— Cezar, daca mai stau o clipă în aceleași loc, cred ca voi înnebuni, admise într-un final Marcus, cu o expresie mohorâtă pe chipul-i sumbru. Nu mai rezist, înțelegi?

   Comisarul Cezar se sprijini de balustrada rigidă, păstrându-si calmul cu iscusință, asa cum făcea întotdeauna cand Marcus se confruntă cu o criză de furie.

— Băiatul meu, ti-am amintit de nenumărate ori că emoțiile nu trebuie  reprimate; ele trebuiesc controlate. Nu încerca sa-ti înăbuși furia ce te mistuie în adâncul sufletul, pentru ca nu vei reusi. Dă-ti silintele doar sa o controlezi.

— Ah, cât este de simplu de vorbit, murmură aceasta ofticat. Dar pur si simplu este inadmisibil sa accept ceea ce tocmai s-a anunțat pe puntea principală. Cum este posibil ca traseul nostru sa mai dureze încă douăzeci și unu de zile? In mod normal ar fi trebuit sa ancorăm pe pământul african zilele trecute. Nu sunt deloc absurd sa nu iau în calcul posibilele pericole si furtună ce ne-a încetinit câteva zile, dar chiar nu realizezi ca este vorba de încă o lună de zile?

   Timbrul vocii proaspătului comisar devenea tot mai ridicat, pe măsură ce-si exterioriza înverșunarea ce o adunase de-a lungul călătoriei în căușul inimii.

— Pentru mine conteaza fiecare secundă! Trebuie sa o gasesc pe Olivia cat mai curând posibil. Cum o sa fac față călătoriei încă douăzeci și unu de zile?

—Marcus, dar..

— Cezar stii ceva? M-am saturat sa stau neputincios si sa astept doar sa treaca zilele una dupa alta. Sa nu fac nimic rezonabil. Doar sa numar secundele si minutele ce par a fi transformate în ani.

   Marcus nu era singurul individ surprins de perioada de călătorie ce se prelungise considerabil. În urma ședinței membrilor consiliului ce se încheiase cu câteva minute în urmă, aceștia anunțaseră nefericită veste, ce păru sa-i alarmeze pe majoritatea. Dar ce puteau face? Frustrea si rezistenta se deslușeau pe chipurile tuturor, dar mai ales din tumultul necontenit de voci nemulțumite.

   Cei doi bărbați se îndepărtaseră putin de mulțimea de oameni, încercând în zadar să poarte o discuție tihnită.
Cezar ofta prelung într-o încercare estompată de a-si pastra calmul. Pe de altă parte, Marcus străbătea spațiul restrâns dintre ei doi, cu pași mari si calculați, ca un leu aflat între gratii ce-si analiză posibilitățile de evadare.

— Crezi ca este posibil sa ne fie întinsă vreo cursă?

—Marcus, zise blând Cezar, înțelegand perfect sentimentul cu care se luptă bărbatul. Liniștește-te! Nu vom putea lua nicio decizie corecta daca nu reușești să-ti controlezi sentimentele.

— Am pus doar o întrebare, șuieră Marcus, conștientizând ca întinsese coarda mult prea tare.

— Stii foarte bine ca nu dețin raspunsul întrebării tale.

   Marcus se apropie de Cezar atât de mult, încât îi simțea răsuflarea calda pe obrazul rece. Ochii îi aruncau văpăi de supărare si fălcile îi tremurau vizibil. În jurul maxilarului, un mușchi al fetei îi zvâcnea ușor, în acord cu durerea ce-l mistuia prin interior. Era precum un foc ce se înțețea cu fiecare secundă.

— Poate nu ai un raspuns concret, însă o bănuială tot te frământă. Stii foarte bine ca te cunosc ca pe un vechi camarad de cruce si tu nu poti nega asta. Citesc umbrele de îndoială din ochii tăi precum as vedea un clovn într-un grup de soldați.

— La ce te-ar ajuta sa afli bănuielile mele?

—Domnilor, deranjez?

   Marcus își pregăti un răspuns precipitat, pe măsura stării lăuntrice, dar rată ocazia datorită vocii pițigănite ce îi întrerupseră jovial. Bărbatul din urmă inspira adânc pregătindu-se pentru încă o confruntare acidă și se întoarse cu fața spre omul cu pricina.

— Este vreo problema? continua nou venitul, ca si cum nu el era cel care pusese căpătat conversației lor importante. Eram prin trecere si mi s-a parut ca eram pe cale să ratez o dispută amuzantă. Există poate vreo divergență căruia as putea sa-i pun căpăt?

—Căpitane? murmură Cezar cu glas tremurat ca si cum abia se trezise dintr-o reverie.

   Acesta îi zâmbi fățiș, cu buzele întredeschise pentru un răspuns fățarnic, dar Marcus îi rețeză cuvintele:

—Nu puteți face nimic pentru noi. Totusi vă apreciem amabilitatea. Acum nu vrem sa vă reținem de la treburile dumneavoastra, așa ca vă dorim o zi bună.

   Înainte de a se izbi de privirea mânioasă a căpitanului, Marcus se întoarse cu spatele frustrat de făgașul evenimentelor.

— Nu inteleg de ce ma alungați atât de repede, se încruntă Darius cu ochi nevinovati. Am făcut ceva neplăcut ?

   Marcus si-ar fi dorit să strige atât cât îl țineau plămânii ca însuși prezenta lui era o povară pentru el. Ca fusese martor discuției avute cu cârmaciul, în care îi ordonase sa dirijeze navă cât mai pasiv cu putință, din motive personale.

—Hm?

—Întrebam dacă am facut ceva gresit, întrucât mă expediați atât de rapid.

—Simțiți că ați fi facut ceva gresit? Va acuză conștiința de vreun lucru anume, sau care este rostul întrebării?

   În timp ce Marcus îl fixă cu o privire feroce, Darius îi evită atenția, îndreptându-si ochii spre valurile albăstrui. Clipi des si isi mușcă buza inferioară, apoi replica pe un ton superior:

— Eram doar curios de ce nu mă agreați. În fine, cred ca mi-am dat seama care ar putea fi motivul. Va deranjează faptul că s-a prelungit călătoria?

   Marcus își strânse pumnii în pălmi, fortându-se sa nu faca nicio remarcă nepliticoasă. Nu intenționase sa aduca subiectul cu pricina în discuție, dar daca el voia neaparat, îi va satisface curiozitatea.

—Nu mă deranjează greșelile oamenilor, cât ma deranjează faptul că ei nu recunosc asta si nu remedieză problema. În cazul de fața, n-as avea nicio împotrivire sa-ti spun adevarul în privința veștii de astăzi, cât m-ar oftica faptul că tu nu vei putea fi suficient de sincer încât sa-mi răspunzi onest la întrebări.

—Nu stiu ce insinuezi, se apără căpitanul, retrăgându-se cu un pas în spate. Poate ca ar trebui să spui deschis ceea ce te necăjeste.

—Niciodată nu voi risca sa mă destăinui în fața dușmanilor mei.

—Dar nu înțeleg de ce mă consideri un dușman. Nu ti-am facut nici macar cel mai mic rau.

— Esti un om fățarnic, joci oamenii pe degete si pui la cale planuri prostești. Nu sunt acestea destule calități pentru a deveni dușmanul meu?

— Marcus..  îl atenționă Cezar cu glas răgușit cand observă firul distorsionat al discuției.

— Ai grija ce spui, il avertiza si Darius cu ochii negrii sclipind. Sunt acuzații grave ce te-ar putea costa scump.

—Adevarul costa enorm, murmură Marcus si apoi se îndepărtă cu pași grăbiți.

— Calmați-vă domnule Harper, îi ceru Darius deranjat.

— Stai linistit. Abia acum încep.
La revedere domnule căpitan, zise peste umăr.

   Câteva clipe mai târziu, pașii apăsați a lui Cezar îl readuse în prezent. Căpitanul plecase si acum Marcus intuia motivul pentru care comisarul îl urmase în cabină. Amintindu-si ca el era unul dintre persoanele in care avea încredere oarbă datorită ajutorului sau neconditiont, răsuflă adânc, înarmându-se cu toată răbdarea ce o mai avea în el. De dragul lui Cezar își va reprima mânia împotriva situației în care se aflau.

—Stiu ca n-am niciun drept să te condamn, începu Cezar firav, dar n-ai procedat corect.

   Marcus tăcu în ciuda amalganului de cuvinte ce îi stăteau pe buze, gata-gata sa iasa șuvoi.

— Ai aruncat cu noroi în căpitan în ciuda faptului ca nu ai nicio dovadă asupra acuzaților aduse. Stii bine ca noi nu procedăm asa.

   Putea sa tacă? Putea sa se abțină cand vedea cum este nedreptățit?

— Așa crezi tu ca nu am nicio dovadă, Cezar. Înțeleg, nu dețin nicio probă palpabilă, dar îți amintești cand ti-am povestit de conversatia pe care am auzit-o dintre Darius si cârmaci?

   Cezar încuviință si Marcus continua:

—Aceasta ar putea fi o mărturie a hramului pe care îl poartă Darius. Stiu ca nu vrei sa ma crezi acum, dar o sa-ti dovedesc ca am dreptate în privința tuturor cuvintelor ce le-am pronunțat astăzi.

 — De ce esti atat de pornit împotriva lui?

   Marcus isi netezi bărbia odihnindu-si apoi degetul arătător pe buza superioară. Era destul de dificil sa-i mărturisească lui Cezar adevăratele sale bănuieli, dar oare era înțelept? Poate ca totusi trebuia sa mai astepte putin pentru a înregistra următoarea mișcare a căpitanului si apoi va avea o dovadă plauzibilă.

—Acordă-mi putin timp, îi ceru Marcus rugător, si apoi o sa-ti dovedesc cine este cu adevărat căpitanul Darius.

                          ***

     În seara ce urmă, Marcus se strădui sa-si caute o activitate care sa-i umple timpul si mintea, dar parcă nimic nu reușea să-l țină ocupat. Nici macar cina nu i se păruse la fel de gustoasă ca alta data. Istovit emoțional, împinse tava cu mâncarea neatina deoparte si dădu sa se ridice. Palma bărbătească a lui Cezar i se așeza cu o delicatețe masculină pe bratul lui, împiedicându-i miscarea:

—Nu mănânci?

—Nu-mi este foame.

   Ochii sclipicioși a lui Cezar îl țintuiră cu privirea determinând-l pe Marcus sa înghită în gol. Cum reușea sa-i citească mereu în suflet?

—Imposibil. Nu ai macar nimic toată ziua.

—Oh, haide Cezar. Stii foarte bine ca sunt necăjit si nici macar pofta de mâncare nu am.

—Stai jos, îi zise acesta pe un ton autoritar, dar totusi pastrându-si o urma de duioșie. Am sa-ti spun ceva.

   Marcus se conformă cererii lui, deși îi era atât de greu sa accepte. Oftă obosit, după care se așeza pe locul inițial.

—Ai tot dreptul sa fii necăjit, Marcus. Dar asta nu inseamna ca ai dreptul si de a disprețui.

—La ce te referi, îl chestionă Marcus controversat. Nu am disprețuit pe nimeni.

—Poate nu intenționat. Însă nu înțeleg de ce esti atat de pornit împotriva căpitanului. De ce îi porti pică. Pare un om de treaba.

—Revenim de unde am plecat? Întreba Marcus iritat. Își frecă bărbia cu mișcări agresive si își încleștă maxilarul pentru a-si stăpâni potopul de cuvinte ce amenințau să iasă de curând.

—Voiam doar să-ti spun că remarc durerea ce te macină din cauza Oliviei. Dar vreau sa-ti amintești ca Dumnezeu a orchestrat intenționat relațiile din viata noastra. El stie cine va purta același nume de familie ca si tine, stie cu cine vei împărți cei patru pereți sau care este femeia ta. Totusi, nu aceste lucruri voiam să ti le creionez. Ci faptul că toți oamenii cu care te întâlnești pe parcursul vietii, sunt oameni dinadins. Dumnezeu ti i-a trimis în cale cu un motiv. De exemplu, stii tu care este motivul pentru care este Darius aici? Stii tu ca nu este el trimis de Dumnzeu si ca nu are o lucrare de facut? Aceste suflete,— precum Darius — indiferent daca sunt din specia "usor de iubit" ori sunt aspre ca șmirghelul, pot fi folosite de Dumnezeu pentru a ne forma, remodela, si uneori pentru a ne lărgi sufletul în procesul de transformare măiestrită în creații ce devin tot mai asemănătoare Fiului Său. 

   Marcus ciuli urechile la adevărurile creionate de Cezar, si realiza ca, deși era greu de admis, cuvintele lui reflectau realitatea.

— Așa este, Cezar. Ai devenit un adevărat filosof.

   Zâmbi larg în timp ce se ridică, continuând sa-l urmărească cu privirea pe comisarul înțelept.

— Acum, daca nu te superi, te rog sa ma scuzi. Am o problema de rezolvat.

   Pasii lui deja erau în mișcare atunci cand glasul lui Cezar persista sa-l însoțeasca:

—Este ceva ce as putea sa fac pentru tine?

   Marcus înaintă printre mesele din cantina aglomerată si îi facu semn comisarului. Negă din cap si îi transmise ultimile cuvinte înainte de a de îndepărta si mai mult:

—Nu. Nu de data aceasta. Este între mine și sufletul meu. Dar iti multumesc oricum.

   Îndepărtându-se de cantina supraaglomerată, Marcus caută mintal un refugiu în care putea sa rămână singur. Simtindu-se neînțeles chiar si de Cezar, trebuia sa-si acorde putin timp pentru a așeza toate indiciile ultimilor zile cap la cap. Cu siguranta, undeva prin amalgamul de informatii, se află un anumit detaliu ce i-ar crea lumina în situatia delicată.

   Când pașii i se opriră în loc, constată că nu greșise destinația. Mai înaintă câțiva pași apăsați, apoi se piti după catargul imens si se așeză pe un scaun șubrezit ce era acolo. Ascuns si ferit de privirile curioșilor, Marcus lăsă în sfârșit sa-i cada masca grea de pe chip. Slobozi un oftat prelung, simtindu-se dintr-o data mai bătrân cu douăzeci de ani. Își ciufuli părul cârlionțat, si isi sprijini capul de metalul rece. Pleoapele-i obosite clipitră des, dar Marcus nu-si permise sa le închidă. Era prea dureros. Prea riscant.

   Oridecateori închidea ochii, chipul gingaș al Oliviei îi apărea în fața, continuând sa-l bântuiască neîncetat. Înghiți în sec cand remarca ca inima lui rănită uitase să mai tresalte atunci cand buzele lui pline pronunțaseră numele femeii iubite. Era un semnal de alarmă? Dorindu-si sa scape de ghearele neputinței si a vinovăției, Marcus își țintui privirea spre oceanul linistit, poruncindu-si sa se gândească la lucrurile duplicitare ce se petreceau pe navă. Ajungand în Africa, va avea suficient timp sa discute si celelalt subiect. Însă mintea era mai greu de controlat decât isi imagina el.

   După minute în șir de zbucium interior, Marcus se simti mai obosit decât dacă ar fi muncit o zi intreaga la camp. Ofta din nou, mult mai adânc de data aceasta, si ochii lui se pierdură în măiestria si splendoarea priveliștii ce i se contura chiar sub nasul lui. Un infinit de albastru pur se întrezărea la orizont, si era greu de remarcat care era conturul boltei sau care erau valurile mării. Nuanță era aceeași, formând parca un tot unitar extraordinar. Fără niciun defect. Marcus isi pleca ochii peste balustrada rigidă, remarcând apa cristalină si limpede. Se întreba în sinea lui cum putea fi atat de curată încât ar fi pariat ca se vedea fundul oceanului. Amintindu-si de ironia naturii, si de întunecimea din sufletul sau, zâmbi sarcastic. Ce mai însemna si asta?

   Sunetul unor pași gălăgioși îl trezi imediat din noianul gândurilor răzlețe. Se ghemui si mai bine lângă catarg, gandindu-se ca pasagerii erau doar în treacăt. Realiza însa ca se înșelase, abia cand acestia se opriră lângă construcția masivă din lemn, converând gălăgios. Stand cu spatele la el, nu le putea distinge cu exactitate chipurile, dar claia de păr blond al Anabellei nu putea fi trecut cu vederea, nici dacă ar fi intenționat. În plus, vocea ei strigătoare, desemna un alt indiciu grăitor.

— ... nu te mai înțeleg, Chris! Zău daca te mai suport.

— Anabelle..scrâșni din dinți Chris, atât de tare încât Marcus se întreba dacă sunetul ce-l auzise, nu fu de fapt vreun dinte de-a lui sfărâmat.

— Ce vrei?! Se răsti Anabelle înfumurată.

—Tu nici acum nu realizezi ce greșeală fatală erai pe cale să comiți? Cum poti fi atat de naivă?

   Marcus recunoscu în sinea lui ca nu era tocmai cinstit sa tragă cu urechea la o discuție ce nu-l privea din niciun punct de vedere. Dar ce pute face? Fusese prins în situația data, fără cale de scăpare. Nu se putea strecura de acolo fără să fie remarcat, si nici nu-si putea astupa urechile ca sa nu audă subiectul de cearta al celor doi frați. În fond, motivul părea unul destul de incitant.

—Mă oftică faptul că te crezi mai bun decat mine. Dacă ești mai mare decât mine nu înseamnă că ești si mai destept.

—Uneori sunt. Dar nu acesta este pricina noastră de dispută. Ci faptul că tu ești dispusă să renunți la tot, doar ca sa-i reintri în grații. Te intreb din nou, cum poti fi atat de naivă?

—Pentru ca-l iubesc, scuipă Anabelle alarmată ca si cum pe buze i-ar fi atârnat un strop de venin ucigător.

   Însă mai mult decât tonul Anabellei, pe Marcus îl surprinse declaratia ei neașteptată. Către cine era îndreptată aceasta iubite neîmpărtășită? Marcus înghiți în gol, străduindu-se să rămână indiferent la informațiile aflate, așa ca-si ciuli urechile mai departe.

—Ti-am repetat de o suta de ori ca iubirea aceasta nu e pentru tine. Pentru numele lui Dumnezeu, Anabelle, a ales pe altcineva! Mai mult decât atât a renunțat la tine acum multi ani în urmă cand i-ai mărturisit sentimentele tale si nici macar nu s-a obosit sa-ti răspundă. De ce nu vrei sa înțelegi odată pentru totdeauna acest adevăr?

   Chris părea mai enervat ca niciodata si curios sa-i surprindă gesturile, Marcus își vârî capul după lemnul maroniu și observă totul. Chris îi prinse umerii firavi ai Anabellei, o strânse la piept ca pe un obiect prețios de porțelan si îi mângâie tacut părul răvășit. Anabelle tremura sub atingerea lui frățească, intr-o încercare zbuciumată de a-si regăsi pacea pierdută.

— O să-ti dovedesc că te înșeli în privința lui, îi șopti Chris la ureche, atât de încet, încât fu nevoie de toata concentrarea posibilă ca Marcus sa inteleaga ceea ce-i spusese.

   Anabelle se smulse din brațele lui, cu ochii împăienjeniti de lacrimi si replica tăios:

— O să-ti dovedesc ca mă va iubi. Mai ales acum cand l-am regăsit pe navă aceasta.

   Marcus simti că se clatină sub torentul de vorbe ce reflectau adevarul. Pielea de pe brațe i se adună grămadă, si inima începu sa-i bată. Anabelle suferea de o iubire neîmplinită? Chiar dacă nu îl privea, si cu câteva ore bune in urma simțise repulsie fata de ea, acum inima îi șoptea altceva. Un sentiment acut de mila si de compasiune. Pentru ca el știa ce înseamnă calvarul aceasta.

— O să-ti dovedesc ca nu te iubeste si că te zbăți în van, șopti Chris apăsat apoi pleca, lasând-o în urmă pe Anabelle ce nu mai contenea sa plângă cu suspine.

   Brusc, Marcus își aminti de o seara precedentă cand o vezu pe Anabelle urmarindu-l cu privirea pe un bărbat ce conversa voios cu o femeie. Realizând legatura, abia acum conștientiza că el trebuia sa fie barbatul acela. Abia acum înțelegea privirea geloasă din ochii Anabellei.
Știind că ea inca se află acolo, Marcus se ruga sa plece cât mai curând. Deja isi simțea picioarele înțepenite si nu se mai simțea capabil sa mai lâncezeasca mult timp în locul acela.
Când auzi foșnetul rochiei si tocul pantofilor ei pe podeaua groasă, Marcus răsuflă ușurat, așteptând să se îndepărteze cât mai curând. Își șterse palmile transpirate de pantalonii negri si începu să numere în gand pentru a-si calma starea de spirit.
1 .. 2 .. 3 .. 4 .. 5 .. 6 ..

—Marcus?

   Ridicându-si privirea alarmat, Marcus simti că se clatină si se prăbușește la pământ. În schimb, si-ar fi dorit ca pământul să se despice in doua si să-l înghită de viu.
Ochii scăpărători ai Anabellei îl străfulgerau cu privire si Marcus abia se bizui sa se ridice sub cercetarea ei amănunțită.

— Cred ca am ațipit aici, bângui Marcus dorindu-si sa se fi întamplat asa. Cum m-ai gasit?

— Ce vrei sa spui?

   Marcus își scutură pantalonii prăfuiți, alegând dinadins sa-i evite privirea atentă.

— Adică..  Cum ai stiut ca sunt aici?

—N-am stiut. Nu am venit după tine.

— Atunci?

—Nu te prefă ca nu stii, se răsti ea. Cat din ceea ce am discutat, ai auzit?

— Totul..?

   Un icent îi scăpă printre buze Anabellei si se întoarse cu spatele la el, trecându-si mana peste frunte. Își netezi părul si adoptă o mină serioasă, neafectata.

— O sa pastrezi tăcerea. Nu vreau sa-mi creezi problemele sau altfel.. 

— Sau altfel ce vei face? O întreba amuzat Marcus bucurându-se ca Anabelle era la mâna lui.

—Nu ma provoca Marcus sau iti va părea rau.

—Ar fi penibil sa admit ca mi se face frica de amenințările unei femei. Si mai ales una care plânge după un barbat.

—Nu întrece măsura!

   Anabelle îl privi cu ochi triști si apoi își îndreptă privirea spre oceanul albastru. Din instinct, Marcus îi analiză profilul bine conturat si se întreba ce găsise frumos Anabelle in barbatul acela, ce nu o merita cu siguranta. Avea ochii rosii si tulburi de la lacrimile vărsate pentru el, părul îi flutura în bătăia vântului si buzele îi era strânse pungă. Simtindu-se analizată, Anabelle isi duse mâinile la ochi, stergându-si cu delicatețe ochii plânși. Il privi pret de o clipă si Marcus se simti, la rându-i,  analizat de ochii ei pătrunzători. Își drese glasul, devenind dintr-o dată incomod si zise:

—Am gasit o cale prin care amândoi putem fi mulțumiți, în urmă incidentului de astazi. Esti interesată?

   Intensitatea ochilor ei dispăru iar în urmă ei apăru o umbră de șovăială. Înghiți în sec, si apoi afirmă din cap, ca si cum cuvintele erau prea grele pentru a fi rostite.

— Tu îmi vei evita prezența, iar eu voi păstra tăcerea. Ce zici? Cred ca asa este cel mai bine pentru amândoi. În fond, este ceea ce ne dorim fiecare.

   Ochii Anabellei se măriră considerabil si Marcus se întreba care era motivul. Neinteresat însă, aștepta nerăbdător ca Anabelle sa-si dea acordul si astfel sa scape odată pentru totdeauna de prezenta ei supărătoare. Însă cum raspunsul ei întârzia să apără, Marcus o chestiona întrebător:

—Nu esti de acord? Nu inteleg de ce nu ai accepta.

   Intr-un final, aceasta încuviință tacit, si apoi suspină ușor.

—Batem palma atunci?

—Da.

   Marcus îi întinse mana, pecetluindu-si armistițiul cu o strânsură pașnică de mâini. Ii scutură ușor palma ei firavă si apoi își retrase mâna. Anabelle nu reactiona în niciun fel, ci doar își lăsa mână moale în palmă lui, cu un zâmbet fals pe chip.

— Atunci la revedere, Anabelle. Mi-a facut placere sa te cunosc, minți el dar fericit totusi ca nu se va mai confruntă cu prezența ei covârșitoare.

—La revedere Marcus.

#Salutare dragilor! 😊
Iată-ma din nou pe capul vostru cu un alt capitol din seria volumului "Mozaic Sentimental". Sper ca ati lecturat cu drag si acest capitol si daca v-a placut nu uitati sa-mi spuneți asta în comentarii. 😉

Stiu ca am întârziat putin cam mult cu acest capitol, dar oricum nu vă voi prezenta toate cele o mie de scuze 😆 Pot sa vă spun doar ca am un program full si abia reusesc sa scriu printre "pauze". 😃

Revenind la poveste, ce părere aveti de acest capitol? Sunt curioasă sa stiu opiniile voastre în legătură cu Darius si Anabelle. 😆
În orice caz, vă propun sa rămâneți pe fir, pentru ca distracția abia acum începe. 😆 Olivia va ancora curând în America! 😆

Dar până data viitoare, la o nouă întâlnire indirectă, vă invit să rămâneți alături de mine. 😉
             O zi frumoasa!

     Cu mult drag, Camyy