Olivia își strânse pumnii pe lângă corp, plimbându-se agitată dintr-o parte în alta a camerei. Cadența tocurilor de la pantofi numărau parcă secundele chinuitoare de când Evelyn îl examina pe Marcus, continuând să rămână într-o tăcere mormântală de parcă vârful limbii i s-ar fi lipit de cerul gurii. Trase aer adânc în piept și își mușcă limba cu putere. Își dorea să întrebe cum se simte. Își dorea să audă cuvinte încărcate de speranță după care tânjise încă de când îl văzu pe Marcus la cabana lui Andrew. Își dorea...

    Dorința nu putea schimba nimic. Coșmarul era adevărat, și mama ei o avertizase de câteva ori în mod repetat să se retragă și să o lase să-l consulte în liniște. Nu avea nevoie de ea fâsticindu-se pe lângă el și fiind o povară în plus pentru amândoi. Și totuși, cum ar fi putut să se abțină? Lupta aceasta era ca o bătălie cu un râs, fără arme.

—Ei, bine? Își înfrână restul întrebării de îndată ce zări cuta de îngrijorare ce se adânci pe fruntea mamei sale.

—Doarme atât de adânc că probabil nici o sută de țambale n-ar reuși să îl trezească.

—Dar e în viață, nu?

—Are pulsul foarte slab.

—Înseamnă că trăiește.

—Nu mi-aș face prea multe speranțe, dacă aș fi în locul tău.

   Olivia se prăbuși pe canapeaua de lângă fereastră, simțind că i se înneacă toate corăbiile.

—Dar...

   Evelyn se apropie de ea, se așeză vizavi și îi strânse mâinile cu căldură. O privi lung, mângânind-o cu acei ochi calzi și blânzi pe care îi știa atât de bine de când venise pe lume.

—Olivia, draga mea...

   Simți un nod cât un pumn cum îi alunecă pe gât în jos, amenințând-o să rămână fără aer.

—Știu că îl iubești pe Marcus mai mult decât m-aș fi gândit vreodată. Și eu îl iubesc. De când... Evelyn făcu o pauză, luptându-se cu lacrimile ce o usturau în ochi. De când ne-a părăsit Luke, Marcus a devenit ca fiul meu. Mi-aș dori să nu trebuiască să îți spun asta, dar infecția din coaste i-a ajuns în sânge. Nu știu de cât timp e așa, deci nu știu cât e de grav, dar s-ar putea să nu mai se trezească vreodată. Coma e peste puterile mele.

  Olivia își șterse lacrimile ce-i curgeau în tăcere cu dosul palmei și o privi fără a zice nimic. Ce putea spune? Teama o cuprinse în ghearele ei, însă știa prea bine ce părere avea mama despre acest aspect. Temându-ne, zicea ea, dăm dovadă că nu avem încredere în Dumnezeu.

—Voi face tot ce pot să-l salvez, îi promise Evelyn în timp ce o strânse protector la piept, însă de aici încolo nu ține de noi. Marcus e în mâinile Celui Atotputernic. 

     Simți că puterea i se spulberă cum se risipește negura la răsărit când auzi verdictul tragic al celui care îi furase inima pe veci, însă câteva ceasuri mai târziu, stând în miez de noapte și veghind la căpătâiul lui, Olivia își jură că va merge până în pânzele albe ca Marcus să se facă bine. Nimeni și nimic nu o putea împiedica și pământul trebuia să se despice sub picioarele ei ca să o oprească. Ceas după ceas, zi după zi, Olivia se postă la căpătâiul lui, veghind ca o santinelă credincioasă la postul ce i se încredințase. Nu se clinti de acolo decât pentru mici urgențe și îi era groază să arunce o privire în oglindă ca să-și vadă cearcănele vineții ce i se adânciseră sub ochi. Dar nu-i păsa, viața lui Marcus era mai presus decât orice.

   Sunetul vocilor agitate din jurul lui îl chinuiau cumplit. Miji ochii încercând să deslușească unde se afla, când o durere ca de fier trecut prin foc îi săgetă partea dorsală, în jurul coastelor. Se chinui să zărească prin negura ce-i acoperea pleoapele, dar nu putu deschide ochii. Durerea ce-i măcina ființa, trupul său încă ducând bătălia aprigă cu flăcările, îl intrigă. Ce se întâmplase cu el? Marcus simți că fiecare fibră dureroasă a trupului său urla după apă. Nu-și putea explica cum, dar marginea unei seringi i de lipi de buze. O mână caldă îi susținu capul iar lichidul dorit îi trecu prin esofag ca un șuvoi de foc. Înghiți în mod repetat, știind că se află la granița fragilă dintre conștiență și delir. Agonia îl îngenunche.

   Câteva ceasuri mai târziu — credea el — simți aceleași mâini calde cum îl întorc de pe o parte pe alta. O bucată de pânză i se dădu la o parte de pe locul schingiuit și rana îi fu curățată și pansată. Șuieră printre dinți, dar mâinile ce-l doftoreau nu părură a lua seama. Vocile acelea înăbușite ajunseră din nou la urechile lui, ca printr-o pătură groasă.

—Au trecut atâtea zile... De ce nu se mai trezește?

—O rană ca a lui ia timp îndelungat de vindecare. Iar infecția dublează zilele de recuperare.

—Și totuși n-a dat niciun semn că s-ar trezi.

—Îți faci prea multe griji. Ar trebui să mergi să te odihnești. Rămân eu cu el noaptea aceasta.

—Nu!

   Hotărârea din vocea femeii mai tinere îi trezi curiozitatea. Cine era și de ce nu se lăsa sfătuită? Putea paria că această femeie ar putea conduce o herghelie de cai sălbatici ca să obțină ce-și dorea. Scrâșni din dinți când corpul îi fu reașezat în poziția inițială, pieptul vibrând după mai mult aer. Strânse din ochi și le porunci să acționeze după comanda lui și să se deschidă. Câteva chipuri încețoșate îi apărură pe retină, dar își scutură ușor capul. Nu era cu putință, sfinți din ceruri. Și totuși fețele lor erau încă acolo. Fața ei. Clipi buimac. 

—Olivia?

   Cuvântul i se opri în gât și niciun suntet nu-i părăsi gâtlejul, dar realiză că buzele i se mișcaseră puțin, după încruntătura ce-i brăzda fruntea celei care îl privea acum atât de ciudat.

—Marcus?

   El era, în carne și oase, dar cum să confirme dacă nu putea vorbi? Își urni puțin capul într-o înclinație ce o dori a fi o confirmare a întrebării ei, cu toate că a lui rămase suspendată undeva în aerul din plămânii săi. Oare chiar era Olivia lui? Mai încercă odată și se izbi de același zid de slăbiciune. Neputința lui îi aduse noi sentimente de frustrare și mânie. Ce se întâmplase cu el? Și cum ajunse Olivia aici?

—Mamă, mamă! Olivia țipă uimită și sări ca arsă de pe scaunul pe care șezuse liniștită până în urmă cu câteva momente. Marcus s-a trezit! Vino repede!

   Evelyn lepădă cartea ce o ținea în mâini și se duse numaidecât într-acolo.

—De ce țipi așa? O mustră ea blând. Îl vei speria pe sărmanul copil.

—Nu știu dacă ne aude sau nu, se scuză Olivia alarmată, dar s-a trezit. A deschis ochii, uite!

  Oo, o auzea și încă prea bine. Niciun mort nu ar fi rămas imun la ochii aceia sclipitori și glasul încărcat de speranță. Marcus deschise pleoapele obosite și privi de asta dată cum Olivia — credea că era ea, asta dacă nu-și pierduse mințile de tot — și Evelyn erau aplecate deasupra lui privindu-l ca pe cea mai nouă descoperire științifică. Una cu coarne și urechi de vulpe. Într-o altfel de împrejurare, Marcus s-ar fi amuzat pe cinste dar acum se lupta să înțeleagă ce se întâmpla.

—Marcus, mă auzi?

   Marcus o privi cu ochii în ceață, urând neputința de a nu putea vorbi, de a întinde mâna să o atingă, să o strângă în brațe.

—Poate că nu poate vorbi, șopti Evelyn.

—De ce nu ar putea?

   Evelyn ridică din umeri și îl privi cu milă și căldură. Îl atinse ușor pe mână și se aplecă la nivelul lui. Olivia se așeză lângă el, pe scaunul ce părea lipit de pat.

—Dacă ne auzi, mișcă-ți degetul mare de la mână, îl rugă Evelyn. 

   Marcus făcu un efort supraomenesc și făcu întocmai, când un țipăt adânc despică aerul dens din încăpere.

—Ne auzi, slavă Domnului! Marcus, mă bucur atât de mult că ești în viață. Of, nici nu știi cât de mult m-am îngrijorat pentru tine. Credeam că nu te mai trezești vreodată. Știi câte zile ai de când stai aici la pat? Cred c-...

   Evelyn își drese ușor glasul. Olivia se opri.

—Ia-o mai ușor.

—Dar mamă...

—Are nevoie de odihnă.

   Olivia se opri, bosumflându-se ușor.

—Poți să-i povestești câteva minute scurte și apoi lasă-l să doarmă. Dacă ajută bunul Dumnezeu, de acum încolo în fiecare zi va fi tot mai bine. Se pare că ce a fost mai grav a trecut.

—Oh.. 

   Olivia răsuflă ușurată, simțind că întinerește cu zece ani. Privi după mama ei care ieși din încăpere, oferindu-le puțină intimitate, momente după care tânjise atât de mult. Când în sfârșit își făcu curaj să se întoarcă spre Marcus și să-l privească, inima îi bătea în piept ca o locomotivă în plină viteză. Înghiți cu noduri, simțind că se pierde în privirea intensă și amănunțită ce îi era adresată numai ei. O sută de fluturi își luară zborul în stomacul ei și dintr-o dată se simți ca o școlăriță stângace și prostuță. Rămase fără cuvinte.

   Marcus își mișcă puțin degetul, provocând-o să spună ceva, orice. Nu mai putea suporta privirea ei catifelată, fără să facă sau să spună nimic. Și-ar fi dat bucuros toată lefa de la ferma de cai doar pentru a avea sănătatea după care tânjea acum atât de mult. Olivia își drese glasul și se așeză mai bine în scaun. Se întinse să-i așeze perna ce-i alunecase de sub cap și el se mulțumi să o soarbă din priviri, memorând curba înaltă și zveltă a gâtului ei, felul în care i se ondula părul pe ceafă și cum i se încrețea nasul când ceva nu-i plăcea. Dumnezeu să-l ajute, dar avea de gând să o facă soția lui. Foarte curând. 

—Ăă.. h-hm... poate te întrebi ce s-a întâmplat, începu ea cu privirea zăbovind undeva departe de el. Am să-ți spun pe scurt, mama insistă să te odihnești.

   Marcus își mișcă degetul din nou, dorindu-și să poată face ceva mai mult decât atât. Măcar o auzea.

—Ai fost împușcat la cabana lui Andrew. Nu știu de unde ai știut de acea întâlnire, dar Andrew pusese la cale un transport ilegal. Mi-a dat de bănuit ceva așa că am cotrobăit prin biroul lui și am aflat detalii pe care i le-am trimis șerifului orașului. Poate îl știai, dar din păcate..  el nu mai este.

  Vocea i se frânse și Marcus se trezi gelos. Va plânge? Fără niciu dubiu că avea să o ia la întrebări când se trezea de-a binelea cu privire la acest șerif care se strecurase atât de bine pe lângă ea cât timp el fusese plecat. Care erau sentimentele ei față de Levi? Faptul că el plecase pe lumea cealaltă nu-i adusese niciun sentiment de satisfacție, așa cum crezuse. La ce bun? Se stinse un om al legii care ținuse cu dinții de dreptate. Marcus remarcase asta în timpul scurt pe care îl petrecuseră împreună, iar dacă Olivia renunțase la el și-i oferise inima lui Levi, asta nu avea să se schimbe pentru că el murise. Sau da? Nu știa, și în capul lui vorbele i se învârteau în minte ca un roi de muște de vară în jurul mâncării. Avea atât de multe întrebări, atât de multe de recuperat. Dar se simțea atât de obosit...

—Marcus, mă auzi?

  Marcus tresări și repetă gestul care-i confirmă că încă o auzea. Olivia zâmbi sfios.

—Scuză-mă, cred că te-am obosit cu troncăneala mea. Mama avea dreptate, trebuie să te te odihnești.

   Se ridică și reveni cu un pahar aburind pe care i-l duse ușor la buze.

—Bea asta, te ajută să elimini infecția și îți ușurează durerea.

   Marcus se supuse și sorbi îndoielnic din lichidul amar. Olivia îndepartă paharul și îi așeză mai bine păturile în jurul umerilor. Marcus o urmărea cu coada ochiului, luptându-se cu somnul ce puse stăpânire pe el dintr-o dată. Părul îi miroasea a soare și a muguri de primăvară, exact așa cum își amintea el. Pielea gâtului ei era ca mătasea caldă. Marcus o mai privi odată, cum se agită alarmată pe lângă el și respiră ceva mai liniștit.

   Olivia era singura femeie care îi cucerise vreodată inima și indiferent de neplăcerile care apăruseră între ei, Marcus încă o iubea cu toată ființa lui și încă mai mult ca la început. Acum știa prea bine ce înseamnă să iubești, grija și sacrificiul pe care trebuie să le depui zi de zi. Acum se maturizase și crescuse de la iubirea adolescentină în care doar căuta plăcere la iubirea biblică, eternă, care te chema la dăruire și jertfă pentru binele celuilalt. Și el acumulase tot ce-l învățase Dumnezeu pe parcursul acestei lecții lungi și dureroase doar pentru o singură femeie. O femeie încăpățânată, independentă, îndărătnică, înfumurată, frumoasă, afectuoasă, grijulie, capabilă, plină de bunătate. O femeie pentru care merită să lupți.

#Bună, tuturor! ✌
Am revenit, mai e cineva pe aici? 🤭
Deși a trecut ceva vreme de la ultima postare, mi-a fost foarte dor de Wattpad și de această carte. Sunt prinsă cu multe în ultima vreme și nu am mai avut așa de mult timp de scris și de citit - după cum se vede.🙈

Sărind peste partea cu lunga introducere și scuzele (nedorite), ce părere aveți de acest capitol? 😄Sunt foarte nerăbdătoare să aflu părerile voastre în comentarii și dacă ai ajuns până aici și nu mi-ai lăsat niciunul, ei bine, știi cum să o faci.‼️✍

Poate că vi se pare că finalul e evident, totuși nu vă grăbiți să decideți - sunt și lucruri neprevăzute  care pot apărea. 🤣

Să știți că finalul cărții bate la ușă, sunteți gata? Eu nu! 🤕🤕

Vă îmbrățișez cu drag pe toți, dorindu-vă multă pace în inimă și să aveți mare grijă de voi.🤩🤩🤩

Cu drag, Camy