Cu ochii brodați de lacrimi, Olivia încercă să-l vadă pe predicatorul situat doi metri mai la vale de ea. Acesta își încheie discursul trist, făcând semn unui bărbat din apropiere să înfingă crucea în pământ.

   Un alt șuvoi de lacrimi amare îi zgudui trupul subțire. Andrew se apropie de ea și își petrecu brațul pe după talia ei, de parcă acesta era singurul accesoriu care lipsea rochiei.

—Îmi pare atât de rău, Olivia!

     Olivia ignoră regretul fals din vocea lui, lăsând lacrimile să-i invadeze printre gene. Ființa ei nega cu orice por vestea morții lui Marcus.

    Andrew insistase să organizeze un mic funerariu, în care preotul să spună câteva cuvinte în memoria lui Marcus, în ciuda faptului că trupul său nu era acolo. Însă - spunea Andrew - acesta era un act de devoțiune pentru anii apuși de prietenie.

    Își jurase încă din seara în care primise vestea că nu va participa la această prostie, însă insistențele lui Andrew o exasperaseră.

— O să-ți pară rău că nu ai avut șansa să-ți iei rămas bun de la Marcus, după ce vei primi confirmarea că vestea este reală.

    Vorbele lui acre continuau să-i chinuiască mintea la fel ca sunetul disperat al unei păsări ce ciocănește în scoarța unui copac.
După ce crucea cu numele lui Marcus fu înfiptă în pământul proaspăt săpat, preotul mulțumi oamenilor ce alcătuiseră cortegiul funerar, anunțând că adunarea era liberă.

     Olivia își petrecu ochii peste mulțimea adunată, mirându-se încă odată de cât de multe persoane participaseră la funararul unui om pe care nu îl văzuseră niciodată. Probabil din curiozitate, își spuse.

     O altă lacrimă transparentă ca un bob de cristal se rostogoli pe obrazul ei și o lăsă să zăbovească sub bărbie. Un șir de femei se aliniaseră una în spatele celeilalte pentru a-și exprima compasiunea și Olivia le mulțumi sincer la fiecare în parte. Doi pași distanțat de ea, Andrew făcea același gest cu bărbații ce le urau condoleanțe.

     Când în sfârșit mulțimea dispăru din cimitir, Olivia simți că își poate lăsa inima să jelească în voie, fără a se confrunta cu privirile curioase ale femeilor cu ochii ca de vultur.
Se repezi spre bucata maronie de lemn și se zgâi cu dușmănie la numele inscripționat pe ea: Marcus Harper.

     Numele bărbatului iubit revertebră pe buzele ei, și Olivia simți că inima i se sfâșie în două. Cuprinse lemnul în brațe și dădu frâu liber lacrimilor ce le ticluise cu atâta grijă până acum. Zăgazurile cerurilor se deschiseră să asculte durerea sfâșietoare ce învălui inima unui muritor.

     Prăbușită în cea mai adânca durere pe care o simțise vreodată, Olivia anticipă o atingere blândă pe umăr. Tresări ușor și își întoarse ochii înlăcrimați spre chipul blajin al femeii.
Rebecca clipi des, lăsând durerea ce era întipărită în ochi să i se citească pe chip.

—Olivia, îmi pare atât de rău!

     Aceleași cuvinte ca ale lui Andrew, dar alt efect.

     Rebecca își deschise larg brațele invitând-o tăcut să își găsească alinarea în refugiul dintre ele. Olivia se prăbuși la pieptul ei, zguduindu-se de un plâns sfâșietor. Rebecca continuă să o mângâie pe spate, amintindu-i de același tip de răsfăț pe care îl primea de la mama ei pe când era doar o copilă.

—Îmi cer iertare să deranjez e-eeu...

     Glasul spart a lui Andrew, o determină pe Olivia să-și pună în tăcere o mie de întrebări, dar continuă să plângă, ascunsă la pieptul Rebeccăi. Femeia își drese vocea și i se adresă lui Andrew care privea nedumerit de la distanță.

—Voi petrece puțin timp cu Olivia. Te vom anunța când suntem gata să plecăm.

—Bine. Voi aștepta la trăsură.

—Jonathan este de asemenea la trăsură, dacă vrei să vorbești cu cineva.

     Andrew încuviință, atingându-și borul pălăriei și apoi se îndreptă cu pași hotărâți. Rebecca își concentră atenția asupra Oliviei, care continua să plângă.

     Se scurseră în tăcere minunte lungi și chinuitoare, până când plânsul se transformă într-un oftat înăbușit. În cele din urmă, Olivia își înăltă capul, stergându-și ochii cu manșeta rochiei. Dacă ar fi văzut-o mama ei, probabil ar fi făcut un stop cardiac.

—Îmi pare rău că ți-am udat cămașa.

     Olivia privi la materialul ud și mototolit al Rebeccăi și o cuprinse rușinea.

—Dacă asta te-a făcut să te simți mai bine, nu este nicio problemă.

    Rebecca zâmbi trist și o privi îndeaproape. Avea ochii roșii și încercănați. Obrajii îi erau umezi de la lacrimile ce străbătuseră pielea catifelată a feței. În ciuda acestor lucruri, continua să fie frumoasă și să...

—Rebecca, eu nu cred că a murit, mărturisi Olivia, întrerupând analiza atentă a femeii.

    Rebecca își drese glasul, simțindu-și inima prinsă la colț.

—Acceptarea pierderii unei persoane este probabil cel mai greu lucru de înfăptuit. Însă cu timpul se așterne uitarea. Dumnezeu a fost foarte înțelept când a atribuit oamenilor această însușire, altfel nu am fi capabili să depășim toate necazurile vieții.

—Eu nu-l voi uita pe Marcus niciodată!

—N-am spus că-l vei uita pe el, ci că vei uita durerea pricinuita de pierderea lui.

    Olivia mângâie numele marcat în lemn și zise:

—Deși continui să-mi repet că nu este adevărat, nu înțeleg golul care s-a săpat în inima mea odată cu această veste. Mă simt de parcă s-a rupt ceva din mine. Și totuși sunt atât de confuză...

—N-aș vrea să te agăți de o speranță deșartă pentru că atunci când vei primi confirmarea veștii - dacă există una - vei suferi mai mult decât acum. Dar trebuie să găsești o cale de a trimite o scrisoare să verifici dacă acest lucru este adevărat sau nu.

—Voi scrie o scrisoare părinților mei și o voi trimite.

   După o clipă de meditație, Rebecca murmură:

—Ai putea să o scrii și să mi-o dai mie să o trimit. În felul acesta ne asigurăm că Andrew n-o să ne împiedice.

—Este o idee excelentă. O voi scrie seara aceasta și voi trece mâine să ți-o înmânez, când voi fi în drum spre Grace Braude.

    
                              ***

     Marcus se asigură încă odată că Olivia și cu femeia care o însoțea părăsiseră cimitirul, și apoi ieși din ascunzătoarea formată din boscheții deși. Curiozitatea îi rodea tălpile picioarelor și o forță uimitoare aproape că îl târî printre crengile ce amenințau să-l lovească.

    Pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplase astăzi în cimitir?

     O urmărise pe Olivia de câteva zile, cautând momentul oportun prin care să-i vorbească, dar parcă nu găsise niciunul potrivit. Cum ar fi trebuit să procedeze? Să-i sară în cale și să o lase pe ea singură să tragă concluziile? Sau să bată la ușa cabinetului ei, să ia un loc și să-i spuna întreaga poveste?

     Sunt ridicol, șuieră el printre dinți și străbătu distanța scurtă ce îl despărțea de locul în care fusese Olivia doar cu câteva clipe în urmă. Dorea să elucideze misterul care îi ștrangula beregata de mai bine de treizeci de minute, când - aparent - un convoi funerar invadase cimitirul. Avea două mari neclarități, pe care, spera el, le va lămuri odată ajuns lângă crucea din lemn ce strălucea în bătaia soarelui.

     De ce Olivia plânsese atât de înfiorător lângă acel lemn?
Și dacă pierduse vreun pacient, unde era trupul decedatului?

      În sfârșit străbătu și ultimii doi pași până la destinație și se lăsă pe vine ca să citească datele inscripționate pe plăcuța de deasupra:

         Marcus Harper
        Născut: 27 Octombrie 1855
        Decedat: 20 Iulie 1880

    Șocul cuvintelor citite îl bulversă atât de mult încât își pierdu echilibrul și se prăbuși în genunchi, pe pământ.

—E-eeu tocmai... am asistat la înmormântarea mea?

     Negă cu vehemență din cap, dorind parcă să confirme că acest lucru nu era adevărat. Cuprinse pământul în pumni, în timp ce imagini dezgustătoare i se derulau prin minte.

    Andrew mângându-o pe Olivia în timpul funerarului...

   Andrew punându-și mâna pe talia ei...

    Andrew conducând-o cu trasura acasă...

—Desigur, șuieră el mâhnit, simțind gustul amar al înfrângerii, este doar o făcătură de-a lui Andrew ca să mi-o fure pe Olivia! Trebuia să îmi dau seama de la început!

      Strânse pământul proaspăt în mâini, până simți că îl dor încheieturile și se uită disperat pe cărarea ce ducea spre drumul principal. Nu era nimeni. Probabil că dacă Andrew și Olivia ar fi fost încă acolo, ar fi alergat după ei să dovedească înșelătoria pe care o săvârșise cel pe care odată îl consideră camaradul său.

—Deci Olivia crede că sunt mort...

    Realitatea îl izbi fulgerător de adânc. Inima îl duru brusc și dinții începuseră să-i clănțănească o odă de regrete, în ciuda faptului că nu era frig.
Se ridică de jos, își scutură pământul de pe pantalonii de velur și murmură ca și cum Andrew l-ar fi auzit.

—Marcus cel vechi e mort. E acolo, indică spre groapa unde fusese înfipt lemnul cu numele său.

—Tocmai a ieșit la iveală un nou Marcus, și dacă tu vrei așa Andrew, hai să ne luptăm pentru Olivia să vedem cine câștigă. Voi merge pe jos până la celălalt capăt de pământ, dacă asta îmi va aduce victoria.

     Privi încă odată la numele său așternut cu meticulozitate pe scândură, și porni la drum. Își dezlegă calul din ascunzătoare, încălecă pe el și porni într-un galop sălbatic spre strada principală.

                                 ***

     Înserarea plumburie se așternuse deja peste orășel atunci când Marcus ajunse la camera de hotel pe care o împărțea cu Cezar. Își săltă trupul zvelt din șa și urcă scările gâfâind. Era atât de nerăbdător să-i împărtășească veștile bătrânului comisar încât nici nu intenționa să mănânce ceva, până nu va obține sfatul lui în această privință. Oricât de experimentat ar fi fost Cezar, cu siguranță nu mai auzise vreun caz în care un om să asiste la propria înmormântare.

     Râse gutural și străbătu distanță rămasă până la camera lor. Învârti cheia în broască și invadă încăperea, nerăbdarea dându-i imbold să vorbească necontrolat.

—Cezar? M-am întors și vreau să-ți spun că am niște vești uimitoare. Încă nu știu dacă sunt bune sau nu, dar am nevoie de sfatul tău ca să...

     Un geamăt ca de animal rănit și furios străbătu antreul dormitorului și un fior de groază îi zgudui trupul noului venit. Își agăță jacheta pe curierul de la intrare și se îndreptă spre dormitor.

—Cezar?

      Imaginea ce se dezlănțui în fața ochilor săi în momentul când intră îi tăie răsuflarea. Își simți picioarele grele ca de plumb, dar își porunci să nu actioneze ca o femeie speriată.

—Cezar? Ce s-a întâmplat?

     Bărbatul de vârsta a treia zăcea întins între cearșafuri, respirând sacadat. Marcus se aplecă alarmat asupra lui și îl zgâțâi cu putere, ca să se asigure că era în viață. Fața lui plină de sânge contrasta izbitor de mult cu cearșafurile albe care îl înconjurau.

     Marcus se aplecă mai tare asupra lui, cu pulsul bătând nebunește.

—Cezar? Cezar, mă auzi?

     Bărbatul răsuflă adânc, dar nu zise nimic. Marcus se simțea exasperat.

—Cezar te rog mișcă-ti degetele de la mână dacă mă auzi.

     Ușor-ușor, Marcusa privi cum degetele pacientului se deschiseră ușor. Slavă Domnului, era conștient!

     Cezar scoase un sunet gutural și apoi clipi des, încercând să-și deschidă ochii. Marcus strânse din dinți și zise:

—Mă duc după doctor.

     Intenționă să se ridice, dar mâna lui Cezar îi cuprinse brațul. Acesta își drese glasul și hurui:

—N-nu.

     Marcus privi în ochii înțelepți pe care îi respecta atât de mult, mii de întrebări căutându-și răspunsul, dar fără sorț de izbândă.

—De ce? Cezar, ai nevoie de consultația unui medic. Și în plus trebuie să dai o declarație șerifului. Cine ți-a făcut asta trebuie să plătească pentru c-...

     Cezar îi strânse încheietura mai tare, determinându-l să tacă. Clipi din ochi, adunându-și parcă puterea pentru efortul ce urma să-l depună.

—N-o vreau pe Olivia implicată în această ticolășenie. Este prea riscant.

    O clipă Marcus crezu că Cezar derilează datorită durerilor pe care probabil le avea. Ce legătură avea Olivia cu tot evenimentul de acolo?
Puțin dupa aceea, își aplică o palmă mintală binemeritată. Desigur! Olivia era doctorul Bostonului. La cine se gândea că va apela după ajutor?

    Ca un vultur înnebunit de foame, Marcus se aplecă asupra lui Cezar.

—Dar tot trebuie să te vadă un medic. Putem aduce unul din orașul vecin.

—Nu. Ar trezi prea multe suspiciuni. Nu este nevoie, Marcus. Sunt bine.

     Marcus râse zgomotos, trecându-și mâna prin părul cârlionțat.

—Bine? Cezar, să-mi fie cu iertare dar arăți de parcă urmează să dai colțul dintr-o clipă în alta și nici măcar nu mi-ai spus ce s-a întâmplat ca să pot declara șerifului.

      Cezar respiră greu, cerând ajutor. Marcus rupse o cămașă de bumbac, o înmuie în apă și tamponă fața camaradului său, curățând-o de pete de sânge. Știa că durea îngrozitor, dar îl aprecia pe Cezar pentru dârzenie. Bărbatul strânse buzele pungă, stând cu demnitate, în fața controlului efectuat de Marcus. Când acesta îl întoarse pe partea cealaltă, Cezar șuieră prelung.

—Cred că ai căteva coaste rupte, zise Marcus cu durere. Plus o arcadă spartă.

     Luă o bucată de pânză galbenă și curăță restul petei de sânge, apoi îl așeză într-o poziție confortabilă în șezut.

—Tot cred că trebuie să consulți un doctor.

—Voi supraviețui, concluzionă Cezar ca pentru sine.

    Marcus se alarmă.

—Cezar, aici nu e vorba despre supraviețuire. E vorba de sănătatea ta, care este prioritară pentru mine.

—Cum rămâne cu Olivia? Cezar rânji, binedispus. Parcă ea era prioritatea unu, nu-i așa?

—Ei bine, ea crede că sunt mort.

—Poftim?!

      Marcus privi la fața stupefiată a lui Cezar si zâmbi. Era mult prea comic.

—Nu mai schimba subiectul. Povestește-mi cum ai ajuns în starea aceasta și apoi îți voi împărtăși și eu povestea mea.

     Cezar își dădu ochii peste cap. Nu era chip de scăpare.
Îi povesti despre jaful din hotel: doi barcagii dăduseră năvala în tot hotelul, jefuind cameră cu camera. Iar cei care îndrăzneau să se împotrivească precum făcuse Cezar primeau răsplata. Și chiar nu era nicio șansă să se opună unor oameni înarmați.

—Dar acest lucru este alarmant! Nu a chemat nimeni șeriful orașului?

—Ba da. Însă acesta era dus la o înmormântare nu știu unde și până au dat de el, a durat ceva timp, iar prădătorii au scăpat.

      Incredibil! Șeriful asistase la o înmormântare înscenată, în timp ce Cezar era acolo, luptându-se cu hoții.
La înmormântarea lui!

     Marcus șuieră de frustrare, simțind că se prăbușește. Dacă mâna lui Dumnezeu nu l-ar fi ținunt de guler ca să rămână în picioare, cu siguranță era demult pe jos. Cezar îi explicase motivul pentru care nu dorea să implice autoritățile în jaful ce avuse parte: procedurile erau mult prea costisitoare și în plus nu avea nicio davadă palpabilă. Prefera să rămână în pagubă de data aceasta.

—Dar cum rămâne cu sănătatea ta?

    Cezar dădu din mână indiferent, de parcă ar fi fost vorba doar de o mică zgârietură.

—Voi fi bine. Coastele mi se vor vindeca în câteva săptămâni. Iar cât despre față, e bine că nu am de cucerit pe nimeni, deocamdată.

     Marcus ignoră amuzamentul lui Cezar, citit printre rânduri, și își uni sprâncenele într-o cută de îngrijorare.

—Câteva săptămâni?

—Da. Se estimează că coastele rupte se vindecă în două luni. Dar vom fi în regulă, oricum vom fi aici pentru recucerirea Oliviei, nu?

     Informațiile primite se roteau cu o milă pe minut în mintea proaspătului comisar. Două luni?!

     Dar apoi, gândindu-se la scena la care tocmai asistase, se gândi că lucrurile se așează într-un mod lent, dar corect. Cu siguranță un om înviat din morți avea nevoie de un interval de două luni de zile ca să revină la viața. Și ca să se prezinte în fața iubitei sale.

    Răsuflând adânc, Marcus zise:

—Atunci bănuiesc că am nevoie de o slujbă.

—O slujbă?!

   De data aceasta, fu rândul lui Cezar să-l privească de parcă ar fi văzând o găină zburătoare.

—Desigur. Dacă vom fi alte două luni de zile prin împrejurimi, voi avea nevoie de o activitate care să-mi țină mintea ocupată, pe lângă misiunea pe care o avem la bord. Altfel aș risca să încep să desenez pereții.

   Cezar râse acidulat. Respiră adânc și Marcus întrezări o frântură din durerea pe care o simțea. Încă îi părea rău de alegerea pe care o făcuse cu privire la accidentul suferit, dar îl cunoștea pe Cezar. Când lua o decizie, nimic nu-i schimba hotărârea.

—Și ce ai de gând să faci în privința slujbei? Ai vreo idee?

     Marcus jubilă de încântare. Numai Dumnezeu așezase toate lucrurile astfel încât să se formeze un puzzle perfect.

—Desigur! Zilele trecute am văzut un anunț la magazinul universal. Se cauta bărbat care să fie îngrijitor la un grajdi de cai. Programul era flexibil și leafa tentantă. O să mă interesez dacă încă mai este valabil.

—Sună bine. Ai putea încerca mâine în zori.

—Așa o să fac. Acum mai bine m-aș duce la cantina hotelului să aduc ceva de mâncare. Trebuie să fii lihnit.

—Oh, nu începe să mă dădăcești acum.

    Cezar își dădu ochii peste cap, în acord cu durererea ce îi săgetă abdomenul.

— .... sau poate ceva mâncare mi-ar prinde bine, zise el într-un final pe un ton blajin.

     Marcus zâmbi victorios. Își suflecă mânicile cămășii de velur și ieși pe ușă fără niciun alt cuvânt. Dacă voia să-i relateze lui Cezar povestea morții sale, acesta trebuia să fie hrănit. Bărbații primeau mai bine veștile proaste cu stomacul plin. Știa din propria experiență.

                                ***

      A doua zi în zori, Marcus își alesese cea mai bună ținută pe care o avea în bagajul de călătorie: o cămașă cadrilată, o pereche de pantaloni și o pălărie neagră de fetru și le îmbrăcă cu atenție. Privi în oglindă cu ochi apreciativi si fu mulțumit de rezultatul final. La urma urmei, o singură dată îți creezi prima impresie în fața unui om, și aceasta era cu atât mai importantă cu cât slujba lui era în joc.

     Se răsuci pe călcâie, cerând părerea sinceră a lui Cazar. Aceasta era încă în pat, durerile coastelor rupte obosindu-l în mod dureros.
Îl analiză cu ochi critici, din cap până la talpa pantofului. Marcus nu se clinti deloc, dorind să-l facă mândru.

—Dacă aș fi patronul, probabil că ți-aș da slujba. Ii făcu din ochi și continuă: chiar dacă arăți puțin cam speriat.

—Nu e adevărat, protestă Marcus ofticat. Cezar cel mereu pus pe glume, chiar și când era spitalizat la pat și nu se putea mișca.

—Ziceam și eu, doar ca să destind puțin atmosfera.

    Marcus zâmbi și își luă rămas bun de la comisar. Coborî câte două trepte deodată, dornic să ajungă cât mai curând la destinație. Fiindcă destinația nu era departe, Marcus o luă la pas grăbit pe drum spre nord. Traversă străduța prăfuită și coti la stânga. Era deja mândru de sine însuși că învățase punctele principale atât de ușor. Boston era un orășel micuț și liniștit, dar avea multe alei întortocheate.

     Răsuflă sacadat de la efortul de a menține un pas alert tot drumul, dar realitatea îi aduse pe față un zâmbet întins ca cerul. Ajunsese în doar cinsprezece minute.

—Poți s-o faci, Marcus. Dă tot ce ai mai bun!

      Își trecu încă odată privirea peste aspectul fizic și păși în incinta grajdului imens. Un sentiment de acasă îl învălui până în măduvae oaselor și se simți dintr-o dată binevenit.
Un bărbat scund și chel învârtea un balot de paie chiar în curtea principală. Marcus se apropie și îl salută din cap.

—Bună ziua! Numele meu este Marcus Harper și sunt aici pentru postul de îngrijitor de cai, dacă mai este valabil. Am văzut anunțul zilele trecute. Știți cu cine trebuie să vorbesc?

—Ah, desigur. Aron este chiar la intrarea principală în grajdi. Dacă vreți vă conduc într-acolo.

—Aș aprecia gestul.

    Marcus păși pe urmele bărbatului, facând un efort geneors să țină pasul cu el. Când ajunse, omul zise:

—Este chiar înăuntru. Rutina de dimineață.

—Mulțumesc!

    Marcus se răsuci pe călcâie să plece, dar glasul adânc al individului îl opri.

—Și eu îți mulțumesc că ai venit. Astăzi este ultima mea zi aici și mă îngrijoram că Aron va rămâne fără o mână de ajutor. Ar fi un păcat, este un om bun.

    Macus ridică din sprâncene, nedumerit de hotărârea bărbatului de a pleca. Precum i-ar fi citit gândurile, el zise:

—Ne mutăm din oraș. Împreună cu soția mea am hotărât să ne mutăm în casa tatălui meu pentru că este bolnav și are nevoie de ajutor.

     Marcus îl compătimi în gând și îi întinse mâna.

—Îți doresc numai bine și însănătoșire grabnică tatălui tău. Mulțumesc că m-ai ajutat să ajung aici.

—Cu plăcere. Să aveți o zi bună, domnule!

—Asemenea!

      Atunci când intră în incinta grajdului, un miros proaspăt de fân îi invadă nările, iar Marcus inspiră adânc. Nechezatul cailor răsuna ca un duet înțeles doar de ei, și Marcus se simți dintr-o dată ca un intrus. Totuși își drese glasul și se uită cu privirea după un anume Aron.

      Simțindu-i prezența, câteva momente mai târziu, un bărbat de vârstă mijlocie își făcu apariția de după niște baloți de paie. Avea o cămașă pătată de sudoare si pe pantaloni îi atârnau paie uscate. Își trecu mâna peste frunte și îl privi în ochi.

—Bună ziua, ce pot face pentru tine?

—Bună ziua, domnule. Numele meu este Marcus Harper și zilele trecute am văzut un anunț că aveți nevoie de forță de muncă. Un om de afară mi-a spus că încă mai este vacant postul și că ar trebui să vorbesc cu dumneavoastră.

—Bine ai venit, Marcus. Numele meu este Aron. Si da, așa este. Avem nevoie disperată de un bărbat serios care dorește să muncească cât de curând posibil.

—Eu aș putea începe chiar de mâine domnule.

—Vino deci să discutăm în biroul de alături.

      Aron o luă înainte și Marcus îl urmă tăcut. Puțin mai târziu, aceasta află că Aron nu era defapt proprietarul grajdului, ci un responsabil cu toată munca administrativă. Îi prezentă în detaliu munca pe care o avea de prestat, și nu obiectă nimic atunci când Marcus îi mărturisi că nu are experiență în domeniu.

     Vei învăța foarte ușor cum funcționează totul, îi spusese acesta liniștitor.

    După aceea, Aron îl conduse într-un tur prin împrejurimi, familiarizându-l cu noul său loc de muncă. Dețineau peste o sută de cai, împărțiți în boxe separate. Munca sa consta în hranirea patrupedelor și apoi adăparea fiecărui animal în parte. Aron spusese că fiecare cal bea în medie câte 20-25 L de apă pe zi. Calculănd cu numărul cailor, Marcus simți că i se înmoaie picioarele. Va avea nevoie de o fântână întreagă. Privind la partea bună, se mulțumi că nu era singur, ci avea să lucreze cu alți doi bărbați.

     Într-un final, își strânse mâinile, desemnând înțelegerea ce tocmai o puseseră la cale.

—Atunci ne vedem mâine dimineață la ora opt fix.

—Desigur! Pe mâine.

      Marcus salută, atingându-și borul pălăriei. Primise slujba și era cu adevărat mândru de el. Păși pe porți spre ieșire cu încrederea și hotărârea unui dirijor de orchestră la paradă.

   Sosise timpul pentru un nou început!

        # Hristos a înviat! 😊

    Mai întâi de toate, dragi cititori vă doresc să aveți parte de un Paște fericit, în ciuda situației în care ne aflăm. Un om puternic găsește puterea să se bucure chiar și în cele mai negre zile; deci bucurați-vă și de aceste clipe și profitați de timpul pe care îl aveți ca să faceți lucruri frumoase!

     Revenind la poveste, mă bucur atât de mult pentru că am reușit să finalizez acest capitol, după o perioadă destul de îndelungată în care am lipsit de pe această platformă. 😐
Doresc să vă bucurați de poveste și să mă susțineți în continuare, pentru că am nevoie. Actiunea se apropie de punctul culminant, și sunt destul de multe ațe de descâlcit. 😅

      Fără să mai lungesc discursul, vă las pe voi să îmi scrieți opiniile în comentarii!
Mi-a făcut mare plăcere să fiu alaturi de voi astăzi. Vă îmbrățișez cu drag și vă doresc multă sănătate și fericire.
Aveți grijă de voi! 🤩

              Cu drag, Camy