—Andrew a încercat să evadeze din închisoare.

   Olivia mestecă ultima bucată de prăjitură cu mere simțind în gură un gust ciudat de nisip. Clipi și se uită la Cezar ce stătea vizavi de ea. Bărbatul își înlătură șervetul din poală și reciti răvașul pe care îl primise doar cu câteva minute în urmă.

   "Situație urgentă. Andrew Black a încercat să evadeze din închisoare, după ce a lovit doi gardieni. Sunt răniți. Este nevoie de un medic."

   Atmosfera de sărbătoare de care se bucuraseră mesenii fu risipită imediat ce biletul fusese citit în auzul tuturor celor adunați pentru prânz, după serviciul de biserică.

—Bărbatul ăsta nu vrea să se astâmpere, comentă Cezar puțin deranj de întreaga situație. Se ridică de la masă și zise: Vă rog să mă scuzați, mă duc să văd ce pot face.

—Vin și eu, se trezi Olivia spunând în timp ce mai multe perechi de ochi o priveau tăcut.

—A spus că este nevoie de un medic, se eschivă ea și se ridică.

—Nu poți veni. Cezar o privi scurt și replică: dacă Andrew a rănit doi gardieni ce te face să crezi că nu va face la fel și cu tine?

—N-ar îndrăzni, îi luă ea apărarea. Deși s-a purtat foarte urât cu mine, totuși nu m-a lovit niciodată.

—Orice lucru are un început, comentă Marcus de cealaltă parte a mesei. În ultimele două zile se puse pe picioare și era aproape recuperat complet. Mai avea doar o scurtă perioadă de terapie înainte ca să aibă toată libertatea de a reveni la activitățile mult râvnite precum mersul în oraș, călărit și altele.

—Sunt de acord cu Cezar, colcuzionă el. Nu este potrivit pentru tine să mergi acolo.

—Pot ajuta eu, se oferi Evelyn amabilă.
Andrew nu este cel mai îndrăgit pacient pe care l-am avut de-a lungul carierei de medic, dar de dragul credinței și a vechii prietenii, o să arunc o privire.

   Rebecca și Jonathan rămaseră tăcuți, privind pe rând de la unul la altul, în funcție de persoana care intra în conversație.

—Voi veni și eu.

   Marcus făcu acea afirmație pe un ton simplu, de parcă anunța că iese în spatele casei ca să privească apusul de soare.

—Ultima dată când ai fost lângă Andrew ai fost împușcat, îi aminti Olivia simțind că sângele i se pune în mișcare. Mai degrabă tu nu poți să te duci.

—Mă duc, insistă el și se ridică de la masă. Între noi doi au rămas unele socoteli neterminate. Cred că acum este timpul cel mai potrivit să tragem linia.

—Dacă mergi tu, vin și eu.

   N-avea de gând să se lase nicidecum. La ce socoteli făcea Marcus referire? Dorea să-și revanșa, pocnindu-l bine, acum când Andrew era rănit și nu se putea apăra? Nu, Marcus n-ar face asta niciodată. Atunci, dar, despre ce putea fi vorba?

—Și eu, decise Jonathan. Chiar dacă nu pot face mare lucru, nu strică nimănui
o mână de ajutor în plus, în cazul în care ar fi nevoie.

   Olivia clipi încurcată. Cine și cum mergea? Privi neajutorată spre Cezar, implorându-l din priviri să clarifice situația. Bărbatul preluase postul de șerif temporar al orașului — cel puțin până se termina toată situația urâtă în care îi vârâse Andrew pe toți și până locul era ocupat de către un alt candidat — deci el era cel mai în măsură să ia decizia finală.

   Cezar nu avu nevoie de alte încurajări. Îi privi în ochi pe toți pe rând și adăugă pe un ton grav:

—Situația este urgentă deci nu avem timp să ne contrazicem cine și unde pleacă. Voi merge însoțit de Marcus și mă voi asigura că nu i se va întâmpla nimic în timp ce el își va termina ... socotelile cu Andrew.

   Olivia era pe cale să protesteze și pe semne că Cezar îi văzu pornirea vulcanică pentru că își drese glasul și continuă:

—De asemenea... Cezar se întoarse puțin, cerând din priviri aprobarea lui Evelyn. Când aceasta încuviință plină de înțelegere, comisarul anunță: Olivia va veni pe post de medic. Știți bine că nimeni nu o poate refuza, dacă și-a pus ceva în cap. Femeia aceasta ar putea să convingă chiar și un director bancar că un scosc mort, învelit în dantelă și mătase este o găinușă de aur.

   Toți râseră copios și Olivia afișă o mină naivă, nevinovată. Bineînțeles că așa era. Nu avea de gând să renunțe atât de ușor.

—Iar Jonathan va veni în cazul în care avem nevoie să trimitem după ajutor în
New Hampshire sau alte lucruri de felul acesta.

—Pe scurt, eu, Rosa și Rebecca vom rămâne aici, concluzionă Evelyn.

—Exact!

—Ar fi fost mai simplu să fi spus așa de la bun început, îl muștrului Evelyn amuzată iar Cezar se fâstâci sub privirea ei. Ne-ai amețit de cap.

   Comisarul ridică din umeri și se răsuci pe călcâie.

—Dacă sunteți gata, să mergem!

   Olivia nu se așteptă rugată a două oară. Înfășcă trusa medicală din cameră și se grăbi să coboare pe scări în jos. Cezar aduse deja trei armăsari odihniți ce fornăiau și dădeau agitați din copite, pregătiți pentru aventura ce le stătea în față.

—Marcus te descurci să călărești singur?

—Sunt ca nou, zise el mucalit. Dominșoara de colo s-a asigurat de lucrul acesta.

   Cezar zâmbi pe sub mustăți și îi dădu frâiele, apoi o luă din loc, cu Jonathan pe urmele lui. Marcus o ajută să încalece și porniră în galop spre sediul șerifului. Olivia se ținu bine în șa, în timp ce patrupedul gonea pe străduțele prăfuite din oraș. Fostul cal de cavalerie era învățat să străbată distanțe lungi într-un ritm sălbatic.

   Situația nu era deloc bună atunci când ajunseră la sediu, și toți fuseseră luați prin surprindere de atmosfera încinsă ce mocnea în jur. Deși se pregătise emoțional încă de când se decise să vină, Olivia nu se așteptase ca lucrurile să fie atât de complicate.

—Dă-mi drumul, gardian nenorocit ce ești!

—Mă tem că nu se poate.

—Nemernicule! Vei regreta!

—Vă rog să vă calmați! Agitația aceasta vă face și mai mult rău!

—Dă-mi drumul înainte să mă mănânce degetele să îți sparg nasul! Nenorocit arogant și-...
 
   Olivia înghiți cu noduri. Își astupă urechile cu mâinile împiedicându-se să audă restul cuvintelor murdare ce se desprindeau de pe buzele lui Andrew. Un potop de vorbe deocheate ajunseră până la ea, în ciuda efortului său de a sta departe de acest balamuc.

—O Doamne, situația nu e bună deloc.

—Promite-mi că stai departe și că nu te apropii de el, îi ceru Marcus cu ochi imploratori.

—Dar pentru asta am venit aici, să văd ce a pățit și să-i ofer îngrijire medicală, dacă are nevoie.

—Nu acum. Cred că are o criză destul de urâtă. Îl vom seda mai întâi. Nici nu știi ce-i trece prin cap sau cum te poate răni. N-aș suporta nici măcar să se uite la tine.

—Marcus... Știi bine că oricât de barbar ar fi uneori, totuși are unele limite.

—Cu un om de țeapa lui e mai bine să nu presupui nimic. Promite-mi că vei avea grijă.

—Promit! Nu-ți mai fă atâta grijă, voi fi bine.

   Cezar se postă în spatele lor, alături de alți doi gardieni care îl însoțeau, povestindu-i alarmați situația.

— ... i-a dus prânzul așa cum a făcut în fiecare zi până acum de când a venit în închisoare. Andrew a pretins că este bolnav și are nevoie să fie ajutat să se ridice din pat. Gardianul s-a dus să-l ajute, fără să se gândească nicio secundă că acesta mințea și că avea defapt altceva în minte. Când a ajuns la patul lui, Andrew l-a pocnit în cap și l-a trântit de perete cu o forță uluitoare. Celălalt gardian a auzit bufniturile și a mers să verifice ce se întâmplă, dar a primit același tratament. Tocmai ajunsesem la sediu împreună cu Coop, dorind să schimbăm turele, dar spre surprinderea noastră nimeni nu era la birou. Când ne-am dus în spate la celule, i-am găsit pe cei doi gardieni răniți și plini de sânge, iar Andrew tocmai ieșise din cabină, dorind să evadeze. L-am mobilizat și l-am pus înapoi în celulă, iar de atunci urlă încontinuu de mă tem că trezește și morții din morminte. Asta m-a determinat să vă trimit răvașul cu pricina și îmi pare rău că v-am deranjat din ziua de odihnă — știu că n-ați avut nicio zi liberă de când ați preluat cazul, dar mă gândeam că doriți să știți ce s-a întâmplat.

—Desigur, ai procedat bine că m-ai anunțat, îl liniști Cezar. Preiau eu situația, vă puteți întoarce în birou.

  Cei doi gardieni făcuseră întocmai iar comisarul se întoarse spre Marcus și Olivia. Pe fundal, strigătele lui Andrew deveneau din ce în ce mai înfiorătoare,
purtându-se de parcă un demon l-ar fi ciupit de călcâie.

—Olivia, poți te rog să vezi de cei doi gardieni răniți de Andrew? Sunt în spate, în ultima celulă liberă pe stânga.

—Desigur.

  Își apucă geanta și porni cu inima strânsă într-acolo.

—Dacă ai nevoie de ceva, anunță-mă, îi strigă Marcus peste umăr.

   Olivia încuviință și își adună puținul  curajul pe care îl mai avea de prin toate cotloanele inimii pe unde era risipit.
Imaginea ce o întâmpină în celulă o înfioră. Doi bărbați în toată firea zăceau inconștienți pe un pat mic și îngust. Trupurile le erau prea rănite și fața acoperită cu sânge închegat. Încăperea duhnea a moarte.

   Găsi că cel mai greu lucru pe care îl făcuse vreodată era să se adune și să pună mâna pe ce era de făcut în loc să se lase pradă gândului care îi spunea să o ia la fugă. Rosti o rugăciune scurtă și privi nedumerită la cei doi bărbați. Cu ce să înceapă? Ce să facă? Poate că mai bine nu s-ar fi grăbit să se ofere voluntară într-o astfel de sarcină. Mama ei ar fi știut exact ce era de făcut! Dacă ar fi fost înformată de ce o aștepta.. 

  Liniștește-te, fetițo! Nu e prima dată când îngrijești de un muribund! Maturizează-te, știi ce ai de făcut!

  Trase aer în piept și nu-și putea explica cum, dar mâinile începuseră să lucreze singure, ascultând și respectând fiecare comandă în parte trimisă chiar din subconștientul ei. Nu putea spune cât timp trecuse până curățase tot sângele întărit, până puse cremă împotriva infecțiilor și până ce pansase fiecare rană, dar la final își simțea mâinile obosite și genunchii înțepeniți. Însă inima îi era mulțumitoare și plină de bucurie. Rănile nu erau mortale, dar destul de grave ca să-i țină pe cei doi îngenunchiați la pat o bună bucată de vreme. Îi verifică o ultimă dată și ieși pe hol, mirată de liniștea ce se așezase între timp în incinta închisorii. Ocupată fiind nici nu remarcase că Andrew nu mai țipa isteric. Se încruntă. Adormise?

   Curioasă se îndreptă spre celula lui și se surprinse a fi și mai intrigată de întrega situație când zări că ușa era deschisă. Evadase? De asta era liniște? Gândul o făcu să se înfioare și aproape o luă la fugă dacă nu ar fi auzit un glas șoptit ce venea de dincolo de zid.

—Nu înțelegi, eu o iubesc...

— Și eu o iubesc, dar spre deosebire de tine, tot ce am făcut a fost să o protejez.

—N-avea nevoie de ajutorul tău când eu eram aici! De ce-ai venit?

   Olivia se lipi de zidul rece din piatră și trase cu urechea. Nu era cinstit, știa asta, dar trebuia să audă ce-și spuneau cei doi. Pândi de după perete și observă că Cezar nu era acolo. Doar Marcus și Andrew. Un Andrew abătut oarecum, mânios și țintuit la pat. Dubios de liniștit față de ieșirea lui anterioară. Oare îl sedase?

—Am venit pentru că așa cum ți-am spus deja, o iubesc. Lucrul acesta nu s-a schimbat. Dacă-ți mai aduci aminte, înainte să o răpești, eu și Olivia aveam nunta programată. Lucrurile o să fie așa cum ar fi trebuit să fie. Ne vom căsători, Andrew, fie că vrei sau nu. Olivia mi-a mărturisit că îmi împărtășește sentimentele. Totuși, mi-ar plăcea să luăm prietenia noastră de la capăt și să ne oferim șansa unui celuilalt de a îndrepta lucrurile între noi.

   Astfel de socoteli avea Marcus de rezolvat? Inima Oliviei se umplu de pace. Cum putuse măcar să se gândească la altceva? Marcus nu ar fi răsplătit răul cu rău, oricât de mult l-ar fi tentat lucrul acesta. Își simți obrajii umezi și lăsă ca lacrimile recunoștinței să-i spele fața. Da, avuse dreptate și nu greșise absolut deloc. Marcus Harper era un bărbat cu un caracter admirabil și ea, Olivia Queen se simțea mai mult decât onorată să-i încredințeze inima ei pentru tot restul vieții sale. Olivia îl găsea atractiv pe Marcus cel glumeț din Londra, dar acest Marcus nou, matur și hotărât, era cuceritor.

   Întrebarea însă era dacă Andrew se simțea pregătit să se smerească și să se pocăiască de tot răul pe care îl pricinuise — nu doar lui, dar și celor din jurul său?

—Haha, ha! Atât de naiv mă crezi?

   Olivia îi auzi râsul isteric și înțelese fără alte cuvinte. Nu, Andrew nu intenționa să se așeze pe calea cea dreaptă. Probabil că hotărâse să le fie un ghimpe în coaste!

—Tu te alegi cu Olivia și eu să mă bucur de reușita ta? Cât de îngust poți fi!

   Andrew mârâi printre dinți și Olivia se temu că va avea din nou o criză.

—Olivia este a mea!

—Olivia nu este un obiect să fie pasată dintr-o parte în alta și nici dragostea nu se obține cu forța. Andrew, e șansa ta să scapi din ghearele acestui coșmar în care te-ai băgat sau poți rămâne aici pe veci. Singur. Fără familie și prieteni. Dar să știi, în ciuda a ceea ce mi-ai făcut, eu voi fi întodeuana aici pentru tine ca să te ajut cu tot ce ai nevoie.

—Dacă ai vrea să mă ajuți cu adevărat, mi-ai da-o pe Olivia!

   Marcus se foi neliniștit și se uită spre ieșire, puțin alarmat de agitația lui Andrew.

—Un ultim lucru Andrew...
Viața mea se va schimba foarte mult în viitorul apropiat, dar nu aș vrea să încep acest pas fără a face pace cu trecutul. Așadar, te rog, mă ierți dacă ți-am greșit cu ceva...

   Andrew îl privi pe Marcus de parcă acesta și-ar fi pierdut mințile. O clipă, două, trei... Fața năucă și ochii tulburi îl dădeau de gol. Nu era treaz în totalitate dar înțelese cuvintele bărbatului din fața lui. Și erau prea grele de crezut. După tot ceea ce făcuse.. el își cerea iertare?

   Marcus rămase cu mâna întinsă fără nicio reacție din partea lui.

—Andrew?

   Bărbatul îl privi și apoi dădu frâu liber altui șuvoi de cuvinte murdare. Se ridică de pe pat și se aruncă asupra lui Marcus cu ochii scânteiind de mânie. Pasul clătinat nu-l ajută deloc.

—Comisar nenorocit! Ești un hoț care crede că dacă își cere iertare îmi poate fura totuși iubirea. Nemernicule, eș-....

  Marcus îl apucă de umeri și îl așeză pe pat, mângâiindu-l ușor pe cap, pe frunte și pe față până bărbatul se liniști, scăpând de spasme. Olivia stătea rezemată de zid, tremurând din încheieturi. Ce se întâmplase cu Andrew? Își pierduse mințile? Se comporta ca un turbat...

   Pe când se pregătea să intre, Andrew avea respirația regulată și dormea liniștit. Intră cu pași ușori, nedorit să-l trezească și rămase în cadrul ușii. Marcus își ridică privirea, durerea din ochii lui fiind mai profundă decât ar fi putut ea descrie.

—Mi-am adus geanta, șopti Olivia pe un ton trist. Poate pot face ceva pentru el.

   Marcus scutură ușor din cap.

—Nu cred că se mai poate face nimic...

—Ce vrei să spui?

—Olivia, Andrew... a luat-o pe alte căi. Cred că i-a fost afectat sistemul nervos din cauza evenimentelor recent întâmplate. Se poate să fi fost prea mult pentru el. Poți să-l verifici dacă vrei, dar se întâmplă adesea condamnaților cu un bagaj emoțional prea mare în spatele lor. Pur și simplu... își pierd mintea. Am întâlnit câteva cazuri de genul acesta de-a lungul anilor.

—Oh...

—Îmi pare atât de rău!

—Și mie! Chiar am sperat până în ultima clipă că se va întoarce și va găsi calea cea bună!

—Să sperăm că m-am înșelat eu și nu este așa. Dar dacă am însă dreptate, s-ar putea să nu mai fie nicio șansă pentru el.

   Olivia se aruncă în brațele lui Marcus și plânse cu inima sfâșiată. Andrew, dragul de el, cu toate că îi ruinase viața și o terorizase în ultimul fel, totuși îi fusese un prieten devotat și de încredere de-a lungul copilărie. Până la un moment dat. Era un suflet, un om care se lăsase târât de pofte și patimi și fusese îngenunchiat. Inima Oliviei plângea pentru el, pentru starea lui. Și-ar fi dorit atât de mult să fie salvat. Însă nu se întâmplase...

    Îl lăsaseră dormind și ieșiseră din celulă, încuind-o în urma lor. În taină, în răcoarea acelor ziduri, Marcus și Olivia își promiseră că nu aveau să-l uite. Atâta vreme cât Andrew respira, mai era o șansă pentru el. Iar ei doi vor lupta pentru salvarea sufletului său până la capăt.

—Ai grijă să nu plece nicăieri, îl avertiză Marcus pe gardian în timp ce îi înmâna cheia de la celulă.

—De asta mă îngrijesc eu, le promise el și Marcus știa că aceștia vor fi mult mai atenți în urma incidentului petrecut în ziua aceea.

      Soarele se coborâse spre apus atunci când Marcus și Olivia părăsiseră în sfârșit biroul șerifului, lăsând în urmă atmosfera toxică de acolo. Cezar și Jonathan urmau să vină în urma lor de îndată.

    În timp ce coborau pe scările de la ieșire, Marcus se opri în loc cu un zâmbet ștrengar pe buze. Clipi de câteva ori și se prefăcu încurcat apoi o privi pe Olivia și o întrebă:

—Domnișoara doctor are vreun plan pentru după amiaza aceasta?

   Olivia îl privi nedumerită.

—Nu, n-are. De ce?

—Vino, o îndemnă el și o apucă de mână. Am o idee care s-ar putea să-ți placă.

   Fără alte cuvinte, o grăbi din spate să îl urmeze. Olivia se lăsă condusă de el, încredințată că Marcus știa ce face.