o palmă peste mâini și îmi zice că dacă mai scot un sunet mă lasă în mijlocul drumului. De frică încep să merg după mama care iese pe ușa din spate a casei. Mă ia de mână și îmi grăbește pasul considerabil, luând-o spre gară. Era o distanță de 10 km de la casa noastră până la gară. De fiecare dată când mergeam la bunica tata lua mașina. Acum nu era nici tata, nici mașina și mama se comporta foarte ciudat. Era foarte frig afară și ninsoarea devenise din ce în ce mai puternică. Abia de mai înaintam prin acei nămeți și mama mă trăgea din ce în ce mai rău de mână. Mai aveam atât de mult până la gară și nici măcar nu știam dacă vom prinde trenul către bunica.

La un moment dat un taxiu oprește lângă noi și mama discută ceva cu șoferul care avea o față mai mult decât ciudată. Se întoarce la mine și îmi spune pe un ton dur.

— Stai aici și nu te miști. Mă urc până la domnul în mașină și după câteva minute voi coborî și te voi lua și pe tine. Vom merge cu mașina până la bunica, dar trebuie să faci cum îți zic. Ai înțeles, Sylvia?

— Da, mami.

Și o văd pe mama cum înainte să urce la acel bărbat în mașină își dă geaca jos. Observ pe geamurile fumurii ale mașinii cum mama își dă și bluza jos, iar eu nu înțeleg de ce ar face așa ceva. Cum de mergeam atâta drum cu mașina acestui bărbat necunoscut? De unde avea mama bani să plătească drumul dacă ea era casnică și nu muncea ca tati? De ce tati nu venea cu noi cum făcea de fiecare dată? Iar aveam prea multe întrebări și nu puteam să aflu răspunsurile la ele.

Mama iese din mașină cu părul răvășit după aproximativ 15 minute și atunci observ că avea obrazul stâng vânăt.

— Mami, de ce obrazul tău e lovit? o întreb când urc la acel bărbat în mașină.

— Din cauza tatălui tău. De aceea noi acum plecăm de lângă el, Sylvia. De aceea nu o să-l mai vezi niciodată pe tati. Ascultă, Sylvia. Eu și tati nu mai suntem prieteni buni. Am devenit dușmani și nu mai putem sta în aceeași casă pentru că uite ce a făcut tati la nervi. Niciodată, Sylvia, să nu lași un bărbat să te lovească. Niciodată. Un bărbat trebuie doar să te iubească și să te ocrotească. Atât. Trebuie să devi o femeie puternică, Sylvia. Și încă ceva. Nu face niciodată ce a făcut mami acum. Ce am făcut eu acum e josnic, murdar, groaznic. Nu am avut altă soluție. Dacă aș fi avut altă cale, nu aș fi făcut niciodată ce am făcut acum. Tu trebuie să faci doar lucruri admirabile, frumoase și de care să fi mândră. Te iubesc, Sylvia!

Mă uitam în ochii mamei și îmi dădeam seama că mai are puțin și plângea. Am luat-o în brațe și am pupat-o pe obrazul vânăt. Nu înțelegeam de ce îmi spune toate astea. Ce făcuse ea cu acest nene? De ce ea și tati deveniseră dușmani peste noapte? De ce nu m-a lăsat să îmi iau adio de la tati?

Tot drumul am stat lipită de mama care plângea înfundat și își sufla nasul. Nici măcar o vorbă nu a scos mama tot drumul cu acel bărbat cu față înfricoșătoare. Ne-am oprit de două ori la benzinărie, dar mama nici nu a coborât. Am ajuns în Brașov tocmai seara din cauza drumurilor care nu erau foarte bine dezăpezite și din cauza ninsorii abudente. Când am coborât mama a dat cu ușa taxiului extrem de puternic și a înjurat.

Înainte să intrăm la bunica mama m-a luat deoparte și mi-a zis:

— Bunica știe că tati e plecat într-o delegație și noi am venit la ea ca să nu stăm singure acasă. Nu pomenești nimic de tati ca bunica să nu cumva să îl anunțe de noi. Dacă bunica te întreabă ce a pățit mami la obraz îi spui că a căzut pe trepte. Ai priceput, Sylvia?

— Da, mami, răspund și o privesc pe mama care avea o figură atât de serioasă, încât mă speria.

Bunica se uită la mama ciudat, dar nu spune nimic. Vine și mă ia în brațe și mă întreabă:

— Cu ce ați venit pe ninsoarea asta?

Nu știam ce să răspund. Mama nu-mi zisese ce răspuns să dau la o astfel de întrebare. Așa că o privesc pe bunica zâmbind, iar mama intervine la timp.

— Ne-a adus un prieten de muncă pe care îl are Bogdan. Doar că zăpada asta ne-a încurcat destul de mult. Ce ai de mâncare, Margareta?

— Mereu fiul meu a avut grijă să îți asigure totul. Păi am făcut niște ciorbă de perișoare și sarmale. Dar tu cum de te-ai lovit atât de rău, Corina?

— Am căzut pe treptele din spatele casei pentru că s-a pus polei pe ele. S-a speriat foarte rău Bogdan când m-a văzut, iar Sylvia s-a pus pe plâns. Eram doar noi două acasă.

O priveam pe mama cum minte atât de bine, încât bunica nici nu observase. Niciodată mama nu a suportat-o pe bunica și mereu când veneam la ea, mama se certa cu tata. Faptul că mama a venit la bunica fără tata, înseamnă că se întamplase ceva foarte grav.

— Sylvia, hai odată, spalăte pe mâini și treci la masă.

— Cât va sta Bogdan în delegație? întreabă bunica, privind-o pe mama.

— Nu știu să îți spun, Margareta. Dar e într-o țară străină și dacă îl sun îmi ia bani, răspunde mama, în timp ce își pune o pungă de gheață pe obraz.

— Apropo de sunat. Mi s-a stricat telefonul și Bogdan cum nu prea vine pe la mine...

— Te rog, Margareta, hai să nu începem cearta. Nu i-am interzis eu niciodată lui Bogdan să vină la tine, a fost alegerea lui. Și o să îți repar eu telefonul, vorbește mama pe un ton acid.

Bunica mormăie ceva neînțeles și ia polonicul din sertar și pune ciorbă în farfurii. Se așază lângă mine și începe să vorbească:

— Dacă nu era Sylvia, îți recunosc sincer, Corina, nici că te-aș fi lăsat să stai în casa mea. Doar pentru Sylvia fac toate acestea. Nu am să uit niciodată cum te-ai împotrivit total să vin la nunta ta și la toate serbările Sylviei.

— Pot să plec, Margareta. Am avut niște motive întemeiate. Fiul tău nu este ușă de biserică și cred că te-a mințit foarte mult. Atâta timp cât ai grijă de Sylvia eu pot să plec din casa asta.

— Chiar te rog să o faci. Poți să te duci unde te taie capul, dar nu cred că ai ce să cauți aici până când vine Bogdan din delegație.

— Foarte bine. O să vin să o văd în fiecare seară pe Sylvia și să petrec timp cu ea.

Și am văzut-o pe mama cum a ieșit pe ușa pe care am intrat acum câteva minute cu același ghiozdan negru imens în spate. Nu mi-a spus nimic. Într-adevăr, venea la mine în fiecare seară și îi povesteam tot ce făceam, spunându-i că îmi e dor de ea. Bunica mereu o întreba de tata, iar mama mințea că vorbea cu el și îi spunea bunicii că este bine.

Trecuse iarna și în primăvară un polițist a apărut la ușa bunicii ca să întrebe de mama. Ulterior am aflat că mama îl omorâse pe tata cu o vază atunci când acesta a încercat să o strângă de gât sau cel puțin aceasta era versiunea spusă de mama. Mama fugise de fapta ce o făcuse din cauza fricii și acum trebuia să se dovedească dacă era vinovată sau nu. Când bunica le-a spus polițailor unde se află mama, primul instinct a fost să o anunț ca să scape, doar că singurul telefon din casă, cel al bunicii nu funcționa nici acum. Nu voiam să o pierd pe mama.

Tata fusese descoperit de un vecin care sunase la el ca să îi ceară o greblă și văzuse că ușa din spate era descuiată. Mirosul groaznic din casă îi atrăsese atenția. Pentru mine ceea ce făcuse mama era de neconceput, era un șoc atât de puternic, încât am refuzat să mânânc timp de o săptămână.

Bunica a depus mărturii care o făceau pe mama vinovată de absolut tot, spunând că fiul ei nu a lovit în viața lui o femeie. Bunica era de fapt singura persoană din familie care îi cunoștea pe amândoi suficient de bine. M-au întrebat dacă l-am văzut vreodată pe tata lovind-o pe mama sau dacă mama avusese gesturi violente față de el. Iar eu am negat ambele lucruri. Nu știam niciodată ce se petrece între părinții mei pentru că ei mereu îmi ascundeau lucruri și eu stăteam în mare parte din timp la școală sau la after school. Eram luată de tata la ora 19, mâncam cu ei și mă culcam la ora 22 ca la 7 să fiu la școală.

Astfel că mama a fost acuzată că l-a omorât pe tata, fără să se găsească probe cum că tata ar fi atacat-o pe mama. Probabil dacă nu ar fi fost atât de speriată de ce a făcut, dacă nu fugea, dacă se vedea vânătaia de pe obraz, mama ar fi scăpat pentru că s-ar fi considerat auto-apărare. Declarația bunicii a fost că mama nu avea absolut nici o rană când a venit la ea, chiar dacă eu declarasem că mama era lovită și îmi spusese că o lovise tata. Doar că judecătorul nu a luat în considerare cuvintele unui copil de 9 ani neîmpliniți, ci cuvintele bunicii mele.

Am acuzat-o toată copilăria și adolescența pe bunica pentru că mințise în ultimul hal. Mereu m-am gândit că dacă bunica ar fi spus adevărul, mama ar fi scăpat de închisoare și nu ar fi ales să se sinucidă. Există multe motive pentru care a ales să facă asta, dar exista și un singur, unic motiv pentru care să nu o facă, anume fiica ei. Dar poate eu nu am fost suficientă ca ea să suporte anii de pușcărie.

Nu aveam cu ce să mă mândresc. Mama toată viața ei a ales greșit, tata era omul cu care niciodată nu discutam, iar bunica era o femeie oarbă și mincinoasă. Bunica a murit când am intrat la facultate și am fost nevoită să mă întrețin singură. Am locuit până la 19 ani în Brașov și am urât orașul acela din tot sufletul, apoi m-am mutat în București. Bunica a vândut casa unde locuiam noi, iar eu nu am văzut nici măcar un ban de pe urma ei. De fapt eu nu am avut niciodată nimic.