25 mai 1880
Boston, America de Nord
Partea a II a

    Pe cât de reală era mulțimea de oameni din fața ei, pe atât de adevarat se dovedea proverbul care susținea că nu există suferință mai mare decât amintirea fericirii, în timp de nenorocire.

    Olivia își înăbuși un oftat apăsat si scrută orizontul supraaglomerat. Chipul Rebeccăi nu se zărea nicăieri. Unde putea fi femeia aceasta? Se ridică pe vârfuri, într-o încercare eșuată de a zări câțiva metri mai în fața. Dar asemenea ei, mulți alti curioși făceau la fel, astfel încât se creeă un haos total.

—Esti pregătită? o întreba Andrew de alături trezind-o din infinitul lacom al gândurilor.

    Încuviință din cap, refuzând să privească în direcția lui.  Încă mai era supărată pe el si pe modul dizgrațios cum se comportase fața de Jack, atunci cand — aseară — aflase despre complotul lor de a invada închisoarea. Cearta ce precedase din acțiunile ei pe care nu si le regreta, încă avea repercusiuni contemporane. Si ca drept dovadă Olivia trase cu ochiul spre maxilarul lui Andrew pentru a se convinge ca era într-adevăr asa cum bănuia. Acesta era atât de încordat, încât se așteptată ca din clipă-n clipă sa-i zărească dantura perfectă împrăsțiindu-se pe podeaua rece.

    Zâmbi amar la tabloul imaginar descris si se concentra asupra demersurilor din jurul ei. N-ar fi trebuit oare sa se bucure?

—Haide, o îndemnă Andrew cu blândețe și înaintăra alti doi pași numărați.

     Astăzi era ziua cand ancorau în America. Acesta era momentul ce-l așteptase în aproape ultimile treizeci de zile de călătorie. Nava si oceanul o induceau într-o stare instantă de agitație și melancolie. Nu se simțea câtuși de puțin în largul ei în prezența a zeci de oameni necunoscuți și a valurilor dușmănoase ce o priveau cu ochi răutăcioși, gata parcă să o înghită.

    Si atunci de ce nu trăia clipa cu entuziasm, bucurându-se de prezent si de clipa efemeră? Gândul îi zbura la Marcus, ceea ce constitui motivul stării de angoasă, dar își reprimă reflecția dureroasă. Inima i se împietri ca un bolovan si în stomac simți o durere macabră ca un pumnal vicios. Cum ar trebui să se comporte cineva ca să se bucure departe de toți oamenii pe care-i iubeste, într-un loc pe care îl detestă?

    Olivia se complăcea deja în starea deplorabilă în care se găsea, renunțând să se mai compătimească inutil. Erau în zadar toate eforturile sale. Mătură cu privirea mulțimea de oameni ce se înghesuiau deja în fața ei si se simți din ce în ce mai mică. Coada de indivizi părea infinită și se întreba obosită cand le va veni randul.

    Corabia imensă ancorase deja în Boston în jurul prânzului, tocmai când activitatea orășelului era în toi. Olivia nu putea zări prea multe amănunte din locul în care stătea —decât niște cefe masculine, ici colo cate una feminină — dar auzea forfota zglobie ce împânzea împrejurimea. Pe semne ca oammeii erau în plină activitate.

    Oammeii începuseră deja sa debarce din corabie fiecare bucurându-se de finalul mult așteptat al călătoriei. Doar ca procedura era pe cât de complicată, pe atât de inutilă. Randul de femei si bărbați —deopotrivă — părea că nu se micșorează deloc, ba din contră, datorită demersurilor ce trebuiau urmate cu strictețe.

     Fiecare pasager își recăpăta valiza personală, iar la final trebuia sa semneze în dreptul numelui său faptul că ajunse cu bine și că ancorase pe pământul american. Olivia nu vedea rostul acestui lucru, dar se supuse numaidecât. Andrew era căpitanul si avea propriile reguli. Însă atunci când insitanse ca nu vor pleca primii de pe navă pentru ca el era căpitanul — si aveau tot dreptul — nu stiuse de regulile acestea demodate. Altfel ar fi acceptat cu bucurie să fie scutită de ele.

—După acesta familie urmăm noi, o atenționă Andrew. Își așeza mâna peste brațul ei și îi zâmbi forțat.

    Înaintară alți câțiva pași si Andrew o chestionă cu o mină îngrijorată pe chip:

— Te mai doare brațul de la incidentul de aseară?

    Olivia fu bucuroasă de materialul rochiei ce îi acoperea brațul si răspunse nonșalant.

—Nu. M-ai mai întrebat astăzi de trei ori.

    Andrew clipi des, amintindu-si parca de adevărul vorbelor ei. Oare uitase?

— Voiam sa fiu sigur, o lămuri el afectuos. Te-a deranjat?

    Evitând să-i răspundă întrebării, Olivia își mută privirea spre peisajul mirific ce se dezlănțuia în fața ei si fu uimită să constate simplitatea lucrărilor care o bucurau. Lucruri, oameni si locuri care îi lipise de-a lungul unor zile întunecate, îi aduceau din nou un zâmbet slab pe buzele ei pline. Își roti privirile peste tot ce o înconjura si pentru o clipă isi reținut răsuflarea convingandu-se singura de realitatea momentului.

    Puntea de lemn ce realiza legatura dintre cele două extreme era bătătorită de zeci si zeci de pași grăbiți ale unor oameni pregătiți să înceapă demersurile pentru o nouă viață mai bună — sperau ei. Alături, de-o parte și de alta, pe pământul rece stăteau ghemuite numeroase bagaje, de diferite forme si nuanțe. Olivia își aruncă privirile peste ele în căutarea cuferelor proprii, dar acestea nu erau de gasit în amalganul nesfârșit de valize.

    Oameni de tot felul mișunau neîntrerupți prin fața imensului vas, fiecare prins într-o activitate corespunzătoare. Bărbați încruntați ce aveau responsabilitățile unei afaceri, sau altii mai politicoși zamabeau scurt, în timp ce își atingeau borul pălăriei atunci cand treceau pe lângă o doamnă. Olivia îi analiză tăcută încercând să se obișnuiască cu comportamentul ciudat al americanilor.

— Andrew Black și Olivia Queen.

    Auzindu-i vocea groasă a lui Andrew, Olivia clipi des si șirul gândurilor ei se spulberară pe loc. Privi la bărbatul din fața lor care le căuta numele pe lista infinită și zâmbi amabil.

— Domnule căpitan.. murmură acesta cu un deosebit respect în vocea pițigăită. Puteți semna chiar aici.

    Andrew apucă condeiul si iscali o semnătură autentică și frumoasă. Olivia privi cu coada ochiului, prefăcându-se neinteresată, apoi semnă si ea.

—Vă mulțumim domnule căpitan pentru aceasta călătorie extraordinară, șopti bărbatul măgulitor cand se îndreptară spre ieșire.

—Plăcerea mea, îi răspuse Andrew peste umăr.

     Când vârful pantofilor ei atinseră pământul umed, Olivia expiră profund, reținându-și mulțumirea ce o copleșise. În sfârșit! Trebuia să admită că un firicel de bucurie o invadă când realiza că scăpase de sub jugul călătoriei, însă imediat acesta fu înlocuit de o umbră de melancolie. Călătoria se sfârșise si poate ca odata cu ea, se evaporaseră si șansele ei de a fi fericita alaturi de Marcus.

    Realizând ca fiecare pas ce-l face o îndepărtează si mai mult se el, Olivia clipi des, văzând detaliile în ceață datoria lacrimile ce o amențau sa o trădeze. Andrew o apucă de mână și îi zâmbi cuceritor:

—Astăzi este prima zi a bucuriei noastre.

    Îi îndepărtă o șuviță de par rebel de pe frunte și îi sărută degetele rând pe rând:

—O sa te fac să-mi mulțumești intr-o zi pentru aceasta clipă.

     Dacă l-ar fi văzând pentru prima dată pe Andrew într-o mulțimea oarecare — fără a-i cunoaște caracterul — probabil ar fi fost flatată de frumusețea lui fizică desăvârșită. Nu doar ca avea un zâmbet recalcitrant, dar și o privire sălbatică ce atrăgea fetele ca muștele la un borcan cu miere proaspătă. Iar gropițele din pomeții bronzați cu siguranta ar fi stârnit interesul chiar si unei preotese.

    Însă — conștientă de răul pe care-l săvârșise — toate acele calități bune păliră deodată. Indiferent cât s-ar fi străduit să vadă aspectele bune si frumoase din el, comportamentul deningrant îl va înjosi tot mai mult în ochii săi.

— Să mergem, o îndemnă Andrew entuziasmat.

—Unde mergem? Vom călători astăzi spre Portland?

    Andrew o privi de parcă ar fi spus un lucru ciudat si îi zâmbi atotștiutor:

—Nu draga mea, Olivia. Suntem prea extenuați si ne-am obosi si mai mult. În plus, astăzi este sărbătoare si nu este tocmai indicat să pornim la drum chiar acum.

— Ce sărbătoare? Întrebă ea curioasă, fără să-și amintească de vreo festivitate importanta de care să fi uitat.

—Ziua memorială. Este o zi în care ei onorează amintirea tuturor militarilor ce și-au pierdut viața în război. În general, sunt comemorați oamenii ce au luptat pentru patrie si și-au pierdut viața pentru binele altora.

—Cât de ciudat! Este pentru prima dată când aud de o astfel de sărbătoare. Cine o fi având si ideea aceasta?

—Ar trebui să te obișnuiești, zise Andrew zâmbind amuzat. În calendarul lor, au însemnat o infinitate de sărbători. O să o ținem din petrece în petrecere.

    Olivia își dădu ochii peste cap, scârbită de voioșia tot mai stranie a lui Andrew. Începea deja să regrete bucuria ce și-o permise doar cu câteva minute în urma, conștientă fiind tot mai mult de prezenta covârșitoare a lui Andrew.

—Așteaptă-mă chiar aici, îi ceru Andrew autoritar. Merg sa văd de bagajele noastre.

     Olivia încuvință si își pironi ochii de-a lungul străzii, analizând în tăcere cartierul liniștit. Vizavi de ea, se află un magazin universal, de proporții considerabile cu diverse produse ce-i făceau cu ochiul. Prin sticla lustruită a ferestrei, putea observa cu ușurință proviziile tot mai numeroase ce o chemau tacit. Își promise să facă o vizită depozitului cât de mai repede cu putință.

    Putin mai încolo, era o fierărie unde oamenii stăteau din nou la coada pentru potcovirea patrupedului, sau alte chestiuni de acest fel. Ciocanele zăngăneau infernal, mânuite de brațe robuste ale unor bărbați pricepuți. Miros de fier model în foc încins îi ajunse în nările Oliviei, făcând-o să stâmbe nemulțumită din nas si să-și îndepărteze privirile.

     Pe strada prăfuită se dezlănțui un convoi de oameni. Femeile se plimbau agale dintr-o parte în alta, cu rochii lungi si colorate, iar capetele le erau acoperite de bonete simple, de casă. Unele traversau la brațul unui domn rafinat, iar Olivia se chinui sa nu le invidieze. De ce doar unii aveau parte de fericire si de ceea ce isi doreau, si ea nu?

    Ca si altă dată, își reprimă întrebările chinuitoare si fără răspuns, privirile ei fiind atrase de flăcăii tinerei ce transportau bagajele noilor veniti, în schimbul câtorva monede. În ciuda faptului că păreau destui de osteniți în soarele fierbinte de amiază, concurau între ei pentru cele mai lungi si favorabile curse.

    Zâmbi sec si-l căuta din priviri pe Andrew. Acesta așeza bagajele lor departe, si nu realiza decât câțiva pași cand trei băiețandri năzdrăvani porniră către el, fiecare pretinzând un potențial client. Observând scena, Olivia nu zăbovi câtuși de puțin si porni către ei. Ajunse în același timp cu băieții ce o priveau ciudat.

— Domnule, ofer cel mai bun serviciu...

—Eu ofer cel mai bun preț. Trei dolari cu transport ...

— Domnule, eu vă transport bagajele în siguranță si..

     În zgomotul asurzitor ce domnea în jur, Olivia trebuia sa se chinuiască ca sa distingă glasurile si vorbele celor trei băieți. Aceștia se întreceau pe sine, fiecare zbătându-se ca sa câștige. Andrew o privi neputincios, îndemnâmd-o sa aleaga ea.

     Pentru o clipă si-ar fi dorit să nu dezamăgească niciun copil. Cum ar putea alege pe unul, în defavoarea celuilalt, fără ca sa rănească? Era destul de greu sa denumească un singur copil. Ce-ar trebui să faca?

    Un zâmbet șiret i se ivi pe chip atunci cand o idee binevenită o salva de la neplăcută scenă. Privi către ei si zise:

— Băieți! Eu am nevoie si de un serviciu bun, si de un pret bun si de siguranta. Cine mi le poate oferi pe toate trei?

     Băieții se priviră dubioși, evident nefiind obișnuiți cu asemenea situații. De obicei era aleși sau nu. Nu aveau cale de mijloc si cel putin nimănui nu-i pasă ce se întâmplă în urma alegerilor făcute.
După un schimb repetat de priviri indiscrete, Olivia salvă situația:

—O să vă iau pe toți trei. Oricum am atâtea cufere cât pentru toți, așa că pregătiți-vă de transport.

    Băieții începuseră să aclame bucuroși, iar ea putu citi aprecierea lui Andrew din priviri. Își întoarse capul în direcția opusă si-l lăsa pe Andrew să-i ajute. Într-un final erau gata de plecare.

—Unde mergem, domnule? Întrebă cel mai mare dintre ei.

—La Star Hotel. Mergeți înainte, vin si eu imediat.

    Băieții plecară, împrăștiind un nor de praf în urma lor. Aruncând încă o privire către magazinul universal, Olivia își adună curajul să-și destăinuie dorinta.

—Andrew eu vreau sa arunc o privire vizavi. Te voi urma de îndată.

    Andrew se încruntă vizibil, evident neasteptându-se la întorsătură lucrurilor.

—De ce nu mi-ai spus mai devreme? As fi plătit băieților si as fi rămas cu tine, acum.

    Olivia zâmbi în sinea ei recunoscătoare pentru acest aspect. Nu avea nevoie de Andrew pe capul ei.

—N-am stiut. Adică, am uitat. Dar este in regula, ma descurc.

—Nu, nu este în regulă. Nu cunosti orașul si nu vreau sa te las singura prin aceasta zona. Poate fi periculos.

—Dar Andrew...protestă Olivia înfuriată, am nevoie de ..

—Înțeleg, capitulă Andrew. O sa trag o fugă până la hotel. Nu este decât la doi pași, si apoi mă întorc. Să mă aștepți la magazin. Nu pleci nicăieri, bine?

     Olivia încuviință si tranversă bucuroasă strada. Simțea că inima îi bate ritmatic si pentru putin timp isi permise luxul sa zâmbească din toată inima. Trebuia să o facă. Neaparat. Pentru ca nu stia ce o aștepta la următorul colț.

                            ****

       Ajunse la capătul străduței înguste — îndeajuns de aproape ca sa vadă si mai bine produsele atrăgătoare din vitrina magazinului universal — cand un ropot de copite se auziră ca o bufnitiră puternică. Se scurseră doar câteva secunde inedite înainte de a fi izbită de un călareț grăbit.

     Olivia se trase îngrozită la o parte, evitând contactul mortal, scăpând doar cu o sperietură si o mică zgârâietură. Răsuflă ușurată. Doamne Sfinte! O durere arzătoare îi zvâcni în tâmple, făcând-o să tremure violent. Cu siguranță o văzuse altfel nu avea cum...

    Clipi bulversată reușind doar să se adune — puțin — emoțional, când un alt ropot de copite mult mai energic ridică un nor de praf în urma lui. Olivia se repezi să se ferească din calea lui, dorindu-și să fie cel putin la fel de norocoasă ca si cu cel anterior, dar șansele i se făcuseră nule într-o secundă.

    Într-o alertă disperată, bărbatul venea călăre pe armăsarul sălbatic ceea ce era cu neputință sa-l încetineasca. Distanță era mult prea mică. Spre deosebire de cealalt, acesta trase de frâiele calului încovoindu-se sub mișcările bruște ale armăsarului si ținându-se bine de șa, evitând impactul dezastruos. Drept consecință, Olivia scăpă teafara si nevătămata de la pericolul precedent.

    Călărețul fu aruncat cât colo de pe spinarea tuciurie a mugului năzdrăvan, si Olivia îl privi cum se prăbușește la pământ. Pelerina neagră îl acoperi în totalitate ascunzându-i față de privirile ei. După felul în care zăcea întins, Olivia ar fi zis ca murise.

    Se repezi spre el ca să-l ridice, dar vocea raspicată a unui bărbat o determina să încremenească în loc:

—Femeie, ai grija!

      Țipătul ascuțit ce străpunse zărea opri timpul în loc. Abia atunci realiză că avertismentul întârziat nu-i fusese adresat. Pentru o clipă, stagnă timpul ce i se scurgea printre degete, poruncindu-și inimii sa se potolească. Ce se întâmplase?

    Sub smucitură violentă a stăpânului, calul scăpă de sub control fiind abia un armăsar în devenire. Sălbatic si cu un caracter coleric, o luă la goană în direcția opusă. În alergătură sălbatică mugul lovise o femeie ce tranversă strada aglomerată. Acesta zăcea pe jos, cu ochii bulbucați si mâinile răsfirate pe pământ. Trupul i se cutremură ușor de niste spasme acute.

     Olivia privi îngrozită scena neștiind încă cum ar fi trebuit sa reacționeze. Pentru Numele lui Dumnezeu, doi oameni erau jos —încă nu știa daca erau în viața sau nu— si ea, ca un medic adevarat ce era, sta si se holba încremenită la ei!

    Fiind mai aproape de bărbat, se aplecă asupra lui. Își făcu curaj si îl zgâțâi putin si apoi îl întrebă:

—Domnule?

    Acesta deschise ochii si ca si cum s-ar fi trezit dintr-un somn dureros, o privi zbuciumat.

—Cine sunteti?

—Olivia. Olivia Queen. Vă simțiti bine?

—Mda.. Am avut si zile mai bune.

     Fiindcă bărbatul se ridică în șezut, Olivia bănui că nu avea nicio vătămare corporală gravă. Cel mai indicat ar fi să vadă de femeia ce ... ce fusese accidentată în locul ei.
Abia atunci zări mulțimea numeroasă de oameni ce se adunaseră în jurul ei. Aceasta era însă tot acolo, oamenii doar privind-o cu ochi compătimitori.

— Faceți loc. Vă rog, dati-mi voie!

     Se chinui sa se strecoare printre oamenii ce nu făceau altceva decât să se holbeze, mânioasă pe comportamentul lor lipsit de cuviință.

—Să cheme cineva doctorul, strigă călărețul ce fusese izbit. Abia atunci observase că el o urmase. Cine era..

—Nu este nevoie, îi replică ea acid. Mă ocup eu.

     Bărbatul o privi cu ochi nedumeriți si Olivia zări ochii săi albaștri — ba nu verzi, sau infine orice culoare ar fi avut, — cum o cercetară atent. Sub analiză lui rapidă, Olivia trebuia sa recunoasca fata de sine ca se simți că o scolărița pusă în fața unei lucrări dificile, dar încăpățânată din fire, nu avea de gând să renunțe. Un fior o străbatu din cap pana in picioare, dar și-l reprimă rușintă.

—Esti sigura?

—Să nu pierdem vremea, răspunse în timp ce se îngramadi printre oameni ca să-si faca loc.

     Abia când ajunse lângă femeie realiza angajamentul pe care și-l asumase. Si nu numai atât. Cel care și-l va însuși cât de curând în ciuda tuturor rezistențelor chiar din partea ei.

—Mami! Mami, trezește-te! Te rog, mami!

    O fetiță cu o față palidă strângea la piept o păpușă jerpelită si mână mamei ei care zăcea fără vlagă. Olivia se chinui să-i atribuie o vârstă, dar nu reuși. Erau prea multe discorcondanțe.

—E timpul să acționezi acum, o îndemnă călărețul cu pelerina neagră, al cărui nume încă nu îl stia.

    Olivia încuvință si la un semnal mulțimea se risipi. Își adună curajul rămas si se aplecă asupra fetiței. O mângâie pe zulufii aurii si o întreba duios:

—Care îți este numele, drăguță?

    Fetita o privi neîncrezataore si cu ochi tremurânzi. Își șterse o lacrimă fugară de pe obrazul catifelat si zise sacadat:

—Rosa, doamna.

—Rosa.. repetă Olivia, ca pentru a se familiariza cu numele ei. Ce frumos!

     Rosa începu să plângă precipitat si Olivia se simti neputincioasă.

—Vă rog, faceți-o bine pe mama mea. Ea este tot ce am.

—Ai cuvântul meu, zise Olivia printre suspine. Acum lasă-mă sa-mi fac treaba, bine?

     Rosa încuviință si Olivia îl îndemna pe bărbatul de lângă ea sa-i distragă atenția. Acesta o luă si pentru câteva clipe, Olivia rămase singura. Doar ea cu trupul neputincios al femeii. Privi speriată în jur și se mustră pentru felul copilăresc de a se comporta.

     Amintiri ale vremurilor apuse o invadă — atunci cand lucrase cot la cot cu mama ei — si imediat își intrase în mână rolul de medic. Se aplecă peste trupul femeii si îi verifică pulsul. Slava Domnului! Încă trăia.
Deși avea un hârcâit puternic în piept și sufla foarte încet, era un început.

     Olivia îi verifică rapid trupul firav în căutarea unor plăgi deschise, dar cum acestea nu existau nu stiu daca sa rasufle ușurată sau sa se nelinisteasca. Era un caz fericit ca nu avea răni externe, dar cele mai grave erau hemoragiile interne. Dacă femeia ... ?

    În niciun caz nu-și putea duce consultatia la bun sfârșit în mijlocul drumului. Trebuia să o transporte la cea mai apropiată clinică. Se întoarse disperată în căutarea unui ajutor, când il zări pe călareț apropiindu-se cu pași mari.

—Cum este ea?

—Unde este Rosa?

     Zâmbiră timid când realizară ca vorbisera amândoi deodată.

—Îmi cer iertare, zise el amabil. Desigur ca iti datorez o explicație. Două. Mai multe de fapt. Uof! Dar nu este nici timpul nici momentul oportun.

—Nu face nimic, zise Olivia, încercând să nu zâmbească. În situația de față ar fi fost penibil. Poti sa-mi oferi explicațiile mai târziu. Deci, unde este Rosa?

—Am lăsat-o la vânzatorea de la magazinul universal. Cu siguranta îi va da ceva de făcut ca sa-i ocupe mintea.

—Bine gândit. Acum trebuie sa o transportăm de urgenta la o clinică. Starea ei ar putea fi destul de gravă.

—Oh..

     Un sunet de deznădejde i se auzi din gâtlej si Olivia se întrebă ce reprezenta acesta femeie pentru el? Era doar o simpla ființă? Sau însemna mai mult? O prietena? Poate iubita? Cu siguranta nu sotie. De ce nu? se întreba subtil.
Oh, termina, își spuse într-un final, rușintă de gândurile nechibzuite ce îi invadaseră mintea obosită.

—E departe clinică?

—Nu. După fierărie în jos, pe străduță la dreapta, a treia clădire. Te însoțesc.

     Apuca trupul femeii de jos cu o delicatețe ce o împresionă determinând-o sa se întrebe din nou cine era femeia aceea pentru el. Dar ce importanta mai acea cand viață ei îi era pusă în pericol?

     Cu pași mari si repezi, Olivia îl urmă îndeaproape, până la clinica modestă a orașului Boston. Cand ajunse, ea intra prima în holul îngust ciocănind agitată. Niciun răspuns.
Mai ciocăni odată si cum nu răspunse nimeni, izbi ușa de perete si intra.

     Imaginea de ansamblu o surprinse în mod placut si analiză grăbită rafturile buchisite cu sticlute cu alifii de tot felul, etichetate cu bun gust. O masa mare pentru pacienți trona in mijlocul încăperii, acolo unde fu așezat si trupul bietei femei. Olivia si-ar fi dorit sa-si plimbe ochii de-a lungul camerii, familarizata deja cu astfel de ingrediente, dar vocea groasă a bărbatului o opri din instinctul primar.

—Cred ca mă duc să caut doctorul. Probabil este pe undeva prin zonă, altfel n-ar fi lăsat ușa deschisă.

—Nu este nevoie, repetă Olivia. Mă voi ocupa eu. Și eu profesez ca medic.

     Vestea aceasta sau faptul îl sine — Olivia nu știa ce anume —îi provoacă lui o mare uimire. Își umezi buzele ca si cum ar urma să țină un discurs important, deschise gura, apoi o închise la loc fără a zice nimic. O privi câteva clipe îndelung si Olivia simti ca se face tot mai mică sub privirea ochilor săi pătrunzători. Într-un final spus pe un ton răgușit:

—Foarte bine atunci. Dă-i drumul. Te pot ajuta cu ceva?

     Înghiți în sec si încercă ca se concentreze asupra lucrului. Își spăla mâinile și îl îndemna si pe el sa faca la fel, apoi o consultă din nou mult mai amănunțit. Rezultatul o facu să tremure în timp ce-i transmitea informațiile:

—Corpul ei a intrat în stare de lipotimie. Trebuie sa-i administrăm cât mai urgent un tratament.

—Ce înseamnă asta? O întreba el încruntat ca si cum ea ar fi vorbit în alte limbi.

    Rușinată, își ceru iertare. De unde avea să știe bărbatul acela ce înseamnă acest lucru? Se grăbi să-i explice:

—Lipotimia reprezintă pierderea temporară a cunoștinței si apare în momentul în care creierul nu primește suficient sânge si, implicit, oxigenul pe care acesta îl transporta.

—Înțeleg. Ce trebuie să facem?

     Olivia îl privi pret de o clipă, analizând în taină acest noi spus atât de subtil. Sa aiba încredere în acest bărbat? Până la urmă din cauza lui se întâmplasera toate...

—Doamna?!

     Se chinui sa nu se mai comporte ca un copil si mintea începu sa-i lucreze febril. Pana la urma era vorba de viață unei femei.

—Trebuie sa o așezăm pe o parte. Asa cum sta nu este indicat.

     Bărbatul se conformă imediat, iar Olivia îi așeza o pernă sub cap. Ii atinse mâinile îi treacăt, iar acestea erau lipsite de vlagă și căldură. Se înfioară si abia găsi puterea necesară sa gândească mai departe.

—Se prefera poziția aceasta deoarece sângele este atras de gravitație în partea interioară a corpului. Acest lucru înseamnă că — daca stă întinsă pe orizontală — sângele va circula mult mai bine, apoi va ajunge la nivelul cerebral.

—Ce urmează? O întreba el din nou cu ochii scăpărându-i în dreptul ei. Starea sa pare să fie tot aceeași.

     Olivia îi îndepărta femeii cureaua ce îi încătușă mijlocul, dând frâu liber aerului sa circule in voie.

—Pregătește niste comprese cu apă rece.

—Imediat.

     Olivia îi frecționă mâinile în lungul timp de așteptare rugându-se ca femeia aceea sa scape fără urmări. Deși șansele erau atât de puține, pentru ca oricât ar fi dorit să uite, nu avea cum să nu se gândească la partea cerebelului lezată în timpul căderii ce era un viu martor.

—Poftim.

     Olivia luă compresa rece și i-o așeza pe frunte rugându-se în șoaptă pentru ca femeia sa se trezească. Ca si cum i-ar fi citit gândurile, călărețul cu pelerină o întreba:

—Care este timpul de aproximație cand ar trebui să se trezească?

— Cinsprezece-douăzeci de minute.

—Iar daca nu... ?

—Depinde. Trebuie luate în calcul simptomele, modul în care a leșinat și dacă este suferindă sau nu de o altă boală.

     Se așternu o tăcere apăsătoare pentru câteva secunde și mintea Oliviei era îmbuibată cu întrebări. Nu-și permitea să se gândească la cine era bărbatul si femeia de lângă ea. Analiza în schimb făgașul ce îl urmase viața ei într-o fracțiune de secundă.

     Tot ce-si dorise era sa pășească până în magazinul universal, să-si achiziționeze eventual un anumit lucrușor, si apoi sa se întoarcă la hotel. Dar destinul îi pregătise altceva. Oare cerea atât de mult?

     Amintindu-si de Andrew care urma să se întoarcă după ea, se gândi că acesta va turba de îngrijorare când nu o va găsi la locul stabilit. Cu siguranta nu s-ar gândi niciodată ca ar putea fi într-o clinică, în urmă unui accident. În orice caz, va avea timp berechet sa discute cu el după aceea. Acum trebuia sa-si faca datoria.

     Întorcându-si capul, abia atunci zări ca bărbatul cu pelerină o studia atent. Fiind surprins asupra faptului, acesta întoarse capul degrabă si o roșeața tipică i se urcă prin barba nerasă până în obrajii arși de soare. Ciudat cum Olivia nu se simți deranjată si abia atunci realiza ca nici macar nu-i știa numele. Ce fel de doamna era ca nici macar nu făcea prezentările?

—Scuzați-mă domnule, eu..

      Un sunet de pași greoi revertebră pe holul îngust întrerupându-i discursul politicos. Își îndreptară amândoi privirile către usa, iar în prag apăru un bărbat de vârstă mijlocie cu un halat alb pe el si o geanta de mână la brat. Îi privi nedumerit si nu rosti niciun cuvânt, în așteptarea unei lămuriri evidente.
Olivia bănuia că era doctorul.

—Bună ziua domnule.

—Buna ziua domnule doctor, preluă inițiativa bărbatul de alături. Avem un pacient pentru dumneata. Femeia a fost prinsă...

—Buna ziua si vouă, le răspunse doctorul, suflecându-se la mâneci si trecând deja la treaba. Am auzit de nefericitul eveniment. Dumneata esti bine?

—Da.

—Atunci dati-mi voie sa ma ocup de mama Rosei. Puteti aștepta pe hol.

     Doctorul nu se comporta nepoliticos, ci doar avea nevoie de intimitate alături de pacientul sau. La fel cum ar fi procedat si Olivia daca era era stăpână situației. Dar nu-si dorea să aștepte afara. Voia cu orice chip să fie prezenta alături de ea. În plus deja făcuse tot ce se putea. Ce mai era de făcut?

—Vă rog.. insista medicul cand ea nu se clinti din loc.

    Călărețul era deja spre usa si Olivia se întrebă daca si lui îi era greu să plece, dar își masca durerea. Ochii lui spuneau adevarul. Nu avea încotro si trebuia sa se supună si ea.

—Am facut tot ce am putut pentru ea, domnule, zise Olivia în treacăt. Va rog sa ne anuntati daca intervine vreo schimbare.

—Desigur. Va multumesc.

—Vom fi chiar afara.

                                ***

       Stând afara pe treptele călduțe în soarele târziu al după amiezii, Olivia abia atunci digeră întreaga situație. Încă nu era conștientă de tumultul evenimentelor si de starea dificilă în care se găsea.

     Si-ar fi dorit ca macar pentru o fracțiune de secundă sa poată închide ochii și să se regăsească în brațele robuste ale lui Marcus. Sa-i simtă răsuflarea aburindă pe obrajii ei si sa-i admire zâmbetul perfect la nesfârșit. Atunci ar fi pipăit fiecare trăsătură a fetei lui, i-ar fi sărutat buzele calde fără încetare, clonând amintirea dulce-amaruie si ar fi..

—Doamna.. daca îmi permiteți..

     Olivia tresări buimacă si abia atunci realiza ca bărbatul acela încă ședea lângă ea pe scările prăfuite. Crezuse că plecase. Clipi des și își atinti privirile către el.

—Nu este nimeni aici care sa facă prezentările oficiale asa cum s-ar fi cuvenit, însă date fiind circumstanțele în care suntem, consider că ar trebui să ne cunoaștem măcar numele unul celuilat. Ce părere aveti?

     Parerea ei era foarte scurtă. Bărbatul acesta îi anticipase gândurile. Continua sa se uite atentă la el, si cum acesta nu auzi niciun protest din partea ei continuă neînvins:

—Numele meu este Levi Thompson. Sau dacă ar fi să respectăm eticheta, eu sunt șeriful Levi Thompson, la dispoziția dumneavoastra, doamna Olivia Queen.

—Domnișoara, îl corectă Olivia grăbită si putea jura ca văzuse o urma de zâmbet ascuns pe chipul său. Totuși, de ce se grăbise sa-l corecteze?

     Îndreptându-si privirea cercetătoare spre el, Olivia recunoscu ca abia atunci zări insigna de șerif agățată de pieptul lui. Mantaua lui neagră atârnă până la glezne acoperindu-i trupul bine facut, dar nu și steaua ce căpătă o culoare aurie în reflexia strălucitoare a soarelui. Olivia analiză mai îndeaproape stema si observă că această era alcătuită din șapte colțuri conturate într-o stea perfectă. Doua cercuri erau gradate în interior tot de o nuanță aurie, iar pe cea din mijloc stătea inscripționat numele si rangul sau: the sheriff Levi Thompson.

—Cred ca vă datorez niste scuze, îi atrase atenția Levi, astfel că ea își ridică brusc capul. Nu dorea să fie prinsă holbându-se la el ca o ciudata.

—Ah, nu face nimic. Se mai întâmplă ca oamenii sa încurce apelativele .

      O umbră de zâmbet fugar i se citi pe chipul lui Levi si Olivia se întrebă frustrată ce putea fi atat de amuzant. Isi trecu grăbită mână peste fața aranjându-si părul ce — probabil— îi stătea îngrozitor.

— Nu neaparat la acest aspect ma refer, deși trebuie să recunosc că si in aceasta privinta am gresit.

—Atunci? Întrebă ea nedumerită, știind ca Levi nu-i greșise cu nimic.

—Îmi cer iertare pentru modul brutal în care ne-am întâlnit. Si pentru faptul că v-am trântit.

—Dar nu dumneavoastra m-ati lovit, ci celălat călăreț. Care nu a avut cel putin bunul simț sa oprească sa vada daca sunt bine, continua ea propoziția în gand, stiind ca n-ar putea rosti asta cu voce tare.

—Îmi cer iertare în numele lui, atunci. Vreau sa va ofer o explicație ca sa nu vă alegeți cu o impresie greșită de cum ati sosit aici.

—Nu este nevoie, îl scuti Olivia, dorindu-si sa treaca peste nefericitul eveniment. Oricum a trecut.

—Insist sa ma ascultați. Eram in interes de serviciu, si omul care v-a lovit este un prizonier ce a scăpat din închisoare. De aceea nu a oprit sa vada daca sunteti bine în caz că v-ati întrebat. Pentru ca știa că eu sunt in spatele lui si urma sa-l prind ca sa fie judecat. Apoi spânzurat.

      Gândurile Oliviei i se învălmăsiseră în minte, dar nu-i dădu niciun răspuns prompt. Deci asta era. În sfârșit găsise toate piesele puzzle-ului. Sau ma rog. O parte din ele, atât cât să o ajute să înțeleagă esențialul.

     Levi — șeriful Levi, asa cum trebuia sa i se adreseze — fugea după bărbatul respectiv atunci când prizonierul o lovi. Levi evitase un al doilea contact cu ea, alegând să fie el însuși lovit. Calul scăpase de sub control lovind o femeie nevinovată si de acolo totul luase o întorsătură drastică. Totul din cauza acelui ...

—De ce se face vinovat bărbatul acela?

—Jaf repetat si crimă.

—Oh..

      Oliviei îi scăpă un oftat amar si realiza ca doar Providență o scăpă in ziua aceea de moarte. Putea fi lovită, sau mai rau. Putea fi moartă. Sau chiar în locul mamei Rosei.
Cu inima recunoscătoare se întoarse spre Levi dorindu-si sa-i mulțumească anticipat.

—Îți mulțumesc domnule șerif pentru ceea ce ati facut astazi pentru mine. Vă datorez viață.

—Viața este doar in mana Lui Dumnezeu, domnișoara. Doar Lui să-i mulțumiți. Eu nu am facut nimic special.

      Șeriful își aținti privirea în fața si pentru prima dată Olivia își permise sa analize profilul unui înger ce o salvase de la moarte. Imaginea calului năzdrăvan venit cu o putere uluitoare spre ea o facu sa tremure incontrolabil, gandindu-se cum ar fi fost să fie strivită sub copitele murgului sălbatic. Dar totusi Levi se opri. Si abia atunci conștientiză adevarul mult prea dureros pe care îl rosti cu voce tare.

— Dar... p-prizonierul a scăpat, nu-i asa?

    Levi își întoarse privirea spre ea si zâmbi amar:

—Așa este, însă si maine este o zi. Si ultima de libertate pentru el. Nu puteam lăsa ca viata unui om nevinovat sa-i fie furată, în timp ce prindeam un prizonier vinovat ce avea să sfârșească cu o prăjină în gât în mai puțin de câteva ceasuri. În orice caz, nu poate părăsi orășelul fiindcă are interdicție si nu i se va permite trecerea.

—Dar totul s-a întâmplat din vina mea! Poate daca nu eram acolo la momentul acela l-ați fi prins si totul se rezolva cu bine. Este numai vina mea.

— Nu trebuie să gândești asa. Nu are rost sa te învinovățesti pe nedrept.

     Olivia încerca să schițeze un zâmbet timid, încuviințând din cap deși în inima ei nu era convinsa de acest adevăr. Tot se simțea că si cum ar avea o parte de vina.

     Cand Levi își îndreptă din nou privirea în fața, Olivia continua analiză matematica. Era frumos ....lucru stabilit deja. Si avea o inima de aur. Care alt șerif s-ar fi oprit sa salveze viața unei femei când prinderea ostaticului i-ar fi putut aduce faimă în ochii superiorilor si chiar înaintare în grad?

     Deși nu-i putea vedea ochii, știa că avea două irisuri albăstrui-violet ce ar fi citit si cel mai introvertit individ. Aceștia erau încadrați de sprâncene bogate, dar totusi frumos conturate deasupra arcadei. Mai jos, un nas fin o ducea cu gândul direct la sculpturile grecești, cu o lungime îngustă și foarte drept. În plus, buzele lui erau foarte rosii, cea inferioară fiind mai plină si mai mare. Instantaneu isi aminti de Marcus care îi spusese odată ca astfel de persoane erau de regulă, firi dinamice si pline de viata. Nu stau locului si urăsc munca de birou, pentru ca au nevoie de o nouă provocare în fiecare zi. Sunt curioși, sociabili si au tendinta de a se îngriji de nevoile altora, decât de nevoile lor.

     Hmm, se gândi Olivia, se pare ca aceasta descriere i se potrivea lui Levi.
Purta si o barbă care nu mai văzuse lama de câteva zile, dar care îi încadra perfect pometii. Parul îl avea destul de mare, dar nu foarte crescut, ceea ce îi conferea o alura de lord englezesc. Dacă ar fi trebuit sa gasecasa un cuvânt care sa-l descrie pe Levi, acela ar fi probabil rafinat.

—Am trecut testul? O întreba Levi într-un târziu, dar fără a se uita la ea.

—Poftim? Clipi buimăcită Olivia, neînțelegând sensul întrebării.

—Să întreb altfel, zâmbi aceasta contemplativ, dezvăluind două gropițe de toată frumusețea si o dantură perfectă pe care nu se putu abtine sa nu o admire.

—Ai terminat sa mă analizezi?

     Auzindu-i întrebarea atotștiutoare, Olivia simti ca obrajii îi iau foc. Se simti atât de rușinată încât își dori sa se deschida pământul si sa o înnece.
Ce neghioabă sunt!

—Nu înțeleg la ce te referi, minți ea într-un final.

—Eu da, zâmbi din nou Levi si ea își dori sa nu i se mai înmoaie picioarele precum o școlarită atunci cand el îi zâmbea în felul aceasta. Înghiți în sec si zise:

—E-eu ... ăă..

—Nu-i nimic, stai linistita. Acum este randul meu.

—Poftim?

    Olivia se ridică alarmată de pe scări, dorindu-si sa plece mai cât mai degrabă. Nu putea concepea ca fusese prinsă în timp ce il analiză, si el râdea de ea! Înaintă un pas si apoi nu mai putu păși. Ce se...

    Întoarse capul si zări colțul materialului prins între randul de scări. Frustrată se smulse brutal, dar nu se întâmplă nimic. Levi o privea ținta cu un zâmbet larg pe chip.

—Domnișoara Olivia?!

     Nu-si dorea să se aplece ca sa-si deznoade rochia, ca sa nu fie la aceeași înălțime cu el. Olivia îl ignoră si trase încă odată mult mai brutal, însă înainte de a se clatină pe scările șubrede, se dezechilibra si se poticni pe propriile picioare. Un sfârâit de material o asigură că își stricase si rochia aceea, înainte de a se clătină si prăbuși la pământ.

    Aștepta inevitabilul, dar în loc să fie izbită cu brutalitate de pământul dur se trezi cuprinsă în căldura a doua brațe puternice ce-i pară lovitura. Doi ochi sticloși o priveau de la înălțime cu o intrebare adâncită în pupilele dilatate. Nicio urmă de zâmbetul acela drăguț. Însă Olivia putea jura ca el râdea în sinea lui fara oprire, chinuindu-se sa afiseze o cu totul altă mina.

    Se gândi pentru o secundă încercând să găsească un moment mai jenant în toată viața ei, dar cum nu gasi niciunul se strădui să pară în continuare puternică. Il privi pieziș si pentru ca el inca o ținea în brațe, îi spuse apăsat:

—Lasă-mă jos!

    Levi se supuse numaidecât si zâmbi— din nou — spre ofticarea vădită a Oliviei. Acesta il privi pieziș si-i urmări privirea, care îi analiză gleznele dezvelite.

—Se pare ca v-ați rupt rochia, dominișora.

—Multumesc de griji, șerifule, o sa-mi cumpăr alta. Daca-mi dati voie..

    Olivia indica spre scările ce duceau spre clinică si Levi se feri pentru a trece ea. Urca câteva scări si aceasta o atenționă:

—Aveti grija. Incidentul s-ar putea repetă, daca nu sunteti atentă.

    Olivia se pregăti sa-i ofere o remarca precipitată cand ușa clinicii se auzi deschizându- se si apoi închizându-se. Două perechi de ochi il privira pe doctor îndeaproape. La rândul său, acesta privi spre Olivia si picioarele ei — si ea putu distinge întrebarea mută de pe buzele lui — si apoi spre Levi. Însă ea fu prima care luă cuvântul.

—Doctore? Mama Rosei se simte mai bine?

    Durerea ce se citi pe chipul acestuia îi confirma contrariul si Olivia se chinui sa ramana in picioare. Sa nu se prăbușească.

—Ma tem ca nu, sosi raspunsul inevitabil. Doreste sa vorbeasca cu dumneavostră.

—Cu mine?!întreba Olivia uimită. De ce?

—Exista vreo problema, domnule doctor? Întrebă si Levi, în timp ce se apropia de Olivia. Ea uita pe data evenimentul anterior, concentrându-si atenția asupra prezentului.

—Vă rog sa veniți doamna, îi zise. Îndepliniț-i ultima dorinta. Pentru liniștea ei sufletească.

Ultima dorinta?! Nu! Nu putea fi adevărat. Femeia aceasta nu putea sa..
Cine va avea grija de Rosa?

—Unde este soțul ei? Întrebă ea din instinct. El trebuia să fie aici. Sa aiba grija de ea. Si de Rosa.

—A murit la putin timp dupa nasterea Rosei, spuse doctorul cu o durere surdă în ton. Acum veniti va rog, până nu este prea târziu.

    Brusc isi aduse aminte de cuvintele Rosei atunci cand o vazu pentru prima data: va rog salvați-o pe mama. Ea este tot ce am.
Îsi indepărta imaginea din minte si încuviință tacit; urca scările cu picioarele parca de plumb. Cum era posibil?

—Vin si eu, auzi vocea joasă a lui Levi, dar nu mai avu suficientă putere sa protesteze ci doar merse înainte stiind ca trăia un al doilea coșmar al vieții ei.

   Cand intra în clinică, femeia stătea așezată pe masa cu chipul palid si încoronat de broboane de transpirație. Era în viața. Si conștientă. Nu putea fi atat de rau. Nu avea cum. Realizaze un progres, nu-i asa?

    Se apropie cu pasi măsurați de muribundă si îngenunche lângă ea. Femeia se uita țintă la ea si cateva lacrimi i se scurseră din pleoape. Se chinui sa rostească ceva, dar cuvintele  ieșira ca un hârcâit puternic. Încerca din nou si de data aceasta rosti ceva deslușabil.

—T-te rog..  t-te rog ai grija de Rosa mea.

    Olivia înghiti în gol, bulversată de de cererea pe care i-o adresa acesta femeie. Cum putea sa aiba grija de ea?

—N-nu mai are pe nimeni. Nu o lasa orfană, te rog. Ia-o... ia-o la tine ca pe fiica ta.

—O să vă reveniți, spuse Olivia deși nici ea nu credea o fărâmă din ceea ce spunea. Trebuie să fiți puternică. Pentru Rosa.

—Să stii ca Rosa e ...o fetita foarte de treaba, continua ea cu greu. Răsuflă adânc și Olivia aproape ca vedea cum suflul cel mic care o mai ținea în viața cedează putin cate putin.

—Fă-o fiica ta, zise aceasta apăsat si o convulsie o scutură puternic.

    Nu era o întrebare, iar cuvintele ei nu sunau ca si cum ar fi putut fi refuzate, nici dacă si-ar fi dorit. Cu siguranta mama Rosei uitase ca isi încredințează copila pe mâna unei necunoscute. Se aplecă mai mult asupra ei, dorindu-si ca șeriful Levi si doctorul sa nu fi fost acolo.

—Îmi pare rau, dar nu cred ca sunt în măsură să fac asta. Nu am mai avut niciodată grija de un copil si in plus ...

—Te rog, doamna!

—Îmi ceri imposibilul, spuse Olivia în timp ce lăcrima. Nu stiu daca ma voi descurca. Nu stiu nici dacă Rosa mă va accepta.

—Sunt încredințată ca vei fi cel mai bun exemplu pentru ea!

    Olivia se găsi în ipostaza de a nu putea refuza oricât de mult si-ar fi dorit. Se urî pentru asta si încuviință din cap, în ciuda fricii ce o încătușa fără milă.

—O voi lua. Voi avea grija de ea.

    Mama Rosei se opri pentru o clipă șovăitoare si apoi zise:

—Promite-mi!

    Secătuită de puteri si cu lacrimile șiroindu-i pe obraji, Olivia simti ca se prăbușește lângă patul ei. Cum putea promite ceva ce stia cu siguranta ca nu putea face? Se clatină, dar Levi o prinse de umăr mângâind-o cu blândețe. Încurajarea lui tăcută îi dădu putere sa-si pecetluiască jurământul apăsător.

—Promit.

     Femeia răsuflă ușurată și o pace stranie îi învălui fata palidă. Zâmbi nonșalant, își flutură genele subtiri si apoi chipul îi rămase livid. Inima i se opri în loc si firisorul de viata din ea o părăsi pe loc. Olivia îi împreună mâinile pe piept si se prăbuși lângă trupul ce începea să i se răcească cu inima grea ca un bolovan.

#Salutare dragilor si bine v-am regăsit 🤗 după cum vedeți am postat un alt capitol, si sper ca v-ati delectat cu noua acțiune, noile personaje.

    Iata ca povestea merge mai departe, cu noi peripeții. După cum bine v-am zis deja, acțiunea adevarata abia acum începe. 😅 Olivia o sa aiba multe aventuri. Însă sa fiti siguri că si momentele fericite o pândesc de după colt, altfel ce rost ar mai avea..

   Cu aceste cuvinte, vă las sa meditați la ceea ce urmează. Nu uitati sa imi scrieti în comentarii ce părere aveti despre următorul capitol si ce părere va avea Andrew cand va afla ce s-a întâmplat. 🙄😄

   Votează daca ti-a placut! 😆
Sa aveti o zi frumoasa, dragilor. 😚

      Cu drag, Camyy