Olivia se chinuise toată noaptea să doarmă, dar zorii dimineții o prinseră fără să pună geană pe geană. Cum ar fi putut să ațipească când, în sfârșit, realitatea era cu mult mai bună decât toate visele la care îndrăznise să viseze vreodată? Era noaptea dinaintea nunții și emoțiile îi biciuiau măruntaiele. Oare chiar urma să se căsătorească cu Marcus? Inima îi stătea în gât și amețeala o copleșea nemiloasă dacă nu era atentă să își țină gândurile în frâu, închipuiri ce țineau morțiș să-i amintească ce avea să se petreacă în ziua ce-i bătea la ușă.

   Încântată dar și puțin frustrată de fiorii incontrolabili, Olivia dădu așternuturile la o parte și se ridică din pat. Era în zadar să mai încerce să se odihnească. Corpul refuza cu încăpățânare orice formă de îndemn în acest sens, așa că mai bine profita de puținul timp rămas până în zori de zi și își începea ziua cu Dumnezeu. Apucă vechea Biblie cu coperți maronii și răsfoi absentă până se opri la pasajul pe  care dorise să îl citească.

Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm și să ne veselim în ea!
- Psalmul 118:24

    Putea spune că așteptase clipa aceasta întreaga ei viață iar inima îi vibra de mulțumirea ce clocotea înăuntrul ei. Îngână câteva cuvinte de recunoștință, mintea zburându-i mereu și mereu în același loc: Marcus era bărbatul ce se instalase în inima ei ca la el acasă, iar ea acceptase acest lucru cu bucurie știind că mai rămăseseră puține momente până putea spune cu adevărat că-i poartă numele. Nu știa să spună cu certitudine cum se întâmplase, dar timpul suficient pe care crezuse că îl are la dispoziție ca să se pregătească trecu cu repeziciune și se trezi ca dintr-un vis când se privi admirativ în oglinda din holul principal în timp ce-l aștepta pe Marcus ca să sosească. Răsuflă oarecum satisfăcută de rezultatul final.

   Purta o rochie alb-auriu, pe care o cumpărase cu două zile în urmă de la magazinul universal. Rochia în sine nu era un veșmânt special, și cu atât mai mult nu unul potrivit pentru o nuntă, dar mâinile dibaci a Chaterinei, o croitoreasă cu părul încărunțit, transformase rochia într-o ținută regală. Avea mânecile puțin deasupra cotului cu câteva franjuri ce atârnau în jos. Pieptul și întregul bust îi erau acoperite cu sclipici, dându-i un aer de prințesă cu stil victorian. Talia îi era strânsă într-un corset, iar poalele rochiei se revărsau ușor pe lângă ea formând o trenă decentă. Chiar se simțea ca o femeie de viță împărătească. Rebecca și Evelyn o ajutaseră să-și coafeze părul cârlionțat, prinzându-l cu ace de păr în vârful capului. Câteva dintre șuvițele castanii îi fuseseră lăsate intenționat să-i atârne pe lângă tâmple și să se onduleze ușor de-a lungul obrazului. Olivia era mulțumită. Oare lui Marcus avea să-i placă?

   Respiră adânc, simțind că nerăbdarea o încolțește prin fiecare por. Se îndepartă de oglindă și înlătură ușor draperiile groase de la fereastră, urmărind atentă fiecare mișcare de la ușă, de pe alee până pe stradă în sus și-n jos. Nicio urmă de un trup masiv, bine făcut, venind la pas alert pe spinarea unui armăsar.

—Unde-i Marcus? întrebă ea cu voce tare mai mult pentru sine și oftă apăsat.

—Sunt sigură că este deja pe drum încoace, încercă Evelyn să o liniștească și mai netezi încă odată părul ondulat a lui Rosie.

—Dar de ce întârzie? Olivia lăsă să-i scape materialul perdelei din mână și se întoarse cu fața spre mama ei, încercând să-și mascheze frustrarea și dorința de a-l vedea cât mai curând.

   Eveyn zâmbi ușor amuzată, în minte derulându-i-se același clipe sfinte când ea însăși purtase o rochie de mireasă și îl așteptase pe Philip cu același vădit interes. Nu-și învinovățea fiica, cunoștea prea bine acele trăiri ca să se prefacă că nu făcuse și ea la fel.

—Draga mea, îi zise ea, și se apropie de Olivia, strângând-o ușor de braț. Mai este cel puțin un sfert de oră până la fix, când ați stabilit să fi gata ca Marcus să vină să mergeți la biserică. Nu te condamn pentru nerăbdarea ce îți arde în suflet, dar mai este doar puțin și Marcus va veni. Am încredere în acest bărbat la fel de mult pe câtă încredere am în tine, altfel nu l-aș fi lăsat să te conducă la altar. Și vreau să știi că tatăl tău ar fi fost mândru de alegerea ta..
 
    Olivia se emoționă și mai mult și o potidiră lacrimile. Și le șterse cu vârful batistei ce parcă stătea pregătită pentru acest moment și își îmbrățișă mama cu dor și iubire.

—Ah, îți mulțumesc. Nici nu știi ce mult fac aceste cuvinte pentru mine și îți mulțumesc că ți-ai dat binecuvântarea ta asupra acestei căsătorii. Te iubesc, mamă!

—Și eu te iubesc, scumpa mea.

   Rămaseră așa o clipă până Olivia simți că cineva o trage de poalele veșmântului de nuntă. Se trase puțin la o parte și zări fețișoara Rosei ce își aștepta rândul. Chipul ei îi încălzi inima. Se aplecă la nivelul ei și zise:

—Și pe tine te iubesc, Rosa. Tu ești fetița mea acum și începând de astăzi vei avea un tătic. Vei locui cu noi și îți va plăcea foarte mult. Marcus te va învăța să călărești, te vom lua în oraș să îți cumpărăm bomboane și vom merge în vizită la alte familii cu copii ca să te poți juca cu ei. Ce zici, crezi că îți va plăcea?

   Rosa nu-i răspunse prin cuvinte și așa cum se obișnuiseră deja cu ea, o înțelegeau mai mult prin gesturi. Fetița se lipi strâns de pieptul ei și o îmbrățișă cu multă putere pentru un copil de vârsta ei. Olivia îi răspunse în același mod, mulțumindu-se să-i simtă bătăile inimii aproape de inima ei. Când auzi ușa de la intrare deschizându-se, Olivia se răsuci pe călcâie cu inima luând-o la galop. În vizor îi apăru chipul cunoscut a lui Jonathan ce avea un zâmbet mustăcit în colțul buzelor.

—Bună dimineața, doamnelor! Își duse mâna la borul pălăriei și înclină ușor din cap. Sunteți gata pentru ziua cea mare?

—Bună dimineața, răspunseră Olivia, Evelyn și Beth la unison.

—Suntem gata, continuă Olivia, aruncând încă o privire fugară în oglindă. Dar unde-i Marcus?

   Privirea ei alarmată îi trăda emoțiile așteptării și nerăbdarea de a-și vedea mirele sosind să o conducă la altar. Jonathan râse pe înfundate și se prefăcu încurcat.

—Mirele? Păi... să vezi, s-a dus...

—Aici sunt, răsună o voce masculină din cadrul ușii principale, furând întreaga atenție asupra lui. Bună dimineața!

   Marcus se opri o clipă în tocul de la intrare, zâmbind cu gura până la urechi. Salută fugar fiecare invitat în parte și apoi ochii îi poposiră asupra femeii din fața lui. Privirea-i plină de dor și iubire din ochii ei aproape că îi înmuiară picioarele. Se sprijini de lemnul ușii ca să rămână în picioare și Sfinte Doamne, ce era cu el? Avea reputația unui comisar cu sânge rece, născut să fie neînfricat și acum nu se putea aduna să lege două vorbe când își vedea mireasa în fața ochilor lui?

   Gâtul i se uscă pe loc și se lupta să rămână coerent. Înghiți cu noduri când zări fața Oliviei care se lumina ca un capăt de lumânare, iar zâmbetul ei îl încălzi la fel de tare ca soarele.

—Ești gata? o întrebă el mai mult în șoaptă nu pentru că se temea că ar fi trezit pe cineva și pentru că îi era frică  să nu destrame cumva frumusețea momentului.

—Da, sunt gata.

   Promptitudinea răspunsului ei și lumina ce-i juca pe chipul angelic îl lăsară moale din nou. Dacă ar știi Cezar când se slab îl putea face să se simtă această femeie cum ar mai râde cu poftă! Marcus putea paria că bătrânul copoi abia aștepta prilejul nimerit ca să-l tachineze acum când în sfârșit își regăsise iubirea vieții.

   În timp ce o conducea pe Olivia spre caleașca ce aștepta afară, Marcus ridică ușor din umeri, arătând parcă că nu-i pasă de părerile celor din jurul lui. Alergase în jurul lumii pentru acest moment, pentru aceea clipă sublimă când avea să o ducă de braț pe Olivia la altar și nimeni și nimic nu îl va putea convinge vreodată că nu făcuse o alegere bună. Olivia Queen, femeia care putea fi descrisă că avea parul negru și lucios, ce îi cădea greu și mătăsos pe lângă fața ei în forma de inimă; ochi căprui, catifelați, umbriți de gene dese și arcuite; buze pline care în ziua aceea aveau culoarea coraiului pal, îi cucerise inima pe veci. Și slavă Domnului, cel mai frumos cadou pe care îl primise vreodată de la Providență era chiar ea, dragostea ei ce i se putea citi prin fiecare por, iar frumusețea adevărată stătea în faptul că Olivia nu-l cucerise cu trăsăturile ei fizice, deși și acestea cântăriseră greu înaintea lui, ci printr-o inimă slujitoare, două mâini harnice și gata de ajutor în orice vreme și o sensibilitate aparte pentru cei nevoiași.

   Marcus se așeză alături de ea, privind-o cu ochii încărcați de iubire și apreciere. Olivia ședea liniștită lângă el, emoțiile momentului revărsându-i-se pe chipul îmbujorat. Nu îndrăzi să spargă liniștea sublimă ce se așternu între ei și lăsă ca tropotul copitelor de cai să acopere gândurile năzdrăvane ce îl chinuiau.

   Când în sfârșit șareta ajunse în curtea bisericii, glasurile vesele ale enoriașilor răzbăteau din biserică până în exterior dând clipei o notă sfântă. Vizitul trase aproape de scările de la intrare și opri caii în loc. Marcus îi mulțumi înclinând din cap și se săltă jos ca să-și întâmpine mireasa. Îi apucă mâna firavă și o ajută să coboare. În urma lor se încolonă familia, prietenii apropiați și vecinii care veniseră să-i susțină în acea zi. De pe scările bisericii, privind în urma lor în jos părea o adevărată armată. Olivia își strecură mâna sub brațul lui, iar în cealaltă ținea un buchețel mic de flori sălbatice.

—Intrăm?

   Olivia își ridică ochii spre el și șopti:

—Da.

   Culoarul bisericii devenise deodată prea lung când se văzu intrată la brațul lui Marcus și nu se împiedică de emoții. În timp ce familia se așeză în strunele din față, Marcus și Olivia ocupaseră scaunele din față ce se pregătiseră special pentru ei. Erau în centrul atenției. Toți ochii erau îndreptați asupra lor. Olivia își simțea stomacul un ghemotoc de ață încâlcită și când îl văzu pe Marcus cum bate ușor din picior realiză că și el era încercat de emoții până peste cap. Acordurile ultimei cântări se pierdură în liniștea ce se așternu când pastorul James luă Biblia cu coperțile uzate și se ridică la amvonul bisericii. Își drese ușor glasul și schiță un zâmbet poznaș.

—Dragii mei, ne-am adunat astăzi aici într-o atmosferă de sărbătoare la căsătoria celor doi, Marcus și Olivia...

   Glasul baritonal al pastorului răzbătea profund până la urechilor celor prezenți, dar Olivia greu se putea concentra la ceva din ceea ce spunea dumnealui. Auzea sfaturi despre familie, cât de mult trebuia să-și iubească soțul soția și modul în care aceasta trebuia să-l respecte și să-l susțină în toate lucrurile. Vedea femeile ce șușoteau despre ei, cel mai probabil, zâmbetul plin de fericire al mamei și aprecierea Rebeccăi. Dar mintea ei nu era acolo.

   Nici nu realiză când se scurse timpul alocat slujbei și se trezi în picioare în fața lui Marcus cu pastorul alături de ei așteptând să le oficieze căsătoria. Inima decise să-și schimbe locația și îi ajunse până în gât iar picioarele o trădaseră făcându-se moi ca de gumă. Se prinse cu mâinile mai strâns de buchețelul de flori, tânjind după puterea mâinilor lui Marcus. Aruncă o privire cu coada ochiului și îl zări la fel de încurcat și emoționat. Zâmbi în colțul gurii. Comisarul ei, foarte stabil și rece în diverse împrejurări, era acum panicat și prins la colț? Așadar dragostea chiar avea putere asupra oricărui sloi de gheață.

   Ziua aceea de sfârșit de vară avea să le rămână în minte pentru totdeauna pentru că acolo își rostiseră jurămintele unul în fața celuilalt, dar mai presus de atât în prezența lui Dumnezeu. Domnul să-l ajute, dar Marcus își jurase să-și păstreze cu orice preț cuvântul dat de a o iubi pe Olivia pentru tot restul vieții lui.

—Eu, Marcus Harper, te iau pe tine, Olivia Queen să fi soția mea și promit în fața lui Dumnezeu și a bisericii să te iubesc și să îngrijesc de tine până la sfârșitul zilelor mele.

—Eu, Olivia Queen, mă căsătoresc cu tine, Marcus Harper și promit solemn în fața lui Dumnezeu și a bisericii să te respect și să te susțin până la sfârșitul zilelor mele.
 
    Lacrimi de bucurie se prelingeau șiroaie pe sub bărbiile amândurora. Olivia clipi des și acceptă batista apretată pe care i-o întinse Marcus. Își tamponă colțul ochilor și zâmbi prin vălul de apă.

   Pastorul James se emoționă și el și se fâstâci nedumerit, neștiind parcă care ar fi următorul pas. Privi de câteva ori spre ei, se încruntă puțin și apoi își drese glasul.

—Inelele, desigur..  ăă, hm..

   Rosa apăru de după colțul alb al rochiei de mireasă împinsă ușor de Evelyn. În mâinile firave ținea cutiuța cu inelele ce aveau să le pecetluiască jurământul. Cu puțin mai multă stângăcie decât s-ar fi așteptat Olivia, Marcus îi puse verigheta pe degetul inelar, îndemnând-o să facă același lucru. Un rând de noduri de mărimea unui pumn i se puse imediat în gât. Își șterse palmele ude de voalul rochiei și repetă gestul lui Marcus cu mâinile tremurânde. Când isprăvi, simți că o sală întreagă de bal valsează în stomacul ei.

—Vă declar soț și soție, împreună formând familia Harper Marcus & Olivia. Bunul Dumnezeu să vă binecuvinteze.

   Un cor de amin-uri se ridică în văzduh deasupra sălii când Olivia întinse mâna și-și admire inelarul. Doamna Olivia Harper. Mai existase vreodată vreun nume atât de frumos?

—Și acum poți săruta mireasa.

   Olivia auzise cât se poate de bine aceste cuvinte. Își lăsă numaidecât mâna pe lângă trup și își ridică ochii spre cel care acum îi devenise soț.

   Marcus o țintui cu privirea, ochii lui străfulgerând-o până în măduva oaselor. Ea ar fi avut multe de zis, dar apropierea lui o făcu să tacă. Se întinse să o sărute iar ea se aplecă să-i întâlnească buzele pentru prima dată.
Buzele lui le găsiră pe ale ei, iar sărutul gingaș și lung avea aromă de plăcintă cu cireșe, pe care o serviseră cu o seară în urmă la desert.

—Te iubesc, Olivia Harper.

   Cele mai scumpe cuvinte rostite vreodată.

—Și eu te iubesc, Marcus.

    În timp ce orga începu să cânte primele acorduri dintr-o cântare de nuntă, Marcus îi apucă mâna firavă și o conduse ușor spre ieșire. Se lăsă condusă de el, încredințată că l-ar fi putut urma până la capătul lumii. El era iubitul ei. Alesul inimii sale.
  
   Pe treptele bisericii, înainte ca ceilalți orășeni să-i invadeze cu felicitări, Marcus se aplecă rapid asupra ei și o sărută din nou. Înainte ca Olivia să se dezmeticească de cap, el se retrase deja la locul lui, întâmpinând primul invitat ce afișă un zâmbet imens ca o corolă de floarea soarelui. O sărută atent pe buzele moi ca petalele de floare și Olivia se scutură ușor ca să revină la realitate.

   În timp ce ochii îi râdeau a fericire, mulțumind zecilor de oameni ce se perindau în fața lor ca să le mulțumească, Olivia nu contenea să înalțe gânduri de recunoștință către Providența care le unise, în sfârșit, soarta pentru totdeauna. E greu să găsești dragostea adevărată, darămite să o găsești pentru a doua oară. Cel puțin, acum toți știau că ei doi erau aceleași jumătăți inseparabile, care se reuniseră așa cum ar fi trebuit să fie de la început.

#Salutare tuturor! 👋
A trecut ceva mai multă vreme de la postarea ultimului capitol la această carte și știu că așteptați niște explicații. 🤚

N-aș vrea să încep să mă plâng, dar ca să înțelegeți absența mea (măcar parțial), amintesc faptul că am avut o perioadă grea la nivel de familie când am pierdut pe cineva drag. 😔Împrejurările au fost de așa fel încât o perioadă am luat pauză de la scris și citit. 🥺

Acum însă sunt aici. 🙋‍♀️Mi-am dorit mult să pot finaliza această carte și cred că aproape am ajuns acolo.😆Va mai urma un singur capitol în care voi scrie epilogul și apoi ne vom despărți de personajele acestea. 😱😰Mi-e greu să cred că după ani de zile ajung la finalizarea acestei povești! 😳

Dacă aveți sugestii, întrebări sau nelămuriri, vă aștept cu drag în secțiunea de comentarii. Până data viitoare vă doresc multă pace și grijă de voi.😍

Camy