Olivia se sprijini de brațul protector al Rebeccăi și își trase nasul. Înaintă un pas timid pe marginea gropii, văzând în ceață din cauza lacrimilor ce îi curgeau în voie pe obraji. Aerul rece de toamnă contrasta cu respirația ei caldă, aburindă. Groparii coborau sicriul unui erou cu un aer nonșalant, făcându-i inima să strige a nedreptate. Înăuntru zăcea omul legii, însăși inima comunității se afla între patru scânduri sobre. Levi Thompson văzuse astăzi lumina zilei pentru ultima dată.

   Frustrarea ei consta în faptul că moartea lui rămăsese un lucru nepriotitar de discutat, situându-se undeva pe ultimul rând al listei. Ba chiar unii susțineau că nu Andrew ar fi fost făptașul crimei și că acesta nu-și merita pedeapsa. Olivia strânse din dinți. Oare cum putea un astfel de om să aibă susținători chiar când era în fundul închisorii?

—Nimeni nu poate dovedi care e adevărul.

—Vai copilă, tu te auzi ce spui? Rebecca se depărtă puțin de ea, analizând-o atent. Dumnezeu poate totul. El nu se va lăsa batjocorit.

—Atunci de a a îngăduit ca Levi să moară? Olivia știa că nu-L putea lua pe Dumnezeu la socoteală, dar undeva în adâncul ființei sale, nu-I înțelegea lucrarea. Nu de data aceasta.

—Nu judeca dragostea lui Dumnezeu prin moartea lui Levi. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi a venit sub forma unui prunc într-o iesle, dar și primtr-un trup plin de sânge de pe cruce. Ai încredere în Dumnezeu indiferent de situație. Nu te gândi că lucrurile trebuie să arate într-un anumit fel ca să vină de la Dumnezeu.

   Olivia înghiți cu noduri, știind că Rebecca avea dreptate. Întodeauna avea. Se agăță din nou de brațul ei, uitându-se la țărâna ce era aruncată cu brutalitate deasupra.

"... căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce."
– Geneza 3:19

   Biblia se dovedea încă odată a fi adevărată și omul nu putea să conteste acest adevăr. Dacă refuzi să crezi, adevărul nu se schimbă.

—A fost un om bun, îl auzi ea pe Earnest, vechiul primar, în timp ce se apropie tăcut și aruncă o floare deasupra pe mormântul gata acoperit.

    Gestul său fu repetat de mulți alții ce îi urmaseră exemplul, aducând un ultim omagiu celui care ani la rândul se jertfise pentru binele orășelului lor. Olivia simți că nu mai putea îndura chinul, amintirile copleșind-o pe  neașteptate. Cu ochii minții îl zări pe Levi Thompson pentru prima data, șeriful care fugea după un hoț. Dacă se concentra mai bine aproape că auzea zgomotul copitelor de cai și zarva ce izbucni când călărețul o izbi la pământ. Levi își riscase propria meserie ca să se îngrijească de ea. De o străină.

   Ochii i se umplură din nou de lacrimi și se apropie să arunce câțiva trandafiri pe mormântul proaspăt aranjat. Încă ținea bine minte modul cum el o ajutase să o transporte pe mama Rosei la cabinet și să aibă grijă de ea până la venirea medicului. Și desigur, partea cea mai amuzantă din toate fusese când se împiedicase pe scări și era să cadă, dacă nu ar fi sprijinit-o el. O tachinase subtil, râzând pe înfundate de nesăbuința ei. Olivia legase o prietenie strânsă cu șeriful, cum nici nu credea că ar fi fost posibil. Poate că el își dorise într-adevăr mai mult și ar fi mințit dacă nu ar fi recunoscut că îl simpatizaze enorm de mult. Nu-i putea trece cu vederea niciuna din calitățile lui strălucite și nici inima ce i se legase de a ei. Dar a ei continuase să aparțină lui Marcus în tot acest timp. Nu putea, nu ar fi putut să treacă peste ceea ce se sălășluise acolo nici dacă și-ar fi poruncit. Poate cu altă ocazie, într-o altă viață, pe o altă galaxie...

—Rămas bun, Levi. Să știi că te-am prețuit mult.

—A fost cel mai bun șerif al acestui oraș, murmură Rebecca, ștergându-și o lacrimă. Cu siguranță ne va lipsi.

—Așa este, însă acum nu avem timp de plâns și jale. Marcus ne așteaptă acasă. Trebuie să mă grăbesc.

   Rebecca ridică ușor dintr-o sprânceană, dar Olivia îi ignoră semnalul. Își șterse obrajii pătați de lacrimi și trase adânc aer în piept.

—Așadar, este timpul pentru un pas înainte. Moartea nu e un apus, ci un răsărit.

    Olivia stătea cocoțată pe capra șaretei, iar ochii îi străluceau de parcă cineva aprinsese sute de lumânări în ei.
Bucuria ce îi învăluise inima nu ar fi putut fi știrbită nici de cel mai mare nor de tristețe. Astăzi era ziua pe care o așteptase încă de când fugise de acasă cu Andrew. Astăzi avea să-și revadă mama. Își drese ușor glasul și îl privi pe sub gene pe Jonathan. Acesta ținea cu lejeritate hățurile în mâini, brațele lui odihnindu-se pe coapse, în timp ce dirija traseul cailor.

—Știu ce vrei să mă întrebi, i-o luă el înainte, tocmai pe când se pregătea ea să întrebe același lucru. Cât mai avem?  O imită el cu glas pițigăit, prefăcându-se afectat și ofticat. Desigur, asta vrei să mă întrebi!

—De unde știi că vreu să te întreb ceva?

—Eh lăsă, cunosc eu femeile. Jonathan o privi scurt și apoi își îndreptă privirea la drum. Ai exact aceeași privire pe care o are și Rebecca când se pregătește să îmi ceară ceva. Și crezi că nu am văzut eu cum ai bătut din picior tot drumul? Știu că nu mai dram de răbdare.

—Aș minți dacă aș spune că nu e așa. Olivia zâmbi mucalit. Cine ar avea când ar fi pe cale să își vadă mama după atâta timp?

—De asta nu te pot condamna. Însă un om nu poate rătăci atât de departe încât să nu-l ajungă brațele mamei, să știi asta.

   Olivia încuviință din cap, recunoscătoare că Jonathan acceptase să o însoțească în întâmpinarea mamei sale. Levi se odihnea în mormânt, Andrew era în pușcărie iar Cezar preluase biroul șerifului din necesitate. În cazul lui Marcus era o cu totul altă poveste. Iubitul inimii ei trăia probabil ultimile momente ale istoriei. Starea lui de sănătate se înrăutățea tot mai mult în ultimele zile, și dimineață abia se dezlipise de patul lui ca să-și întâlnească mama. Jonathan nu ar fi recunoscut-o dacă ar fi mers de unul singur și trebuia să fie recunoscătoare pentru că găsise un bărbat de încredere și disponibil să conducă șareta.

—Așadar, cât mai avem? Întrebă ea, luându-și inima în dinți.

—Jur că femeile nu suportă să lase omul în pace, bombăni Jonathan virând de pe drumul de țară spre unul mai populat, ce ducea cel mai probabil spre centrul orașului. Zgomotul se intensifică odată cu tropotul de copite și zornăitul de harnașament scârțâit de lemn, dar Jonathan o privi scurt și strigă deasupra vacarmului.

—Am ajuns!

   Olivia așteptă până căruța se opri în loc și apoi o zbughi jos din vehicul, simțind că zboară. Se uită pe lături curioasă dacă îi crescuse aripi sau nu, și își înăbuși un zâmbet și un oftat de deznădejde când zări că se înșelase defapt.

—Unde trebuie să mergem? Și știi dacă trebuie să așteptăm sau nu? Poate că ar fi trebuit să intru la magazinul general să-i cumpăr un cadou de bun venit. Ce fel de fiică sunt dacă nici atâta lucru nu mi-a trecut prin cap?

   Jonathan își înăbuși un hohot de râs și se grăbi să o prindă din urmă.

—Pe cuvânt dacă mai țin șirul tuturor întrebărilor tale. Așteaptă, mergi prea repede. Nu pot ține pasul cu tine.

   Olivia încetini, trăgând în piept aer cu nesaț. Gâfâia ușor și își simți brațele vibrând a nerăbdare. Dorea să meargă, să o ia la fugă înainte, poate doar, doar o va zări cu o clipă mai devreme. Când în sfârșit zări un chip parțial cunoscut printre mulțimea de capete anonime, Olivia simți că i se înmoaie picioarele. Respiră adânc și o luă la fugă înaintea mamei sale care privea pierdută prin mulțimea de oameni grăbiți și nu se opri decât atunci când îi simți brațele-i oarecum fragile înfășurate în jurul taliei. Se agăță de pieptul ei și plânse cu nesaț pentru — secunde, sau poate minute în șir. Nu mai știa cât timp trecuse, și nici nu mai conta. În astfel de momente, noțiunea timpului era ireală. Se strânseră una pe cealaltă în brațe, plângând și râzând, povestind și iar plângând până când Olivia simți că era timpul să o ia din loc. Jonathan — bunul Dumnezeu să îl răsplătească — așteptase în tăcere într-un colț retras, oferindu-le timpul, spațiul și intimitatea de care aveau nevoie.

     Se trase un pas în spate, invitându-l să li se alăture și făcu prezentările. Abia atunci zări Olivia cât de mult îmbătrânise Evelyn și cât de mult timpul își puse amprenta asupra ei. Avea fire argintii prin buclele ce odată străluceau aurii în razele soarelui, riduri la colțul ochilor și buzele strânse pungă. Trupul îi era plăpând și micuț, de parcă trecuseră vremuri bune peste el, când defapt nu erau decât câteva luni de zile. Se apropie de ea și îi strânse obrajii în palme, șoptind cu glas trist, frânt de dor.

—Bine-ai venit, mămico!

   Evelyn își deschise din nou brațele și Olivia se avântă în ele, în locul cald și priveligiat ce se numea acasă.

    ... to be continued...