Inima Oliviei striga de durere. Stând la câțiva metri de Grace, vedea cu coada ochiului cum sicriul maroniu era coborât în pământul lacom. Umerii lui Simmon se zguduiau de suspine înăbușite.

—Îmi pare rău că nu am putut s-o salvez, șopti Olivia printre lacrimi.

—A fost o soție atât de bună!

   Bărbatul se zdruncină zgomotos, plângând ca un copil ce-i este furată cea mai frumoasă jucărie. Olivia își înăbuși ghearele regretelor amare și își petrecu brațul în jurul lui. Cum putea omul acesta să spună că Grace fusese o soție bună? În limita în care o cunoscuse Olivia, o văzuse arțăgoasă și plină de capricii de fiecare dată. Realizând însă că ea fusese soția lui, femeia pe care o iubise și cu care își împărțise viața, Olivia conștientiză că iubirea adevărată trece cu vederea scăzămintele partenerului. Până la urmă, dragostea este singurul sentiment care sfidează totul.

  La scurt timp, groparii începuseră să astupe groapa proaspăt săpată. Pământul moale cădea cu repeziciune pe lemul uscat, un trosnet asurzitor răsunând ca răspuns la fiecare lopată.
Tabloul crunt ce i se desfășura sub ochi îi aminti Oliviei de eșecul ei pe plan profesional.

  Dacă ar fi studiat mai mult, poate ar fi găsit soluția...

  Dacă n-ar fi participat la alegeri, poate că ar fi reușit să ajungă la timp...

  Dacă ar fi fost un medic mai bun, poate că Grace n-ar fi murit.

   Toate acele frământări făra răspuns o zdrobiră sub povara vinovăției. Grace murise din vina ei. Descoperirea macabră o lovi ca un trăsnet și simți că i se înmoaie picioarele. Inima i se sfâșie de durere și începu să plângă dureros. Primul pacient pe care nu îl putuse salva. Primul om căruia îi oferise ajutor medical, dar care îi scăpase printre degete. Desigur, că îngrijise și de ceilalți care avuseră același sfârșit, dar nu într-un mod atât de profund și personal. Lacrimile erau prea mari și grele ca să poate fi oprite. Simmon o mângâie blând pe spate, privind-o mirat. Și ceilalți orășeni o priveau suspicios.

—Fii pe pace, copilă dragă, zise Simmon prin vălul de lacrimi. Grace n-a murit din vina ta. Atât i-a fost dat de sus.

    Acum Olivia nu mai știa cine încurajează pe cine, dar cuvintele lui nu avură efectul dorit. Poate pentru că le spusese în ultimă instanță, din simțul datoriei, sau poate...

   În timp ce se făceau retușuri la mormântul decedatei, Olivia observă un grup de oameni ce discutau aprins, într-o parte a cimitirului. Un bărbat gesticula furios și cu fiecare secundă, formațiunea de orășeni căpăta proporții tot mai mari. Simmnon cercetă locul de odihnă al soției sale, apoi se întoarse căutând-o pe Olivia din priviri.

—Ce se întâmplă acolo? Întrebă el încruntat.

   Olivia înaintă doi pași, dar boarea vântului îndepartă cuvintele de urechile ei, facându-le nedeslușite.

—Nu știu. Par că se ceartă...

   Simmnon aruncă un buchet de trandafiri albi pe mormânt și păși furios îndărăt.

—Mă duc să verific. Nu se poate să se certe aici, fix acum!

   După ce se asigură că pașii bărbatului se pierduseră în zare, Olivia se aplecă peste pământul încălzit de razele soarelui și își trecu degetele prin el. Un nod mare i se puse în gât și încă simțea usturimea vinovăției. Poate dacă ar fi fost mai atentă, Grace ar fi fost în viață. Și totuși un verset pe care îl auzise duminica trecută la biserică îi invadă mintea:

  Omul – zilele lui sunt ca iarba, și înflorește ca floarea de pe câmp!

  Ce era un fir de iarbă? Sau o floare? Își amintea încă de pe vremea când Marcus culegea pentru ea lăcrămioare din curtea din spate. Țineau doua trei zile, și apoi se ofileau. Oare așa să fi fost și viața omului? Atât de scurtă și trecătoare? Grace e-...

  Nu apucă să-și ducă gândul la final că auzi din nou vacarmul de voci ce se certau în celălalt capăt al cimitirului. Intrigată, se ridică în picioare și își duse mâna la ochi ca să vadă de soarele arzător de vară. Simmon era în centrul mulțimii, iar oamenii vorbeau toți deodată. Bărbatul gesticula și vorbea, dar nimeni nu părea să-l audă. Zgomotul tot mai candențat o puse în gardă și curiozitatea învinse eticheta. Își apucă poalele rochiei în mâini și porni spre ei.

   De ce erau oamenii atât de revoltați pe Simmon? Cu siguranță bărbatul avea nevoie de ajutor. Pornită să-i muștruluiască bine pentru comportamentul lor inadecvat — pentru numele lui Dumnezeu, omul tocmai își îngropase soția — Olivia se simți țintuită locului când se apropie suficient de mult ca să le poată auzi schimbul de replici. Disputa nu-l avea în centrul atenției pe Simmnon, ci pe ea. Primi informația ca o lovitură de topor în moalele capului.

— ...n-a fost în stare să salveze viața soției tale. De ce-i ții apărarea, Simmnon?

   Cuvintele cu care se condamnase ea însăși, rostite cu voce tare și pe un ton acuzator, sunau mult mai grave și dureroase. Ca o crimă. Olivia își simți inima bătând să-i spargă pieptul și picioarele moi ca de gumă. Era clar că Simmnon era de partea ei, dar toți ceilalți erau împotrivă? Se apropie alți câțiva pași ca să audă mai bine, profitând de neatenția lor.

—Nu poți acuza un medic atunci când moare un om. Viața noastră este în mâinile lui Dumnezeu și nici măcar un cadru medical n-are puterea să-ți lungească zilele, dacă acestea s-au terminat. Ar tr-...

—Da, da, las' că am mai auzit noi povești nemuritoare, interveni un bărbat cu umeri lați și bine făcuți.

—Ar fi trebuit să te faci preot, Simmon, râse un altul ironic.

   Olivia fu pe cale să intervină, dar o mișcare precisă și exactă îi atrase atenția. În timp ce femeile șușoteau între ele, o namilă de om se postă în centrul atenției și zise:

—Ascultați aici la mine, oameni buni...

   Pentru prima dată în acea zi, Olivia văzu negru în fața ochilor — un sentiment diferit față de binecunoscuta  vinovăție — și abia își stăpâni furia. Greg, bărbatul ce o confruntase chiar înainte de a se întâlni cu primarul Earnest la debutul carierei sale în Boston, își înfipse mâinile în șolduri și zise pe un ton autoritar, de parcă ar fi fost conducătorul lumii.

— ... cu toții știm că în ultima vreme s-au pierdut destule vieți și asta din cauza unei femeiuști încăpățânate care se joacă de-a doctorul la noi în oraș. Nu știu ce urmărește, dar vedem rezultatele. Propun să-i dăm un răgaz de trei zile. Dacă nu găsește soluția pentru epidemia asta, atunci să fie concediată. Avem nevoie de un doctor capabil!

   Oamenii aplaudaseră entuziasmați de parcă tocmai s-ar fi împlinit visul lor cel mai mare.

—Bravo, Greg! În sfârșit ai spus și tu ceva vrednic de luat în considerare.

—Sunt de-acord!

—Și eu.

—Nu cred că va reuși, comentă cineva.

—Și oricum cine are nevoie de o femeie medic? Omul scuipă cuvântul ca pe ceva otrăvitor.

  Simmon încercă să intervină, dar nimeni nu-l luă în seamă. Toți se îndreptară spre Greg, omul care până atunci făcuse doar probleme comunității, stângându-i mâna și felicitându-l. Olivia putea jura că pieptul lui Greg se umflase cu 7 cm. Descumpănită și îndurerată vru să lupte și să-și înșiruiască meritele. Dar la ce folos? Majoritatea votaseră deja împotriva ei. Propriile cuvinte de laudă n-ar fi ajutat la nimic.

   Înainte să fie observată, se întoarse pe călcâie și o zbughi pe coama dealului în sus. Vântul îi bătea în șuvițele de păr iar soarele îi ardea spatele. Picioarele o dureau de la mersul pe jos, oboseala i se strecură neinvitată prin fiecare por, însă cea mai mare durere era povara sufletului pe care cumva, și-o făcuse cu mâna ei. Nu-i rămânea decât să se ambiționeaze să găsească răspunsul epidemiei cu pricina. Dar cum?

                    
                              ***

    Sus pe sprânceana dealului, Olivia se opri în dreptul unei tufe de iarbă înaltă și se așeză cu inima grea. Nu-i stătea în fire să accepte giulgiul resemnării cu ușurință și nici să se lase păgubașă când avea un scop bine întemeiat. Era genul de persoană care ținea cu dinții la priorități până le ducea la bun sfârșit. Însa situația actuală era atât de diferită!

   Simțindu-se mai neajutorată ca niciodată, își lăsă capul pe genunchi și eliberă zăgazul lacrimilor din căușul inimii. Își simțea sufletul greu ca o piatră de moară. Plânse cu suspine grele pentru tot ceea ce pierduse, dar mai ales pentru eșecul zilei de azi. Pentru Grace. Pentru oamenii care mureau pe capete, făra ca ea să poată face ceva. Pentru neputința de a găsi antidodul epidemiei și pentru lipsa unui confident în momentul acela. Călcând cu pași interziși spre trecutul zbuciumat, Olivia deplânse fiecare eveniment ce-i aduse doar nefericire și neîmplinire. Pentru Marcus și iubirea lor. Pentru părinți. Pentru Londra. Pentru tot.

   Când în sfârșit își simți capul vuind de durere, îl ridică încet, văzând doar ceață în fața ochilor. Îi luă o clipa ca să se obișnuiască cu lumina soarelui fierbinte și apoi clipi des. Scoase din săculețul de mână o batistă și și-o trecu peste fața umedă. Eliberată de gândurile rele și cu o inimă mult mai liberă, răsuflă adânc. Gândurile o purtară din nou spre conflictul din cimitir, și precum pocnetul rapid al degetelor, își aminti că avea o problemă de rezolvat. Fiind sinceră cu ea însăși, recunoscu cu pioșenie că se străduise zile și nopți în șir ca să trateze problema, nu doar pentru salvarea vieților. Undeva într-un cotlon al inimii ei zări o rădăcină păcătoasă a mândriei ce își dorea cu toată ființa să răsară. Iar ea o întreținuse la foc mic, petrecând ore în șir studiind, dorindu-și vindecarea pacienților ei, dar și ceva mai mult.

    O recunoștință și o apreciere sinceră din partea orășenilor. Tânjise după acceptarea lor, după consimțământul lor de a o vedea cu ochi buni, în ciuda faptului că era o femeie. Știuse prea bine riscul la care se expunea încă de prima dată când stătuse de vorbă cu primarul Earnest, dar în ciuda acestui fapt se încăpățânase să figureze ca medic, să își pună în practică pasiunea de a sluji altora. Uitase însă că între timp, pe același teler al dorinței de a ajuta, se adăugase  și năzuința de a dovedi cine era defapt cu adevărat. Cumva, în tot procesul acesta se pierduse pe ea însăși și își coborâse o parte din standarde, doar ca să fie recunoscută. Și toate acestea se întoarseră împotriva ei.

  Oare Dumnezeu nu îngăduise toată situația asta cu scopul de a o smeri? Oare nu era El Cel care remarcase lăstarii mândriei din viața ei și hotărâse să le pună capăt înaintea de a face rod, printr-o simplă epidemei la care ea nu era capabilă să găsească leac? Recunoscând în sfârșit planul minuțios a lui Dumnezeu și vina ei, Olivia se simți copleșită. Ochii îi înnodau din nou în lacrimi, însă de data aceasta erau lacrimi de bucurie și recunoștință. Îngenunchie pe iarba moale și își împreună mâinile.

  "Tată ceresc, recunosc astăzi înaintea Ta că am greșit. Te rog iartă-mă că am vrut să dovedesc cât de bună și înțeleaptă pot eu să fiu. Iartă-mă că nu Te-am pus pe Tine prioritar chiar și în această situație. Sunt gata să Te recunosc pe Tine ca Domn al vieții mele și a acestei situații. Te rog, dacă este voia Ta, ajută-mă să găsesc soluția acesti boli pentru viața oamenilor, nu pentru faima numelui meu. Iar dacă Tu vei hotărî să fiu concediată din acest post, voi accepta acest lucru, indiferent cât de greu va fi. În numele Domnului Isus m-am rugat. Amin."

  
    Pacea ce îi învălui inima în urma restaurării realției personale cu Dumnezeu nu avea echivalent. Olivia realiză cu rușine că era prima data când Îl ruga sincer pe Dumnezeu să se implice în rezolvarea situației. Își promise solemn să nu mai uite niciodată acest aspect pe viitor. Mintea începea să-i lucreze deja febril când auzi un foșnet înfundat și niște mișcări silențioase în spatele ei. Pădurea de conifere era chiar la o aruncătură de băț, dar nu se aștepta ca animalele să coboare de pe munte în miezul zilei. Totuși pentru orice eventualitate era bine să verifice. Își imagina deja un urs mare care o încolțea și apucă o creangă de copac ca să se apare. Era mai bine s-...

  Întoarcându-se cu toata viteza de care era în stare zări un trup înalt și musculos ce se saltă de pe spinarea unui armăsar canadian de culoare maro. Legă șaua de trunchiul unui copac și îi dădu patrupedului un măr. Apoi se întoarse pe călcâie și din doi pași mari si lungi, se poziționă lângă ea.

—Olivia!

—Levi?!

   Olivia simți că se clatină lumea și abia își găsi echilibrul de a rămâne în picioare. Cum putea bărbatul ăsta să o găsească mereu în situații jenante?

—Ce faci cu parul ăsta?

   Olivia ascunse bota după bucata de material al fustei deși știa că Levi o văzuse deja.

—Ăa, hm.. n-nimic.

—Nimic?

   Ochii lui jucăuși o făceau să își piardă toate argumentele pregătite cu sârguință în minte. Levi se întoarse și apucă lemnul din mâna ei. O analiză cu ochi critici, prefăcându-se interesant de materia brută.

—Hm, cu adevărat un obiect interesant. Cred că ar ieși o operă de artă, dacă l-ai ciopli puțin. Dar de când ești meșter, mai nou? Nu știam că ai talente ascunse.

   Tachinarea lui jovială îi aduse imediat zâmbetul pe buze. Se abținu să nu râdă din toată inima și apoi mimă o față bosumflată.

—Adică mă crezi incapabilă?

—Conteaza ce cred eu?

   Levi o cercetă pe sub gene și îi oferi un zâmbet regal, marca Thompson. Olivia nu putea rezista acelui surâs cald nici dacă ar fi vrut. Părul arămiu și vocea răgușită îi încălziră sângele în vene. Levi era cu siguranță un bărbat plin de tandrețe. Însa nu pentru ea...

    Chipul Oliviei era o oglindă desăvârșită pentru ceea ce se petrecea în mintea și în inima ei. Și totuși Levi își aminti de refuzul ei politicos, ceea ce nu-l împiedică să își coboare pivirea spre buzele ei trandafirii și pline. Cum ar fi fost să le sărute și să simtă g-...

—Bineînțeles că părerea ta contează în calitate de prieten și șerif al orașului.

   Olivia rupse vraja momentului exact când Levi hotări să facă pasul indiferent de preț. Păcat!

—Atunci lasă-mă să îți spun ceea ce cred eu. Din experiența mea de copoi neexperimentat cred că tot ce-ți pui în cap, duci la bun sfârșit. Așa că dacă vrei să meșteșugărești în lemn, nu pot decât să-ți urez multă baftă.

   Sunetul cristalin al râsului ei îl prinse cu armele la pământ. Exista ceva la femeia asta care sa nu fie minunat?
Olivia îi luă lemnul din mână și își concentră toată atenția asupra lui, de parcă ar fi o bucată prețioasă de aur. Ferice de parul acela!

   Într-un final, își ridică privirea amuzată și zise:

—Defapt, nu cred că vreau să am nimic de-a face cu el. Nu încercam decât să mă apăr de un ... urs.

   Levi râse mucalit, admirând în tăcere sinceritatea ei.

—Ei bine, de asta sunt aici. Să te apăr de urs.

   Olivia zâmbi cu toată fața și apoi redeveni serioasă.

—Apropo, cum ai știut că sunt aici? Doar nu m-ai ... urmărit!

   Levi negă scurt din cap și îi zise:

—Hai să ne așezăm. Puțin mai încolo este o bancă, unde vom putea discuta. Trebuie să vorbesc ceva cu tine.

   Olivia îl privi neîncrezătoare, dar o luă din loc cu pași mici.

—De unde știi că este o bancă aici?

—Întodeauna pui atât de multe întrebări?

—Da. Și dacă nu-ți convine, eu tot voi pune întrebări.

—Iată un lucru de care ar trebui să țin cont pe viitor dacă vreau să stau departe de belea!

   Olivia schiță afirmativ din cap, sprâncenele ei unindu-se a încruntare.

—Așadar?

—Așadar, ce?

—De unde știi de bancă?

   Levi dădu ochii peste cap, prefăcându-se iritat. Îi făcu semn cu mâna să îl urmeze pe cărare și el o luă înainte, cu pași exacți și calculați.

—Of, femeile astea, bombăni el destul de tare ca să fie auzit din cimitir. Întodeauna sunt o pacoste!

   Se întoarse spre Olivia ca să-i vadă fața bosumflată și contraargumentul pregătit. Îi făcu semn să se grăbească și apoi strabatu restul distanței în tăcere. Când ajunse sus, se așeză pe bancă și îi facu spațiu și ei.

—Ia loc.

   Olivia se conformă în tăcere — lucru rar întâlnit la o femeie cu apetit la vorbă. Îi simți curiozitatea împletită cu mirarea și șopti:

—Adeseori vin aici când vreau să fug departe de oraș și necazuri. De cele mai multe ori nu e nimeni prin preajmă, doar eu și natura. Am descoperit banca aceasta în urma cu un an și câteva luni și de atunci vin constant sus pe deal. Simt că primesc pace și liniște, că pot să mă rog și să vorbesc cu Dumnezeu.

   Levi se ruga? Nu-l știa ca fiind o persoană religioasă. Ei bine, îl văzuse în treacăt la biserică, dar mărturisirea despre relația lui personală cu Providența îi unse inima.

—E atât de frumos, șopti Olivia, atentă parcă să nu destrame vraja momentului.

   Banca lui era situată la capătul unei cărări abrupte, dar care oferea un peisaj desprins dintr-un tablou. Munții înconjurau orizonturile în toate cele patru puncte cardinale. Vârfurile lor, semețe și puternice, inspirau siguranță și o frumusețe aparte. Jos, la picioarele lor era valea împodobită cu flori sălbatice de câmp de toate culorile. Olivia se uită cu atenție și zări drumul șerpuitor până la cimitir. Cu adevărat mirific!

   Aerul era atât de curat și liniștit. În atmosferă domnea parfumul coniferelor și al florilor. Trilul păsărilor în sărbătoare erau ultimul detaliu care conferea locului un aer regal. De vis. Iar liniștea, pacea și bucuria care o simțea acolo, nu aveau cuvinte să fie descrise. Iar faptul că Levi decise să o aducă la locul lui de meditație făcea momentul cu atât mai special.

—Tu cum ai găsit dealul? O întrerupse el. Vii frecvent aici?

   Olivia se întoarse spre el, privind totuși cu coada ochiului spre zări.

—N-am mai fost niciodată aici. Însă astăzi am simțit că am nevoie de un ... moment de liniște, așa că am mers pur și simplu fără să mă gândesc unde. Și am ajuns pe colină.

   Cât de mult din ce se întâmplase era gata să-i destăinuiască lui Levi? Avea încredere în el, dar știa că prezența lui o tulbura. Ea îl iubea pe Marcus, nu pe el. N-ar fi fost corect nici față de ea dar nici fața de el să pretindă altceva. Punea toate euforiile momentului pe seama faptului că tânjea după iubire. După iubirea adevărată. Dar totuși...

—Olivia, știu ce s-a întâmplat, șopti Levi lângă ea, atât de încet, încât se întrebă dacă nu era doar mintea ei care-i juca feste.

  Îl privi alarmată, cu inima cât un bolovan.

— Ce ... ce vrei să spui?

   Ochii calzi și privirea plină de iubire o mângâiară mai mult decât ar face-o o îmbrățișare propriu zisă. Și totuși Levi păstra distanța bunei cuviințe deși erau doar ei doi, sus pe deal. Un asemenea caracter merita apreciat.

—Eram în drum spre cimitir — din păcate o întâlnire urgentă mi-a solicitat toată atenția și nu am putut ajunge la timp la înmormântare — când m-am întâlnit cu Simmon. Bătrânul era foarte supărat și îngrijorat pentru tine. Din păcate, am auzit despre evenimentul nefericit din cimitir și îmi pare nespus de rău, Olivia. Simmon te-a văzut când ai urcat aici sus și s-a gândit că ai nevoie de cineva care să te asculte. Fiindcă nu era nimeni cunoscut prin zonă, m-a trimis pe mine și așa te-am găsit.

—Levi, nu vreau s-...

—Înainte să spui orice altceva, Olivia dă-mi voie să îți spun că oamenii aceia nu au avut deloc dreptate. Știi foarte bine că Dumnezeu coordonează lungimea vieții, nu noi.

  Olivia își plecă capul, luptându-se din nou cu lacrimile. Levi avea dreptate, dar o durea să recunoască în fața lui că era neputincioasă.

—Uită-te la mine, îi cere Levi cu glasul moale ca de catifea.

  Olivia nu reacționă.

—Olivia ...?

   Cum ea nu răspunse nici de data aceasta, Levi îi apucă bărbia între degete și îi înălță capul. Atingerea degetelor lui pe pielea ei îi aduse un val de curent prin tot trupul.

—Înainte să te autocondamni pentru niște vorbe nefondate, ar trebui să știi că o parte bună a oamenilor din oraș te respectă și te prețuiesc pentru ceea ce faci tu pentru ei. Poate faptul că ești femeie e un oarecare impediment în câștigarea autorității de care are nevoie un doctor care profesează, dar îți amintesc că ei gândesc diferit față de marea majoritatea a europenilor. Da, au concepții diferite, însă dacă pot să-ți spun ceva în calitate de orășean al acestei urbe de mai bine de cinci ani de zile, este că oamenii sunt ușor de câștigat. Fă-ți treaba cu sârguință și nu te lăsa descurajată de o mână de indivizi care încearcă să-ți calce în picioare visul pentru care ai muncit o viață întreagă. Am încredere în tine că vei lupta până la capăt să le arăți defapt că tu faci totul pentru binele lor. Și mai presus de toate, lasă-L pe Dumnezeu în controlul lucrurilor.

   Olivia se simți copleșită. Pentru prima dată de când îl cunoscuse, Olivia dori ca Levi să o îmbrățișeze. Ar fi făcut ea primul pas, dacă ar fi avut curajul. Cuvintele lui erau ca apa absorbită de un burete uscat. Se întrebă cum ar fi ca el să-și păstreze mâna pe fața ei cu o clipă mai mult, dar Levi și-o retrase zâmbind. Olivia se mustră pentru comportamentul prostesc.

—Mulțumesc, Levi. Apreciez sincer cuvintele tale.

  Pentru un moment se lăsa o tăcere binevenită. Olivia medită în taină la spusele lui Levi. Din nou, el avea dreptate. Trecuseră câteva minute bune, până când o întrebă din nou.

—Cum merg cercetările tale? Ai găsit vreo soluție?

   Olivia scutură ușor din cap.

—Nu încă. Orice medicament folosesc, pacientul rămâne imun, sau are reacții adverse. Dar niciodată nu dă semne de vindecare. E atât de frustrant și nu știu ce altceva aș putea să încerc.

—Toți prezintă aceleași simptome?

—Da. Deshidratare acută și pierdere extremă de lichide, care scade drastic stabilitatea sistemului imunitar. Dacă se continuă în acest mod, lucrul acesta le poate fi fatal, indiferent dacă sunt mai puternici sau nu. 

—Înțeleg. Știi poate cauza epidemiei? Vreun virus sau...

—Probabil că e vorba de un agent patogen sau vreun microb nou, dar nu știu care. Și nici de la ce este provocat  ca să pot preveni infectarea.

   Urmă din nou o tăcere prelungă. Se auzeau doar sinfoniile păsărilor în sărbătoare și Olivia se întrebă dacă va scăpa vreodată de această problemă ce o consuma zi și noapte.

—Dacă aș găsi un punct de legatură între toți pacienții poate mi-ar fi mai ușor să îmi dau seama despre ce e vorba, gândi ea cu voce tare.

—Vrei să spui că există ceva comun între toți acești oameni?

—Așa ar trebui. Altfel nu văd niciun sens. Am scris o scrisoare mamei mele, dar mă tem că răspunsul ei va ajunge mult prea târziu...

—Stai...

   Levi se ridică în picioare, bătând cu arătătorul în tâmplă. Făcu câtiva pași înainte și înapoi și apoi zise:

—Ce lucruri în comun ar putea avea niște oameni de vârste diferite, din zone diverse ale orașului?

    Levi pusese întrebarea în mod corect și Olivia se gândi profund, simțind o lumină în cazul de față.

—Să fie vorba de vreun loc de infectare? O zonă comercială, magazinul universal de unde ar fi putut contacta vreun microb?

—Puțin probabil. Cazul de infectări ar fi fost mult mai mare. Zonele sunt prea populate ca să fie doar zece - douăzeci de victime.

—Dar dacă de vină este apa? Poate e contaminată.

—Atunci cum se face că se îmbolnăvesc oameni din zone diferite? Pânza freatică este cam aceeași peste tot.

   Olivia medită mai profund la spusele lui Levi. Era adevărat că apa era aceeași, dar oare mâncarea? Simți dintr-o dată o stare de extaz și se ridică de pe bancă:

—Dar mâncarea? Apa vine din același pământ în toate zonele, dar mâncarea se poate procura din diverse locuri.

—Cred ca este o variabilă de care să ținem cont.

   Levi o îndeamnă să coboare. Slujba de șerif îl chema la datorie. În timp ce coborau la pas, se opri o clipă și îi zise:

—Nu știu dacă ajută în vreun fel, dar săptămâna trecută m-am întâlnit cu Simmon la piață. Spunea că a cumpărat niște roșii de la un fermier, Fred, care a descoperit o formulă magică ce face recolta să crească în mod uimitor.

   Olivia se opri și ea.

—Un pacient pe care l-am tratat zilele trecute mi-a adus la cunoștință că tot ce a mâncat de două zile încoace a fost doar niște supă de roșii, de la care a vărsat încontinuu.

—Ești sigură?

   Ochii lui Levi luceau a speranță.

—Absolut. Eu însămi i-am recomandat să mai încerce. Supa de roșii este o mâncare ușoară, cu mulți nutrienți.

—Crezi că ar putea exista o legătură între boală și fermierul acesta?

   Olivia coborî coasta aproape în fugă. Levi se chinui să țina pasul cu ea.

—Nu știu. Dar am de gând să aflu. Coincidențele sunt prea mari. Dacă fermierul acesta, Fred, a folosit vreun îngrășământ chimic și toxic pentru creșterea roșiilor, iar o parte din orășeni au cumpărat de la el acest aliment, atunci cel mai probabil că am găsit formula libertății. Ard de nerăbdare să verific.

   Ajunse la poalele muntelui, cu armăsarul fornăind după ei, Levi zâmbi ștregărește în colțul gurii.

—De unde începem, Doc?

—Doc?!

   Olivia se încruntă, dar nu reuși să rămână serioasă. Zâmbi entuziasmată, din toată inima.

—Prescurtarea de la Doctor.

—Mă simt onorată, ce să zic. Păi, nu știu. Bănuiesc că eu trebuie să mă întorc în oraș ca să verific ceea ce tocmai am aflat datorită ție. Niciodată nu aș fi ajuns în punctul acesta fără tine, asa că îți mulțumesc anticipat.

—Plăcerea mea.

   Calul se opri la distanță de doi pași de ea, cu Levi alături, ce-l ținea de frâu.

—Urci?

   Olivia clipi buimacă.

—Poftim?

—Care parte din cuvântul urci nu ai înțeles? Levi se săltă pe spinarea animalului și zise râzând cu gura până la urechi: Doar nu intenționezi să faci tot drumul până la piața pe jos. Vei ajunge odată cu ultima fărâmă de lumină.

   Recunoscând provocarea, dar mai mult decât atât, chemarea și simțul datoriei din spatele oricărei dorințe, Olivia își puse mâna în palma lui întinsă. Țâșni în sus ca o pasăre în zbor și se așeză în spatele lui Levi, pe partea dorsală a animalului. Sosise vremea să-și onoreze promisiunea fața de ea însăși și nu avea de gând să dea înapoi indiferent de greutăți. Efortul își va arăta roadele după ce ea va refuza să se oprească.

      Salutare dragii mei! 🙋‍♀️

Vă salut pe toți cei care încă vă mai aflați aici pentru lectura acestei cărți. Trebuie să admit că după două luni în care am stat departe de protagoniști, mă mir că mă mai recunosc. 😅 Totuși acțiunea în sine mi-a lipsit foarte mult și deseori m-am surprins gândindu-mă la viitorul capitol și la noi idei. 🤭

   În toiul epidemiei, Olivia se confruntă și cu alte situații: refuzul orășelilor și sentimentele noi, dar ciudate, pe care le nutrește pentru Levi. Șeriful însă pare să profite de fiecare ocazie ca să devină eroul din poveste. Marcus ... este pe nicăieri și pierde teren tot mai mult în fiecare zi. 😱 Cum credeți că l-am putea ajuta să-și recapete curajul de care are nevoie și să o reabordeze pe Olivia? 🤔

  Astept toate părerile voastre legate de aceste lucruri în comentarii!
Vă mulțumesc pentru lectura acestui capitol și vă doresc un sfârșit de săptămână minunat! 🥰

  Cu drag, Camy