Olivia mergea mai repede decât îi bătea ei inima, cu Cezar pe urmele ei. Deși nu se întoarse ca să vadă dacă el o urma, totuși îi simțea respirația gâfâită pe ceafă. Înaintă pe poteca luminată precar de câteva torțe și când ajunse în fața conacului, se poziționă numaidecât în fața ușii. Degetele îi tremurau incontrolabil și până la urmă fu nevoie de ajutorul comisarului ca să-i deschidă ușa.

   În timp ce bâjbâia prin întunericul dens după un felinar, același gând supărător îi măcina mintea bulversată.

   Marcus era acolo. Și era împușcat.

   Olivia aprinse flacăra, silindu-se să amețească glasul acela sâcăietor, dar cum să închizi gura adevărului?

—Unde îl pun?

   Cezar și ajutorul de șerif pășiseră înăuntru cu targa improvizată din scânduri arse de foc. Deasupra, trupul lui Marcus se odihnea inert, slab și fără vreo urmă vitală. Olivia știa că din punct de vedere medical, cea mai mare prostie pe care putea să o facă era să miște trupul unui om împușcat. Dar cum altfel avea să-l îngrijească pe Marcus într-o cabană bântuită de întuneric și pe jumătate arsă? Astfel că, după ce omul legii și Cezar îi închiseseră pe Andrew și șleata lui în temnița rece din oraș, se întoarseră după ea și Marcus, cel din urmă având nevoie de îngrijire imediată. Secvențe traumatizante ale clipelor trăite în acea seară îi trecuseră pe sub ochi, făcând-o să se îndoiască de spate.

   Levi ... Levi era mort.

  Iar trupul lui încă zăcea pe podeaua cabanei, așteptându-și rândul la îngrijirea cuvenită.

—Olivia?

    Vocea profundă, dar apăsată a comisarului o trezi din șoc.

—Ăă... hm- Aici, în camera de oaspeți.

   Olivia păși înainte, ținând felinarul aproape. Cei doi bărbați veneau silențios pe urma ei. Olivia le aprecia discreția. Tot conacul era cufundat în întuneric și ea nu-și dorea ca niciunul să se trezească. Zorii dimineții aveau să aducă cu ei confirmarea crudei realități.

   Câteva momente mai târziu, targa fu așezată ușor deasupra patului, iar cei doi bărbați se dăduseră deoparte, invitând-o tacit să preia întreaga responsabilitate. Trezindu-se parcă dintr-un somn adânc, Olivia realiză că asta era singura ei șansă de a face ceva pentru Marcus. Omul avea nevoie de îngrijire medicală și asta cât mai curând, dacă îl dorea în viață. Și totuși... șansele lui era aproape nule.

   Luându-și inima în dinți, își suflecă mânecile rochiei și se apropie de el. Imaginea lui, slab luminată la licărirea lămpii îi strânse inima. Înghiți repetat într-o disperare feroce de a nu se lăsa condusă de sentimente. Lacrimile amenințau să o înnece.

—E-eu ce pot face? Interveni Cezar nesigur.

—Du-te în bucătărie și pune pe foc o oală mare cu apă. Lasă-o să fiarbă și apoi adu-o aici.

—Imediat.

—Iar tu, zise ea, adresându-se omului legii, du-te la Rebecca Miller și adu-o aici de urgență. Spune-i că este ceva imperativ!

   Olivia împărți ordine în stânga și-n dreapta, iar cei doi bărbați se supuseră numaidecât. Acolo, într-o încăpere ce duhnea a sânge și moarte, într-un conac unde se purtaseră lupte grele pentru iubire și viață, rolurile se inversaseră. Nu mai existau grade sau reguli, ci doar o dorință fierbinte, aprigă și neîmblânzită de a recâștiga iubirea. De a simți pentru ultima oară sentimentul acela cald, special, invadat de fiorii iubirii.

     Degetele îi tremurau enervant de tare când Olivia se lăsă ușor pe marginea patului până ajunse aproape de el. Cu dinții strâns încleștați, descheie nasturii cămașii de muselină, chinuindu-se apoi alte câteva minute în șir până ce reuși să scoată obiectul vestimentar de pe trupul lui Marcus. Vederea pieptului său dezgolit, învăluit doar cu bandajul de la brâu îi urcă inima în gât. De teamă și oroare.

   Cezar o ajută să-l așeze pe pat, învârtindu-l ca să stea pe burtă. Comisarul aduse un lighean mare cu apă fierbinte și câteva cârpe uscate. În timp ce el mai aprindea câteva felinare la căpătâiul bolnavului, Olivia își îndesă mâinile în apa fiartă și se frecă bine până ce se convinse că nu mai era nicio urmă de mizerie pe ele. Apoi, își mută trusa medicală mai la îndemână și scoase câteva ustensile de trebuință: pânze albe curate, foarfece, un bisturiu, alifie împotriva infecțiilor și altele. Înghiți cu noduri mari și grele când înlătură bandajul pătat de sânge roșiatic, fâșâie ce o pusese acolo pe când se aflau în cabană, ca să oprească sângerarea ambundentă. Cu toate acestea, sângele trecu năvalnic prin cele trei straturi de muselină. Și prin cămașă, îi aminti un gând supărător.

  Strânse tare din buze și apucă o pensetă ce-i era la îndemână, înlăturând cu grijă toate corpurile străine din rană: bucăți mici de material textil, câteva straturi de piele regenerabilă și praf. Avu grijă să nu introducă penseta prea adânc în rană. Când se asigură că făcuse tot ce trebuise, înmuie o bucată de pânză în apă și curăță locul ce încă sângera. Repetă mecanismul până pe retină îi apăru o bucată de carne roșiatică, sfârtecată și lezată. Olivia se opri cu cârpa murdară chiar deasupra ei. Înfășcă un felinar din apropiere și aduse flacăra pâlpâitoare mai aproape de locul cu pricina. Ochii îi jucau în cap când descoperi defapt adevărul.

   Marcus fusese împușcat. Nu odată. De două ori. Și ghinionul purtase glonțul tocmai în locul în care fusese împușcat prima dată, sfârtecându-i o bucată generoasă de carne și o coastă. De parcă cineva dorise să se răzbune pentru un anteprecedent eșuat. Apăsă rana veche ce duhnea a puroi și infecție și descoperi că dacă până acum Marcus avusese măcar o șansă de supraviețuire dintr-un milion, acum toate speranțele ei plecaseră pe apa sâmbetei. Obrajii i se umpluseră de lacrimi, iar inima îi bătea rar și greu de parcă ea însuși ar fi murit odată cu el.

—Ce este? o chestionă Cezar, observându-i reacția și venind mai aproape de ei.

   Olivia își ridică ochii înlăcrimați.

—M-Marcus... a mai fost î-împușcat odată?

   Cezar înghiți cu noduri și chiar în încăperea slab luminată, Olivia zări durerea din ochii lui.

—Da. S-a întâmplat recent.

   Bănuise ea. Rana părea încă proaspătă și nevindecată. Și infectată, pe deasupra. Petrcu următorul sfert de ceas curățind locul vătămat și eliminând puroiul din interior. Slavă cerului, Marcus era inconștient, altfel durerea l-ar fi făcut să se urce pe pereți. La urmă, aplică un strat gros de ticnitură de arnică direct pe plagă pentru a preveni orice altă infecție. Apoi bandajă trupul masiv, învelindu-l într-un material curat de bumbac. Tot ritualul dură mai puțin de câteva minute, mâinile lucrându-i cu iscusință, datorită orele de experiență petrecute în spitalul din Londra, dar ei i se păru că durase zece ani.

—Trebuie să-l învârtim pe-o parte, îi zise comisarului ce stătea lângă ea, gata să facă orice i-ar fi cerut. Fruntea îi este fierbinte și cred că are febră. Trebuie să-l fac să înghită niște medicamente.

—Totul după cum zici tu, zise el, îndreptându-se spre pat.

   Cu cea mai mare grijă de care era în stare, Olivia îl apucă pe Marcus de brațe, și ajutată de Cezar îl învârti pe-o parte, lăsând zona lezată în aer. Marcus gemu greu — primul semn de câteva ceasuri încoace — că mai era în viață și că ea nu se înșelase când îi simți acea zvâcnire ușoară, chiar sub mărul lui Adam. Cezar o privi nedumerit.

—E de bine?

—Într-un fel. Ne confirmă că este în viață, dar dacă se trezește acum, va avea de îndurat niște dureri groaznice.

   Cezar înclină din cap. Olivia scotoci rapid prin geanta cu medicamente până găsi ceea ce căuta. Scoase un recipient mic și o linguriță curătă.

—Poți să-mi aduci un pahar, te rog?

  Cezar se supuse numaidecât.

  Olivia turnă puțin din praful din sticluță și completă cu apă, până paharul se umplu. Scoase apoi o seringă din trusa medicală, o umplu și o apropie de buzele vineții a lui Marcus.

—Ceai din coajă mărunțită de salcie pentru ușurarea durerii, explică ea.

   Puțin după aceea, Olivia făcu niște comprese din ceai de salvie și muguri de plop pentru febră. Fierbințeala ce o simți sub degete când îi atinse fruntea o făcu să își tragă rapid mâna. Continuă procesul câteva minute în șir, până când, epuizată, se așeză pe marginea patului neștiind ce altceva să mai facă.
Se simțea atât de istovită de parcă fusese călcată în picioare de o căruță încărcată de doisprezece cai. Totuși, lucrul acesta nu ar fi împiedicat-o să mai facă ceva în plus pentru Marcus. Doar că nu știa ce.

  Marcus era la mâna sorții, ar fi spus unii. Însă ea se forța să creadă — chiar și în acele momente bizare în care nu înțelegea nimic — că Marcus era în mâna lui Dumnezeu. Și El știa mai bine ce era de făcut.

   Oare? Dacă Marcus ar muri, ai gândi tot la fel?

   Strânse din buze, dorindu-și ca acel gând poznaș să fie la fel de ușor de înlăturat precum firele de praf ce le vedea că dănțuiesc liniștite în văzduh. În timp ce se lupta cu propria-i necredință, Olivia își trecu mâna de-a lungul picioarelor lui Marcus, peste pantalonii de dril, verificând încă odată că nu-i scăpase nicio rană. Ochii i se împăienjeniseră din nou când își mută privirea de-a lungul trupului său și ajunse cu cercetarea la fața lui. Odată, Marcus avea părul tuns scurt, ochi de culoarea ciocolatei topite și gropițe în obraji. Înfățișare lui era mereu veselă, masculină. Acum, suvițele mătăsoase de un castaniu intens ce i se ondulau ușor la urechi îl făceau cu atât mai atrăgător, dar ochii lui închiși, pielea neagră de sub ei și fața suptă și trasă erau semne grăitoare ale unui om pe patul de suferință.
  

  Olivia întinse mâna tremurând și îndrăzni să-l atingă. Își lipi degetele de obrajii lui palizi, îi mâgaie conturul buzelor și bărbia țepoasă, ce nu mai văzuse briceagul de câteva zile bune.
Uitase cu desăvârșire că lângă ea, Cezar stătea lipit de perete, așteptând următorul ordin. Bătrânul comisar, înduioșat de priveliștea din fața lui bângui:

—E-eu... am să ies până afară să verific dacă n-a ajuns Rebecca.

  Olivia nu găsi nicio fărâmă de putere ca să-i mulțumească din cauza nodului greu ce i se puse în gât. Înclină din cap și-l lăsă să plece, fără ca măcar să-l întrebe nimic din întrebările ce-i vuiau în cap de când îl văzuse pe Marcus pentru prima data în seara aceea, la cabană.

Marcus nu era mort?

Cum o găsise?

Când venise în Boston?

De ce venise?

   Își îngropă deznădejdea în ea și se lăsă cu toată puterea jos, în genunchi, lângă patul unde zăcea Marcus. Îi apucă o mână bărbătească, rece și moale și o strânse la piept. Cu inima grea ca un bolovan lăsă ca tot amarul din ea să se elibereze într-o rugăciune adâncă, profundă, în care îi spusese lui Dumnezeu tot ce avea pe suflet și Îl rugă stăruitor să-l facă bine pe Marcus. Știa că Dumnezeu nu era marioneta ei ca să facă tot ce-i cerea, dar merita măcar să încerce. Pentru că ea nu avea de gând să renunțe. Avea să stea acolo, la căpătâiul lui Marcus, făcând tot ce putea ca să-l facă bine. Și atunci îl va trage la răspundere pentru tot.

   Cu inima ceva mai ușoară, deschise ochii dorind să creadă că Marcus era treaz. Că se ridicase din pat și acum o privea, așteptând să termine cearta cu Dumnezeu. Dar în schimb, când se uită mai bine, Marcus Harper era tot acolo, în aceeași poziție în care îl lăsase cu câteva minute în urmă. Ba din contră, Oliviei i se părea că nici măcar nu mai respiră. Speriată, își duse rapid mâna la gâtul său și răsuflă ușurată când simți ceva ușor, plăpând zvâcnind sub buricele degetelor ei. Viața lui atârna de un fir de ață.

   Îl privi, minunându-se ce frumos se desena profilul lui în lumina discretă, în ciuda slăbiciunii ce zăcea în el. Trupul lui cândva atât de puternic, atât de masculin, acum era inert. Îmbrățișările sale nu-i mai înmuiau genunchii și ea ar fi dat orice ca să-i mai simtă brațele vânjoase încolăcite în jurul taliei ei măcar pentru o singură dată. Înghiți gustul crunt al regretului și lacrimile care nu păreau să aibă vreun sfârșit. Nu-și amintea câte clipe plânse fără să-i pese de nimeni și nimic, dar își amintea bine momentul când Rebecca păși înăuntru, cu ochii plini de compasiune și înțelegere. Se prăbuși lângă ea pe podea, iar Olivia îi povesti totul pe nerăsuflate, plângând și vorbind în același timp. Nici nu-și imagina cum o înțelesese Rebecca, dar aceasta o strânse riguros în brațe, continuând să îi șoptească cuvinte liniștitoare și să o mângâie pe spate. Era exact ca o mamă ce-și liniștea copilul după ce acesta avuse un coșmar. Doar că ea nu avea un vis urât, era convinsă că trăia realitatea. O realitate nedorită.

   După un timp, când Olivia se liniști, Rebecca îi zise:

—Nu te îngrijora. Nu poți face nimic mai mult de atât.

—Nu mă îngrijorez, minți ea. Îl las pe Dumnezeu să facă asta, El oricum nu doarme niciodată.

   Rebecca râse cu gura până la urechi.

—Încă ai umor. Asta îmi place.

   Cu picioarele amorțite, se ridicaseră amândouă de pe podea și Rebecca se așeză pe canapeaua liberă de lângă fereastră. Olivia măsura încăperea dintr-un capăt în altul, simțind că nu mai are stare.

—Am uitat să îți spun, interveni Rebecca. Cezar m-a rugat să te anunț că îl vei găsi la biroul șerifului, dacă ai nevoie de el. Împreună cu ajutorul de șerif ... știi tu, pun lucrurile la punct.

   Olivia se opri doar pentru o clipă și apoi își reluă mersul hotărât.

—Ce crezi că se va întâmpla acum?

   Rebecca își trecu o mână peste obraz, înnăbușindu-și un căscat. Erau zorii dimineții și Olivia știa că în curând Beth și Rosa aveau să coboare. Cum avea să le explice întreaga situație?

—Mă întrebi ce cred eu sau ce vrei să auzi tu?

   Rebecca nu-i așteptă răspunsul și continuă:

—Cred că Andrew este vârtât în belea până-n gât. Dacă îmi ceri opinia, nu văd șanse să scape altfel decât să-i putrezească fundu' în închisoare. Comisarul se va ocupa de asta, sunt sigură. Iar cât despre cazul, aici de față... Rebecca făcu o scurtă pauză, părând a pune în cumpănă ce să zică. Marcus se va vindeca, iar voi doi trebuie să vă faceți un final fericit împreună.

   Rebecca zâmbi larg, dar Olivia nu se lăsă amăgită.

—Rebecca, asta nu este o poveste din romane ca să se încheie cu un final fericit. Și dacă suntem realiști, ce șanse ar avea Marcus? A fost împușcat. A doua oară, în același loc. Iar rana s-a infectat. Și are și febră foarte mare.

   Olivia continuă să meargă dintr-o parte în alta, simțind că avea nevoia să lovească cu pumnul în ceva tare. Poate într-un perete sau într-o bucată de lemn. În schimb, își strânse degetele în pumn și continuă:

—De obicei, dacă glonțul lovește o arteră principală, te poți aștepta la o hemoragie masivă. Iar Marcus sângerează destul de mult și nu știu cum să o opresc. A pierdut deja mult prea mult sânge. Alt lucru care mă îngrijorează sunt leziunile interne, care pot duce la cedarea organelor. Dacă un glonț lovește un organ vital, îl va sfârteca cu grație. Deși am verificat cum am știut mai bine, totuși nu am cum să fiu sigură dacă sângerarea nu este defapt tocmai din pricina faptului că un organ vital i-a fost atins. Cum ar fi inima, plămânii sau rinichii. Sau ce-...

—Olivia, oprește-te!

   Rebecca veni lângă ea, împiedicând-o să mai facă vreun pas. Îi puse mâinile pe umeri și o privi drept în ochi.

—Te consumi prea mult. Când ai dormit ultima dată?

   Olivia căută răspunsul în capul invadat de griji, dar nu-l găsi.

—N-nu... nu-mi amintesc, recunoscu ea.

—Nu crezi că este cazul să te odihnești puțin? În felul acesta nu-i poți fi de niciun ajutor lui Marcus. Și orișicum, ai făcut deja tot ce ai putut. Voi fi eu aici, în cazul în care are nevoie de ceva.

—Nu. Olivia se puse în mișcare din nou, scuturând vehement din cap. Nu plec de lângă el pentru nimic în lume.

—O să se roadă podeaua sub picioarele tale dacă nu încetezi să te plimbi atâta.

  Olivia îi aruncă o căutătură aspră și se duse la capul lui Marcus. Îi verifică fruntea care încă ardea și îi mai dădu o seringă de ceai de salvie. Nu mai putea face nimic, dar tot trebuia să fie acolo. Dorea să surprindă orice mișcare, orice sunet sau gest care i-ar fi dat o speranță de viață.

—Crezi că dai stai pe capul lui se face bine mai repede? încercă să o descurajeze Rebecca și să o trimită la somn.

—Măcar îi țin companie.

   Rebecca oftă capitulând. Pur și simplu nu avea cu cine. Încercând să o facă pe Olivia să se odihnească era precum ai încerca să împingă apa la deal. Imposibil.

  Vizavi de ea, Olivia se lupta cu somnul ce îi dobora pleoapele. Însă nu avea să se lase înfrântă. Va sta trează zile în șir dacă asta îl va aduce pe Marcus înapoi la ea. În timp ce veghea temeinic la căpătâiul său, mintea i se războia cu zeci de întrebări ce se luptau să-i învingă fărâma fragedă de speranță.

   Dacă Marcus va muri..

   Dacă Andrew va ieși din închisoare... 

   Dacă șleata de nelegiuiți nu erau prinși...

   Dacă... dacă...

   Toți acești dacă erau mai sâcâietori ca muștele negre.

   Olivia se uită la chipul lui Marcus, știind că el plecă luând și răspunsurile ei cu sine. Obosită, își așeză capul —
doar puțin — pe marginea patului ca să își odihnească pleoapele ce-i jucau în cap. Avea să stea așa doar un minut. Sau două? Apoi se va trezi și îl va verifica din nou pe Marcus.

  Împăcată cu acest gând, Olivia închise ochii iar în camera spațioasă din conac se așternu tăcerea ca un ultim tribut adus morții.

# Salutare! 👐

  He, he, he...
Astăzi am reușit să finalizez un alt capitol pentru voi! L-am scris cu sufletul la gură, într-o "revărsare de inspirație". 🤭😄

  Dar știți ce am realizat? Că deși trebuie să mă apropii de final și să fac încheierea cărții, parcă nu aș vrea. 🙈 Îmi este greu să îmi iau rămas bun de la personajele cu care m-am obișnuit atât de mult și o tot lungesc. 😱

  În orice caz, spuneți-mi despre capitolul de azi. Cum vi se pare? V-a plăcut sau nu prea? 🙈

  Care este părerea voastră vizavi de Marcus? Va trăi sau va avea același sfârșit ca Levi?

   Vă aștept comentariile, ca de fiecare dată. 🤩🤩

  Vă pup și vă îmbrățișez pe toți. ♥️

  Cu drag, Camy